Înălţarea Domnului este dovada că oamenii sunt creaţi pentru a moşteni viaţa veşnică; nu pentru a moşteni pământul, ci pentru a se înălţa la cer; nu pentru mormânt ori putreziciune, ci pentru slavă. De aceea, Înălţarea Domnului este mărturia că Fiul lui Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a păstrat o legătură necontenită cu oamenii, cu apostolii în primul rând, pentru ca ei înşişi – şi prin ei şi noi – şi toţi oamenii să se convingă de adevărul Învierii.
***
Eroii au trecut cu demnitate peste hotarele acestei lumi, lăsându-ne modelul şi convingerea că istoria unui neam este pentru fiecare o istorie a slujirii acestuia. Virtuţile militare şi valorile creştine au însemnat pentru ei, într-un tot unitar, alfa şi omega unei vieţi împlinite. S-au mişcat între aceste două coordonate cu seninătatea pe care ţi-o imprimă conştiinţa unei datorii împlinite. Pentru ei, valorile fundamentale – cum ar fi datoria, onoarea şi patria – nu au fost numai cuvinte de complezenţă.
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Informaţii legate de acest praznic împărătesc se găsesc la Sfinţii Atanasie al Alexandriei, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Eusebiu de Cezareea, Fericitul Augustin şi alţii, dar şi în Constituţiile Apostolice; pelerina Egeria, în jurnalul său de călătorie, descrie festivităţile care aveau loc în Biserica „Naşterii Domnului” din Betleem cu această ocazie.
La început, Înălţarea Domnului şi Cincizecimea se serbau împreună, Înălţarea fiind considerată preludiul Cincizecimii. Legătura dintre Înălţare şi Cincizecime se descoperă în cuvintele Mântuitorului: „Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” (Ioan 16, 7).
Începând cu secolul al V-lea, când cele două sărbători au intrat în tradiţia Bisericii, ele s-au separat. Probabil că s-a avut în vedere Canonul 43 al Sinodului local de la Elvira (Spania, 300), care condamna practica respectării unei sărbători la 40 de zile după Înviere în detrimentul serbării Cincizecimii.
Sărbătoarea îşi are fără îndoială o motivaţie scripturistică. Sfântul Evanghelist Luca afirmă că Înălţarea Domnului a avut loc la 40 zile după Învierea Sa, adică după ce Hristos „S-a și înfăţişat pe Sine viu după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se (Apostolilor, n.n.) timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte 1, 3).
În sinagoga din Capernaum, Iisus i-a întrebat pe apostoli: „Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6, 62). Acesta era de fapt răspunsul Său dat celor care murmurau împotriva Lui, atunci când le-a zis: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 51).
În Cuvântarea de despărţire, Hristos le-a spus: „Mă duc să vă gătesc loc.” (Ioan 14, 2); altădată, „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Ioan 20, 17).
Momentul Înălţării Domnului a fost anunţat de Hristos Însuşi cu prilejul înfăţişării înaintea arhiereilor: „De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului.” (Matei 26, 64).
În Rugăciunea arhierească spune: „Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.” (Ioan 17, 4-5).
Înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos a adeverit spusele pe care El Însuşi le-a rostit în faţa apostolilor şi, îndată ce acestea s-au împlinit, ei au fost încredinţaţi de adevărul că „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel Ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 13-15).
Până şi psalmistul David a anticipat evenimentul: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă.” (Psalmii 46, 5); sau: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei.” (Psalmii 23, 7).
Sfântul Grigorie de Nyssa, comentând viziunea prorocului Isaia, spune că îngerii se plecau peste tăriile cerului, întrebându-se uimiţi: „Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale mai roşii decât ale celui ce culege la vie, cu podoabă în îmbrăcămintea Lui şi mândru de belşugul puterii Lui?” (Isaia 63, 1).
Aceste detalii exprimă legătura evenimentului cu profeţiile făcute încă din perioada Vechiului Testament, arătând împlinirea profeţiei lui David despre Înălţarea Domnului.
