Icoana Maicii Domnului este de tip Hodighitria – Îndrumătoarea, Fecioara Maria ținând Pruncul pe brațul stâng. Sulul pe care îl ține Pruncul Iisus în mâna stângă simbolizează Evanghelia, mâna Sa dreaptă binecuvântând întreaga lume. Mâna dreaptă a Maicii arată spre Pruncul Iisus, Cel Care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Teologii văd în această ipostază a Maicii Domnului o preînchipuire a Bisericii, prin care cei care cred sunt călăuziți spre Hristos, Mântuitorul lumii.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
În anul 665, Sfântul Gherman – înainte de a deveni patriarh al Constantinopolului – a mers într-un pelerinaj în Țara Sfântă și, în timp ce se afla în biserica din Lida, ctitorită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan, a văzut pe una dintre coloanele bisericii imprimată icoana Maicii Domnului cu Pruncul, despre care se afirmă că, în anul 35, la dorința Maicii Domnului, s-ar fi zugrăvit în chip minunat.
Impresionat fiind de frumusețea acelei icoane, Sfântul Gherman a cerut să i se facă o copie după ea, iar pentru că în acea biserică se păstrau moaștele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a cerut ca acesta să fie pictat pe verso, așezat pe tron.
Când Sfântul Gherman a devenit patriarh al Constantinopolului, icoana a fost așezată în biserica Mănăstirii Heleopatra, unde a rămas până la începutul persecuției iconoclaste declanșate de împăratul Leon al III-lea Isaurul (714-741), în anul 714, când – timp de doi ani – icoana a fost tăinuită. În anul 716, pentru a o salva de la distrugere, icoana a fost trimisă de Sfântul Gherman – patriarhul din acea vreme – papei Grigorie al III-lea (731-741), care a așezat-o spre închinare și cinstire în Basilica „Sfântul Petru” din Roma, unde a rămas vreme de 106 ani.
Icoana a fost readusă la Constantinopol în timpul papei Serghie al II-lea (847), fiind reașezată în Mănăstirea Heleopatra de către Sfântul Metodie (847), patriarhul Constantinopolului, în prezența împărătesei Teodora a II-a (842-856).
La 31 martie 1401, împăratul bizantin Ioan al VII-lea Paleologul (1408), regent la acea vreme, a trimis domnului Alexandru cel Bun (1400-1432), respectiv Voievodatului Țării Moldovei, în semn de recunoștință, prin protopopul Petru, exarh al Patriarhiei Ecumenice, trei icoane: una a Sfintei Ana, pentru soția domnului, Neacșa – numită în unele scrieri Ana –, care a fost așezată în Mănăstirea Bistrița din județul Neamț; una a Maicii Domnului, pentru domn, care a fost dăruită Mănăstirii Agapia din județul Neamț, și o alta, tot a Maicii Domnului, numită Lidianca, pentru mitropolitul Iosif I Mușat (1402-1415), care a fost așezată în Biserica „Sfântul Gheorghe” din Suceava, cunoscută sub denumirea de Biserica Mirăuți.
Această biserică, între anii 1402-1522, a îndeplinit rolul de Catedrală Mitropolitană a Moldovei, fiind situată nu departe de Curtea Domnească. În această biserică a rămas icoana până în anul 1447, când fiul lui Alexandru cel Bun, Ștefan al II-lea al Moldovei (1433-1447), a dăruit-o Mănăstirii Neamț; în această vatră de închinare avea să fie înmormântat la scurt timp.
Icoana Maicii Domnului Lidianca a fost pictată între anii 1341-1347 de un monah din Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din Constantinopol – denumită și a Manganelor –, ctitorită de împăratul Constantin Monomahul (1042-1055), pictorul urmând îndrumările teologice ale Sfântului Grigorie Palama (1296-1359) și având ca model icoana Sfântului Gherman, icoană care a fost realizată – la rândul ei – după icoana nefăcută de mână omenească din Lida.
Alte două astfel de reproduceri s-au făcut mai târziu, în anul 1846; una este pictată pe pânză pentru biserica din satul Mihailovka din ținutul Boguciar (Rusia), pe cheltuiala unui moșier rus pe nume Certkov, și o alta pentru Mănăstirea Noul Neamț din Chițcani (Basarabia). Ambele reproduceri s-au dovedit, de-a lungul timpului, a fi făcătoare de minuni.
Ferecătura în argint aurit a celor două icoane de la Mănăstirea Neamț – a Maicii Domnului cu Pruncul și a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe – s-a făcut între anii 1844-1845, în timpul părintelui arhimandrit Neonil (1789-1853), starețul de la acea vreme, pe cheltuiala mănăstirii și cu sprijinul unor donatori; tot atunci, cele două icoane au fost împodobite cu pietre prețioase.
Icoana Maicii Domnului este de tip Hodighitria – Îndrumătoarea, Fecioara Maria ținând Pruncul pe brațul stâng. Sulul pe care îl ține Pruncul Iisus în mâna stângă simbolizează Evanghelia, mâna Sa dreaptă binecuvântând întreaga lume. Mâna dreaptă a Maicii arată spre Pruncul Iisus, Cel Care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Teologii văd în această ipostază a Maicii Domnului o preînchipuire a Bisericii, prin care cei care cred sunt călăuziți spre Hristos, Mântuitorul lumii.
