Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
În decursul istoriei, monahismul s-a realizat sub două forme principale: 1. eremitică sau anahoretică, fondatori fiind sfinții Pavel Tebeul (227-341) şi Antonie cel Mare (251-356) şi 2. chinovială sau cenobitică, având începător de obşte pe Sfântul Pahomie (292-347), primul întemeietor de reguli monahale, pe Sfântul Vasile cel Mare (329-379), autorul Regulilor monahale mici şi mari, şi pe Sfântul Ioan Casian (365-435), autorul Instituţiilor cenobitice, lucrare scrisă sub influenţa Sfântului Pahomie, pe Sfântul Teodor Studitul (759-826) ş.a.
Desigur, scrieri despre viaţa monahală apar încă din secolul al III-lea. Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei (200-258), a scris lucrarea Despre purtarea fecioarelor, aceasta fiind cea mai cunoscută scriere din acea perioadă despre viaţa monahală în formele sale incipiente.
Din mărturiile pe care le avem până acum – fie istorice, fie arheologice – reiese că monahismul şi-a făcut apariţia pe meleagurile actuale ale ţării noastre concomitent cu formarea poporului român şi respectiv cu răspândirea Creştinismului în Dacia. Începând cu secolul al IV-lea, viaţa creştină se dezvoltase considerabil, mai ales în Scythia Minor, fapt care a dus în cele din urmă la înfiinţarea Mitropoliei de Tomis.
Nenumărate basilici sunt menţionate în marile centre (Tomis, Callatis, Histria etc.), dar şi importante personalităţi bisericeşti, episcopi şi monahi. Călugării sciţi din Dobrogea acelor vremuri sunt menționaţi în numeroase mărturii istorice de necontestat. Printre personalităţile monahismului din acea perioadă se numără: Sfântul Teotim I, despre care se spune că era de origine scit (dac), Sfântul Ioan Casian (365-435), care a fost contemporan cu Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Fericitul Augustin (354-430), Sfântul Dionisie Exiguul (470-545) ş.a.
Legăturile dintre centrele bisericeşti, mănăstirile şi personalităţile eclesiastice din ţinuturile dobrogene cu vestitele centre monahale din Palestina şi Egipt au contribuit şi mai mult la răspândirea monahismului pe meleagurile ţării noastre, călugării sciţi care au luat parte la disputele teologice din secolele IV-VI fiind un argument important privind nivelul de pregătire al monahismului în Dobrogea. La începutul secolului al VI-lea, Mănăstirea Niculiţel – ale cărei ruine s-au descoperit în anul 1971, împreună cu cripta (martirionul) în care se aflau şase sfinţi martiri, patru cunoscuţi: Zoticos, Atalos, Camasis şi Filipos şi doi necunoscuţi – era cea mai bine organizată mănăstire la acea vreme în părţile Dunării de Jos şi din nordul Dobrogei.
Este de la sine înţeles faptul că centrele monahale din Scythia Minor – atât episcopiile cât şi mănăstirile şi sihaştrii care trăiau în aceste părţi – aveau legături nu numai cu Bizanţul, Capadocia, Roma, Palestina sau Egiptul, dar şi cu localităţile daco-romane de la Nordul Dunării, îndeosebi din zona Brăila-Galaţi, Lunca Siretului, Codrii Vlăsiei. Valea Buzăului, până în adâncul Carpaţilor de curbură, a fost preferată de monahii iubitori de aceste locuri binecuvântate, care nu de puţine ori au servit şi ca loc de refugiu în vremuri de restrişte.
Cât priveşte monahismul de pe Valea Buzăului, cele mai puternice dovezi în acest sens sunt martiriul Sfântului Sava – misionar capadocian – înecat în apa Buzăului, în anul 372, precum şi peşterile unor sihaştri din munţii Buzăului. La intrarea uneia dintre peşterile sihăstreşti de la Nucu-Aluniş vedem incizat peştele – simbol paleocreştin, întâlnit şi în alte zone.
Deşi invazia popoarelor nomade a tulburat nu numai activitatea economică şi politică a ţinuturilor de la Dunărea de Jos, ci şi pe cea religioasă, nu putem susţine că populaţia romanică a fost lipsită de bucuria de a locui acest spaţiu pontico-danubian, aşa cum arăta şi istoricul Radu Vulpe: „Dacă n-am fi fost creştini, astăzi n-am mai fi rămas o importantă insulă de latinitate. Iată de ce, chiar şi în ciuda încetării temporare a autorităţii bisericeşti exercitate din partea scaunului episcopal de la Tomis, viaţa creştină a continuat aici fără întrerupere”.