În Noul Testament, Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca acordă momentului Înălţării Domnului doar câteva cuvinte; desigur, ele sunt pline de învăţături dogmatice, relatările concentrându-se pe ultimele cuvinte ale Mântuitorului, care stabilesc şi definesc rolul şi semnificaţia Bisericii în lume şi legătura ei cu Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Marcu consemnează că ultima întâlnire a Mântuitorului cu apostolii, în Ierusalim, a avut loc când cei unsprezece stăteau la masă. Aici, Iisus i-a certat „pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Marcu 16, 14).
Apoi le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt (Fapte 1, 5). Sfântul Evanghelist Marcu prezintă în treacăt momentul: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu.” (Marcu 16, 19).
Sfântul Evanghelist Luca prezintă mai întâi încredinţarea ucenicilor de către Iisus despre realitatea Învierii Sale, prin faptul că mănâncă alături de ei peşte fript şi fagure de miere şi totodată le tâlcuieşte cele scrise de proroci despre El. Ulterior, precizează: „I-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.” (Luca 24, 50-51).
În relatarea pe care a făcut-o în Faptele Apostolilor, Sfântul Evanghelist Luca redă într-o descriere mai detaliată faptul Înălţării Domnului la cer, aducând noi amănunte privind acest eveniment. El spune că, după ce a petrecut cu ei timp de 40 de zile de la Învierea Sa, le-a poruncit să nu părăsească Ierusalimul (Fapte 1, 4-5), ci să aştepte Pogorârea Sfântului Duh, pentru a deveni martorii Lui până la marginile pământului.
Şi acestea zicând, „pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1, 9-11).
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în Efeseni 1, 20; Evrei 9, 12, 24; 10, 12; I Petru 3, 22 scriu şi ei despre acest eveniment, mai ales pentru a sublinia dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Hristos S-a înălţat la cer prin propria-I putere dumnezeiască, cu acelaşi trup cu care a înviat; un trup transfigurat, un trup care nu se mai supunea legilor materiei. Trupul Domnului Iisus înviat era capabil să biruie legile naturale, precum cea a gravitaţiei, lege care ne ţine legaţi de pământ.
Însă paradoxul Înălţării Domnului constă în faptul că Hristos S-a înălţat pentru a rămâne pururea cu cei care cred în Evanghelia Sa: „Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28, 20). Nu-şi părăseşte moştenirea câştigată cu scump Sângele Său. Rămâne nedespărţit de ea.
El S-a înălţat, dar izvorul învăţăturii Sale – Evanghelia şi Sfânta Euharistie – ne-a rămas nouă, celor botezaţi, prin care Hristos va fi prezent în noi, cu noi şi în mijlocul nostru până la sfârşitul veacurilor; totodată, Hristos lucrează prin puterea pe care Duhul Sfânt o dă preoţilor Bisericii prin Taina Preoţiei.
Teologii numesc Înălţarea Domnului sărbătoarea mântuirii împlinite. Dacă prin Jertfa şi Învierea lui Hristos actul de mântuire a lumii s-a împlinit, prin Înălţarea Sa la cer Hristos a consfințit opera de mântuire a întregii omeniri. De altfel, Înălţarea Domnului cu trupul la cer certifică îndumnezeirea făpturii omeneşti (II Petru 1, 4). Prin Hristos, omenirea întreagă se înalţă la cer, căci firea umană, prin trupul înviat al Domnului, s-a preaslăvit cu El în Sfânta Treime. „Prin preaslăvita Ta Înălţare ai îndumnezeit trupul pe care l-ai luat şi l-ai cinstit cu şederea de-a dreapta Tatălui”, glăsuieşte Rugăciunea a treia din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii.
Înălţarea Domnului este dovada că oamenii sunt creaţi pentru a moşteni viaţa veşnică; nu pentru a moşteni pământul, ci pentru a se înălţa la cer; nu pentru mormânt ori putreziciune, ci pentru slavă. De aceea, Înălţarea Domnului este mărturia că Fiul lui Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a păstrat o legătură necontenită cu oamenii, cu apostolii în primul rând, pentru ca ei înşişi – şi prin ei şi noi – şi toţi oamenii să se convingă de adevărul Învierii. Şi abia după ce ei s-au convins, afirmă părintele Dumitru Stăniloae, a venit Înălţarea Lui cu trupul „de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl”. Este ceea ce sesiza Sfântul Chiril din Alexandria într-un cuvânt al lui Iisus: „Mă veţi face să mă înalţ; Mă veţi înălţa”.