Deși dintotdeauna icoana a fost considerată făcătoare de minuni, din multitudinea acestora ni s-au păstrat doar câteva. Dintre acestea, amintim minunea săvârșită în anul 1491, la Înălțarea Domnului – hramul mănăstirii –, când icoana, scoasă în procesiune, s-a ridicat în văzduh, în văzul celor prezenți, din mâinile celor care o purtau; aceeași minune s-a repetat și în anul 1655, cu prilejul procesiunii din ziua Sfintelor Paști.
O altă minune s-a întâmplat în anul 1821, când oștirile otomane înrolate în armata lui Alexandru Ipsilanti (1792-1828), conducătorul Eteriei, au pornit împotriva grecilor care inițiaseră o acțiune de eliberare a Țărilor Române. Paginile cronicarilor consemnează că otomanii – după ce i-au ucis pe toți călugării și viețuitorii din Mănăstirea Secu și după ce au prădat și au incendiat mănăstirea – s-au îndreptat spre Mănăstirea Neamț, însă înainte de a ajunge aproape de mănăstire li s-a schimbat mânia în blândețe, lucru de care și ei singuri s-au minunat. Suntem încredințați că soldații otomani – musulmani fiind – n-au reușit să înțeleagă că cea care le-a schimbat inima a fost însăși Maica Domnului, prin icoana sa cea făcătoare de minuni, care a fost tăinuită în Muntele Rusu în anul 1821, pe 3 iunie, împreună cu alte odoare și documente, de părinții Neonil, Sebastian și Filip, rânduiți de părintele stareț Ilarie al Mănăstirii Neamț (1818-1823).
Icoana a fost tăinuită unde se află astăzi Schitul Icoana Veche. Maica Domnului s-a arătat în vis unui cuvios din obștea mănăstirii, spunându-i că nu-i va părăsi. Și așa a fost! De șase secole, călugării și viețuitorii Mănăstirii Neamț s-au simțit ocrotiți de prezența și lucrarea Maicii Domnului în viața și nevoințele lor, prin icoana ei făcătoare de minuni.
Însă nu a fost prima experiență de acest fel. De mai multe ori obștea de monahi a mănăstirii a fost nevoită să se refugieze din calea cotropitorilor, luând cu ei și icoana, cu care rămâneau în locuri tăinuite până când pericolul se îndepărta, iar monahii puteau să se întoarcă la locul lor de nevoință.
Așa s-a întâmplat și în anul 1697, când au năvălit polonezii în Moldova, sub Jan al III-lea Sobieski (1674-1696). Atunci, după mărturia consemnată de episcopul Pahomie al Romanului (1671-1724), care era în acel timp frate la Mănăstirea Neamț, „soborul marii lavre s-a retras din fața primejdiilor și, însoțit de sfânta făcătoare de minuni icoană a Precistei, a plecat în bejanie la Strâmba, un schit al Mănăstirii Neamț din părțile Tutovei”. Când s-a semnat tratatul de pace, în anul 1700, soborul a revenit în mănăstire cu icoana.
Icoana Maicii Domnului Lidianca este scoasă în procesiune la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, la hramul mănăstirii – Înălțarea Domnului – și la praznicul Pogorârii Sfântului Duh. De fiecare dată când este scoasă în procesiune, Dumnezeu trimite pământului ploaie binefăcătoare.
Mai mult, icoana nu pleacă din mănăstire. Atunci când sunt astfel de solicitări din partea preoților din țară și străinătate, este trimisă „Icoana cu trei mâini” – numită Trihirussa – care a fost adusă la Mănăstirea Neamț în timpul stăreției Sf. Paisie Velicikovschi (1779-1794).
Această icoană se află așezată spre închinare și cinstire în Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din incinta Mănăstirii Neamț, fiind o copie a icoanei ce se află la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. Zugrăvirea celei de-a treia mâini amintește de minunea petrecută în viața Sfântului Ioan Damaschinul, care a trăit în secolul al VIII-lea, cunoscut ca un apărător fervent al sfintelor icoane.
Pentru a-l descuraja să mai scrie în favoarea icoanelor, împăratul Leon al III-lea Isaurul al Bizanțului a poruncit să fie pedepsit prin tăierea mâinii. În Viața sa este reținut detaliul că Sfântul Ioan a luat mâna sa tăiată și a mers în fața acelei icoane, rugându-se Maicii Domnului ca să-l vindece. Pentru că i-a fost ascultată rugăciunea, în amintirea acestei minuni, dar și în semn de recunoștință, el a adăugat în partea de jos a icoanei o mână de argint. Așa se explică prezența celei de-a treia mâini pe icoana de la Mănăstirea Hilandar, respectiv pe copiile acesteia.
O altă minune a icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț s-a întâmplat la 28 octombrie 1822, atunci când icoana a fost scoasă din locul în care a fost tăinuită. Potrivit mărturiilor, când procesiunea – din care nu lipsea obștea Mănăstirii Neamț, în frunte cu starețul Ilarie și mulțime multă de credincioși – a ajuns la marginea unei poieni din preajma mănăstirii, nu se știe din ce motive fața icoanei s-a înnegrit, ca și cum ar fi fost acoperită cu un văl de fum. Însă, după insistentele acatiste și rugăciuni săvârșite de cei prezenți, sobor și credincioși, icoana și-a recăpătat frumusețea inițială. Momentul a fost încrustat pe crucea din piatră, adăpostită într-un agheasmatar, care a fost construit pe locul unde s-a petrecut minunea.
De-a lungul timpului, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț a devenit una dintre cele mai renumite icoane făcătoare de minuni, cunoscută în toată lumea ortodoxă.