Vă uitaţi cât de frumoasă
Se înalţă în azur
Într-o ceaţă argintoasă
Cu flori de-aur împrejur!
Sânul nopţii se despică
Norii fug să lase loc;
Cheruvimii o rădică
Pe aripa lor de foc.
Coama-i d-aur râurează
Peste umăru-i de crin;
Graţiele o urmează,
Stelele la dânsa vin.
De o rochie de purpură
Corpul ei e coperit;
O cunună de vergură
Cu lumină s-a-mpletit.
Prin azur şi printre stele
Intră, îngerii-o admir,
Astfel între viorele
Se înalţă-un trandafir.
Oarăle s-opresc în cale,
Vânturile se îmbun,
Şi sub pasurile sale
Naşte un ceresc prefum.
Cine poate ca să fie
Şi să meargă atât de sus?
E fecioara, e Marie,
Mama dulcelui Iisus.
(Dimitrie Bolintineanu, Poezii, 1865, în Poezii, Editura Minerva, 1981, vol. 1, p. 263; în volumul Irina Nicolaescu, Sergiu I. Nicolaescu, Rugăciunile poeţilor, Antologie de poezie religioasă românească, ediţia a II-a, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, pp. 130-131)