Cea mai cunoscută aşezare monahală din această perioadă este centrul isihast cu patru biserici rupestre de la Basarabi-Murfatlar (secolele VIII-XI). Acesteia i se adaugă aşezarea monastică de la Dervent (secolele IX-XI), un vechi centru roman nu departe de Durostorum, iar în nordul Dobrogei, Sihăstria Sfântului Atanasie cel Mare de la Niculiţel (secolele XII-XV), transformată un secol mai târziu în mănăstire.
Pe teritoriile extracarpatice, îndată după anul 1000, voievodul Ohtum a ridicat Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Morissena, din Banat. În aceeaşi perioadă, în Transilvania, s-au întemeiat mănăstirile de la Meses şi Hodoş-Bodrog; nu trebuie uitat nici vechiul lăcaş de rugăciune de la Densuş, care nu este exclus să fi fost slujit şi de monahi.
Începând cu secolul al XIV-lea, monahismul este într-o ascensiune remarcabilă. În Moldova, monahismul a venit atât din Dobrogea, din Munţii Buzăului, cât şi din Athosul Bizanţului. Monahismul a putut exista chiar înainte de venirea Sfântului Nicodim la noi, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Argumentul toponimic ne îndreptăţeşte să credem că în Moldova a existat viaţă monahală înainte de fondarea Mănăstirilor Vodiţa, Gura Motrului, Tismana, Cozia, Prislop sau Neamţ.
În Ţările Române, viaţa monahală s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cea de la Muntele Athos, de la Sinai, din Palestina şi din Alexandria, încă din vremea Sfinţilor Ioan Casian şi Dionisie Exiguul. Ei nu numai că au cunoscut monahismul oriental, dar l-au făcut cunoscut la Roma şi în Occident. Sfântul Ioan Casian a întemeiat primele mănăstiri din sudul Franţei (Marsilia).
Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) şi a lui Petru Rareş (1527-1546) în Moldova, dar şi cea a lui Matei Basarab (1632-1654) împreună cu cea a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Muntenia reprezintă epoca de glorie a organizării şi dezvoltării vieţii monahale pe toate planurile: artistic, cultural, spiritual etc.; aceste perioade s-au impus prin crearea unor stiluri arhitectonice specifice.
O epocă de reîmprospătare a vieţii spirituale în istoria monahismului românesc o reprezintă, desigur, Cuviosul Paisie Velicicovschi de la Neamţ (†1794). După Sfântul Nicodim de la Tismana, Cuviosul Paisie Velicicovschi este considerat ca fiind cel de-al doilea părinte reorganizator al monahismului românesc. Mănăstirile Dragomirna, Secu, Neamţ, Poiana Mărului şi altele sunt doar câteva dintre centrele monahale care au fost reorganizate de Sfântul Cuvios Paisie şi de ucenicii săi.
Spiritul de reorganizare adus monahismului românesc de Sfinţii Nicodim de la Tismana, Paisie de la Neamţ, Gheorghe de Cernica și Căldărușani şi Calinic de la Cernica s-a transmis în toate mănăstirile din ţară, prin felul înţelegerii şi reînnoirii vieţii monahale. Acea practică idioritmică sau chinovială din epoca patristică, moştenită de la Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Casian, Ioan cel Sfinţit, Teodor cel Sfinţit, precum şi atmosfera isihastă de la Muntele Athos se regăsesc şi astăzi în toate mănăstirile şi schiturile din ţara noastră.
Aşadar, alături de documentele vechi, de filele bătrânelor cronici, de predaniile strămoşilor şi de obiceiurile pământului, aşezămintele monahale sunt mărturii de necontestat care ne ajută să cunoaştem cele mai neaşteptate aspecte din istoria poporului nostru, dar şi să înţelegem moştenirea culturală, artistică, religioasă şi spirituală a neamului nostru, în contextul ei greco-roman sau bizantin, dar şi european de mai târziu.
Din păcate, atât mănăstirile, cât şi monahismul au trecut în decursul istoriei prin nenumărate încercări; am putea spune că au cunoscut un adevărat martiriu. Cele întâmplate în perioada comunistă stau mărturie în acest sens. Desigur, după această perioadă, afirmarea vieţii monahale a revenit la coordonate normale. Nu-i o exagerare a spune chiar că a cunoscut dimensiuni ascendente, resimţindu-se revirimentul mănăstirilor şi al vieţii monahale în cele mai diverse aspecte.
În concluzie, mănăstirile au făcut ca fiinţa noastră naţională să se păstreze în integritatea şi identitatea ei, în ciuda deselor năvăliri migratoare sau ale încercărilor care s-au abătut peste această vatră străbună. Totodată ele sunt mărturii nepieritoare pentru generaţiile ce vor veni despre virtuţile de care a dat dovadă în istoria sa acest neam, împlinindu-se şi prin aceasta cuvântul psalmistului: „Se va vesti Domnului neamul ce va să vină. Şi vor vesti dreptatea Lui poporului ce se va naşte şi ce a făcut Domnul.” (Psalmii 21, 36).