Şi după ce umanitatea Lui a ajuns pe deplin lăcaş al Duhului, abia atunci S-a revărsat Duhul deplin peste întreaga umanitate.
Deşi Hristos nu mai este în lume cu trupul, prezenţa Lui spirituală cuprinde întregul univers al Bisericii, trupul Său tainic, al cărui cap El este, lăsând ca toate cele lumeşti ale pământului să se micşoreze până la transfigurarea lor totală, când Dumnezeu va fi „totul întru toate”, prin Biserica Sa – „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23).
De aici şi caracterul eshatologic al sărbătorii, concentrat în afirmaţia îngerilor: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1, 11).
Aşadar, Hristos va veni iarăşi întru slava Sa „ca să judece viii şi morţii”, cum mărturisim în Simbolul de credinţă. Însă propria-I Parusie nu este ştiută de nimeni (Matei 24, 26). Pentru a sublinia acest adevăr, şi Biserica vine, în această zi a Înălţării Domnului, cu rugăciunile ei, pentru ca toţi cei aflaţi în această aşteptare, din toate timpurile şi locurile, să se împărtăşească de slava împărăţiei lui Dumnezeu.
***
În ziua praznicului Înălțării Domnului se face şi pomenirea eroilor care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară.
Se estimează că în timpul Primului Război Mondial în ţara noastră au murit peste 1.000.000 de militari şi civili. Atunci, întreaga populaţie a ţării a fost implicată în procesul strângerii rămăşiţelor acestor eroi, care au fost înhumate în cimitire sau în curţile bisericilor.
Dată fiind această situaţie, prin Decretul-Lege nr. 4.106/12.09.1919 s-a înfiinţat, sub patronajul Reginei Maria, Societatea Mormintele eroilor căzuţi în război (Cultul eroilor), iar prin Decretul-Lege nr. 1693/4.05.1920 – consfinţit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – s-a hotărât ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită cu prilejul Înălţării Domnului, fiind decretată astfel drept Sărbătoare Naţională Bisericească. România este primul stat modern în care eroii străini sunt asimilaţi eroilor naţionali.
În 1923 a fost inaugurat mormântul Ostaşului necunoscut, în Parcul bucureştean Carol I.
În perioada comunistă, Ziua Eroilor a fost celebrată pe 9 mai, împreună cu Ziua Independenţei de stat a României şi a victoriei asupra fascismului. Din 1990 s-a revenit la sărbătorirea eroilor în ziua Înălţării Domnului, fapt oficializat prin Legea nr. 48/1995 şi nr. 379/2003. Comemorarea lor a fost stipulată şi în Tratatul de la Versailles.
Războaie şi convulsii sociale au fost, sunt şi vor fi. Scriptura şi istoria stau mărturii în acest sens. Armata a existat dintotdeauna; nu a fost niciun timp în care ea să nu fi existat. La români, fiecare bărbat a fost militar. Cu toate acestea, nimeni nu cunoaște cu exactitate numărul eroilor români care s-au jertfit pentru România întrucât războaiele pe care le-am purtat în istorie ne-au răpit până şi timpul de a-i număra şi identifica pe toţi cei căzuţi la datorie.
Am fost un neam aşezat în calea tuturor răutăţilor, spune cronicarul. Ţara a fost nevoită să se apere de mânia celor fără neam şi ţară. Militarul român a stat permanent de veghe, mereu în stare de luptă. Cu păgânii, militarii noştrii nu aveau ţară de împărţit.
Eroismul este o rezultantă a patriotismului caracterizat prin dragostea de credinţă, neam şi ţară. Eroii au fost modele de devotament, sacrificiu şi abnegaţie pentru valorile fundamentale ale identităţii şi spiritualităţii poporului. Ei au fost întocmai Sfântului Pavel, care nu a ezitat niciodată „să se jertfească pentru neamul său” (Fapte 28, 19; Romani 9, 2-3). Au fost gata oricând pentru sacrificiul suprem, conform jurământului militar.
