Ce ar fi fost astăzi această biserică dacă timpul și uitarea n-ar fi mușcat din sufletul și trupul ei?
Așa cum Voronețul, prin albastrul său unic și pictura exterioară devenită simbol universal, strălucește pe lista patrimoniului UNESCO, la fel ar fi strălucit și Mănăstirea „Sfântul Procopie”, dacă pictura sa originală exterioară – despre care izvoarele spun că împodobea întreaga biserică – nu s-ar fi pierdut tragic peste veacuri. Ce s-a risipit atunci n-a fost doar pigment și culoare, ci o identitate vizuală națională care ar fi putut completa harta monumentelor unice ale neamului.
Această biserică nu era doar un locaș de cult. Era o mărturie artistică, liturgică și identitară. Unică prin hram, unică prin amplasare, și poate unică prin ceea ce ochii noștri n-au mai apucat să vadă: frescele dispărute, tăcute acum sub varul timpului.
Astăzi, Biserica „Sfântul Procopie” nu se mai roagă în corul ctitoriilor înscrise în lista monumentelor UNESCO, dar încă plânge în tăcere, din marginea unui drum, o durere a unei națiuni care a pierdut una dintre comorile sale nevăzute.
Popoarele care își uită ctitoriile, își pierd busola. Națiunile care lasă să se stingă lumina locurilor sacre, devin ele însele umbre. Biserica „Sfântul Procopie” din Milișăuți nu este doar o zidire de piatră. Este veriga vie dintre cer și pământ, dintre rugăciunea celor plecați și speranța celor care vin. Este mărturia faptului că, odinioară, conducătorii acestui neam își începeau domnia cu o metanie și o ctitorie.
Ștefan cel Mare n-a zidit pentru slavă, ci pentru veșnicie. Ctitoriile sale sunt psalmi în piatră, rugăciuni ale unui domn care înțelegea că datoria sa nu e doar față de popor, ci și față de Dumnezeu. Iar poporul, în vremurile sale, i-a răspuns cu aceeași iubire, cu același respect, cu același duh. Azi însă, acest echilibru s-a frânt. Conducătorii se înstrăinează de sufletul neamului, iar poporul, uneori, uită să-și cinstească ctitorii, grăbindu-se să judece și să uite, dar prea rar să îndrepte.
Aceste cuvinte sunt, așadar, mai mult decât o chemare la memorie. Sunt o rugăciune: să rectitorim împreună această biserică, nu doar din piatră, ci și din lacrimă, pocăință și speranță. Să așezăm din nou, în inima Bucovinei, icoana unui monument unic care, dacă ar fi fost păstrat în toată splendoarea sa, ar fi fost fratele de sânge al Voronețului, poate chiar ecoul lui nevăzut.
Rectitorirea locașului de cult închinat Sfântului Mucenic Procopie din Milișăuți nu este doar un gest de restaurare. Este o pocăință națională. Este iertarea pe care ne-o putem cere singuri pentru că am uitat. Este rugăciunea tăcută a unui neam care vrea să-și regăsească rădăcinile.
Să nu lăsăm această ctitorie să rămână un simplu nume în manuale.
Să nu lăsăm plânsul din ziduri să fie uitat de generațiile viitoare.
Să ne unim, ca fii ai acestei țări, în gestul cel mai curat al iubirii de moștenire: acela de a reclădi.
Cine își ridică altarul își ridică neamul. Iar cine își îmbracă trecutul în lumină se face vrednic de viitor…
„Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”,
Protos. Ioan Tofan
foto: Clopotnița de tip zvoniță a bisericii, după distrugere. Fotografie din colecția Bibliotecii Academiei Române.