Despre monahismul ortodox românesc s-au scris nu puține pagini, susținându-se cu argumente istorice, documentare și arheologice vechimea acestuia în spațiul carpato-danubiano-pontic în condițiile în care s-a susținut mult timp în istoriografia românească faptul că viața monahală pe pământurile noastre ar fi început abia în a doua jumătate a secolului al XIV -lea, și că Sf. Nicodim de la Tismana ar fi adevăratul ei întemeietor.
Monahismul românesc este mult mai vechi decât al vecinilor noștri slavi. S-a constatat existența unor „călugări sciți” — adică din provincia Sciția Mică, Dobrogea de azi — din secolele IV—VI.
În sprijinul vechimii așezărilor monahale românești vine și toponimia, căci multe nume de sate și de locuri confirmă existența unei vieți monahale la noi din timpuri străvechi. însuși numele de „sihăstria” asociat cu al unor mari așezări monahale din Moldova (Neamț, Putna, Secu, Sucevița, ș.a.), ca și cuvântul „pustie”, pus în legătură și cu unele mănăstiri din Țara Românească, sunt o dovadă în acest sens.
La acestea se adaugă alte numiri de localități: Călugăreni (peste 15), Călugăru, Călugări, Valea Călugărească, Călugărița, Călugăreasa, Chilia, Chilii, Chilieni, Chiliile, Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu și numeroase altele, toate dovedind vechimea monahismului românesc.
Despre toate acestea informații deosebite găsim în cele peste 3000 de pagini ce compun cele două volume Monahismul ortodox românesc – istorie, contribuții și repertorizare apărute la Editura Basilica București în 2014 – 2016 la inițiativa și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Preocupat de istoria monahismului mai ales în epoca modernă și contemporană, prof. univ. dr. George Enache, de la Universitatea „ Dunărea de Jos” – Galați, nu în sensul unei abordări exhaustive ci în sensul de a surprinde modul în care modernitatea s-a raportat la fenomenul monahal, cum autoritatea politică a impus un anume fel de a fi monahismului, a inițiat o cercetare care arată că de la Regulamentul Organic la regimul comunist avem de a face cu câteva etape distincte în evoluția monahismului românesc, cu caracteristicile sale specifice, și astfel a apărut lucrarea pe care o supunem atenției cititorilor.
Această lucrare, lansată de curând cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava este de fapt o continuare a unor studii (peste 200) precum și a unor lucrări legate de istoria Bisericii Ortodoxe Române, volume de autor Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Bucureşti,2005; Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Galaţi, 2009; precum și coautor Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor ΄50, Galaţi, 2009; Conştiinţa creştină în modernitate. Chipuri şi fapte, București, 2014, pentru a nu aminti decât câteva titluri.
De ce de la Regulamentul Organic începe această investigație științifică? Pentru că Regulamentul Organic (în rusă Органический регламент, transliterat: Organiceski reglament) a fost prima lege organică cvasiconstituțională în Principatele Dunărene, deci în Țara Românească și Moldova, fiind promulgată în 1831–1832 de către autoritățile imperiale rusești și a rămas valabilă până în anul 1856. Conservator în esență, documentul a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societății locale. Regulamentul a confirmat parțial guvernarea tradițională (inclusiv conducerea de către hospodari). Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.
Lucrarea de față urmărește așadar evoluția monahismului românesc în patru etape distincte: Perioada Regulamentelor Organice; Efectul legislației adoptate în timpul domniei lui Al. I. Cuza; Renașterea monahismului românesc în perioada 1918 – 1947 și Monahismul ortodox românesc în perioada comunistă.
Având la dispoziție documente de arhivă inedite, autorul reușește să aducă în atenție aspecte mai puțin cunoscute despre misionarism, filantropie și activitatea monahilor și monahiilor la sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul secolului următor. Partea cea mai consistentă a acestui volum este dedicată perioadei comuniste Monahismul românesc sub zodia comunistă ceea ce a însemnat reorganizarea vieții monahale – cu aspecte economice, educaționale și duhovnicești – încercând să explice și cum s-a ajuns la Decretul 410 din 1959.
Parcurgând paginile acestei cărți se pune pe drept cuvânt următoarea întrebare : în perioada lui Al. I. Cuza monahii erau scoși din mănăstiri pentru că nu erau suficient de intelectuali în timp ce în perioada comunistă monahii erau scoși deoarece deveniseră prea intelectuali?
Arhid. Vasile M. Demciuc