Eroii, ca şi sfinţii, nu sunt din mit sau din legendă, ci ei au fost militarii – generali, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, secundaţi în situaţiile de limită de tineri şi bătrâni, de bărbaţi şi femei, de elevi şi studenţi, de ţărani şi muncitori, de preoţi şi teologi – care şi-au îndeplinit responsabilităţile, din conştiinţă, cu hotărâre şi caracter. Ei au fost gata oricând să-şi asume nobila condiţie de eroi ai neamului pe care l-au slujit cu jertfelnicie.
Virtuţile militare şi valorile creştine au însemnat pentru ei, într-un tot unitar, alfa şi omega unei vieţi împlinite. S-au mişcat între aceste două coordonate cu seninătatea pe care ţi-o imprimă conştiinţa unei datorii împlinite. Pentru ei, valorile fundamentale – cum ar fi datoria, onoarea şi patria – nu au fost numai cuvinte de complezenţă.
Au fost eroi şi în timpul domniei lui Alexandru voievod, şi în timpul lui Laţco voievod, şi în timpul lui Vlaicu voievod, şi în timpul lui Radu I şi Dan I, şi în timpul lui Alexandru cel Bun, şi în timpul lui Roman, Ştefan I şi Iuga voievod, şi în timpul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Radu cel Mare, şi în timpul lui Ştefan cel Mare, şi în timpul lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă vodă, şi în timpul lui Neagoe Basarab, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazul, Petru Şchiopul, Radu Ştefan, şi în timpul Movileştilor şi în timpul lui Ştefan Tomşa, Vasile Lupu şi Matei Basarab, Gheorghe Duca, Şerban Catacuzino, Constantin Brâncoveanu, şi în timpul Cantemireştilor, şi în timpul domnilor fanarioţi, şi în timpul ghiculeştilor şi al sturzeştilor, şi în timpul regilor.
Eroii au luptat împotriva celor care au vrut să ne răpească patrimoniul naţional şi spiritual, fie otomani, fie tătari, fie maghiari, fie slavi, fie polonezi, fie …. O astfel de atitudine nici Dumnezeu nu o condamnă, ea fiind în concordanţă cu învăţătura Bisericii.
De multe ori, pacea propovăduită de Biserică a trebuit dobândită prin luptă. Rovine, Posada, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, Războieni, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna şi Smârdan ş.a. stau mărturie în acest sens.
Cei care au ţinut la neamul lor nu şi-au înclinat capul, nici nu şi-au întors obrazul, ci s-au angajat în luptă. În atari situaţii, Dumnezeu cere omului alte măsuri comportamentale, mai ales atunci când este în discuţie credinţa, neamul şi ţara.
Fără îndoială, pacea este preferabilă războiului, dar nu cu orice preţ. Dacă sfinţii noştri voievozi nu ar fi luat atitudine, să fiţi încredinţaţi că astăzi nu am fi fost nici români şi nici creştini. Iar dacă nu ar fi fost eroii care să fi luat atitudine împotriva comunismului, mulţi dintre ei sfârşind în temniţe, în lagăre şi în închisori, astăzi nu am fi avut nici Paşti şi nici Crăciun. Iar dacă în 1989 nu ar fi fost tinerii eroi, care să spună Nu! ateismului, Dumnezeu ar fi fost scos în afara hotarelor ţării noastre. Or, ce ar fi însemnat neamul şi ţara fără Dumnezeu?!
Eroii au trecut cu demnitate peste hotarele acestei lumi, lăsându-ne modelul şi convingerea că istoria unui neam este pentru fiecare o istorie a slujirii acestuia. De aceea, gloriile lor au rămas nepieritoare.
Fie ca toţi eroii neamului, pentru rugăciunile Sfintei noastre Biserici, să se înregimenteze în rândul sfinţilor militari din Împărăţia lui Dumnezeu!