Prin anii 2000, am participat la sfințirea unui schit pe trecătoarea Mestecănișului. Abia înfiripat, așezământul părea o icoană a mulțimii ctitoriilor monahale de altădată, distruse în vremuri potrivnice, dar niciodată uitate.
Ctitorul schitului, la sfințirea căruia am fost chemat, era primarul de atunci al Iacobenilor, domnul Gheorghe Tomoioagă. Îl cunoșteam deja de câțiva ani. Fusesem invitat în casa lui, împreună cu aproape toți părinții de la Catedrala Mitropolitană din Iași, prin intermediul nepotului său, Arhimandritul Dosoftei Șcheul, pe care îl îndrăgea ca pe proprii copii.
Această dragoste de semen caldă, profundă, era un dar al întregii familii Tomoioagă, oglindindu-se și în neamul Maxim, din care provenea soția sa, Irina, la rândul ei, purtând aceeași deschidere sufletească și ospitalitate care dăruiau fiecărui străin bucuria simțirii de a fi acasă.
Am admirat atunci frumusețea unei biserici ridicată într-un timp surprinzător de scurt. Aproape că nu-ți dădeai seama cât de repede prindeau viață gândurile lui Gheorghiță Tomoioagă, așa cum îl numeau și cunoșteau cei mai mulți. Un om pentru care ideea și fapta se întâlneau aproape instantaneu, unite de o voință rară și de o specială generozitate.
În puține cuvinte, rememorez dragostea sa neclintită pentru cele sfinte, pentru cultură și pentru oricine îi trecea pragul, fie de aproape sau de departe. Avea în el darul filoxeniei, ospitalitate care nu se mărginea doar la gesturi, ci izvora dintr-o adâncă înțelegere a sufletului celuilalt.
Dintre rudeniile și cunoscuții familiei sale s-au regăsit și câteva călugărițe, care au fost scoase din mănăstire prin nedreptul Decret comunist 410 din octombrie 1959. Nu-mi amintesc cu exactitate câte vor fi fost la număr, dar știu că s-au așezat undeva în apropiere de satul Ciocănești, locul natal al lui Gheorghe Tomoioagă. Acolo, în preajma șurilor cu fân, undeva către culmile împădurite, au poposit în rugăciune câteva monahii, care și-au continuat un timp viața lor de sihăstrie, până când autoritățile s-au sesizat, intervenind brutal, cum au făcut-o de nenumărate ori în acele vremuri întunecate.
Gheorghiță se afla la vârsta copilăriei, iar părinții săi, Dumitru și Maria, erau înainte de toate oameni cu suflet mare. Se vorbește despre ei ca despre artiști sau meșteri populari, care au inițiat o adevărată tradiție în satul lor, dar mai presus de orice, au fost creștini adevărați. În casa lor, dragostea față de Dumnezeu nu era doar o moștenire sau o declarație, ci o trăire autentică, un fir nevăzut care le-a unit viața de cele sfinte.
Cei doi frați, Gheorghe și Silvia, împreună cu părinții lor, au dus aproape în fiecare zi merinde, apă și mai ales gândul cel bun rugătoarelor risipite pe pajiștile din preajma Ciocăneștilor. Acolo, în umbra rugăciunii și a suferinței tăcute, Gheorghe și Silvia – devenită mai târziu monahia Sofia – au deprins tainele credinței, ancorată în cuvântul Evangheliei și în faptele bune, sădite în inimile lor asemenea unui grâu roditor.
Pe măsură ce creșteau, copiii artiștilor populari Dumitru și Maria au pășit pe urmele părinților, descoperind, îndeosebi lângă tatăl lor, frumusețea modelelor naționale. Le-au împrumutat de pe iile românești, de pe cojile ouălor încondeiate, sau de pe file de manuscrise vechi, dar mai cu seamă din înțeleapta și inspirata lucrare a Duhului Sfânt în viața lor. Toată această moștenire de frumusețe și credință au transpus-o pe fațadele caselor, făcând din ele oglindiri ale sufletului adânc creștin al locuitorilor din această zonă.
Copilăria și tinerețea lor au fost îngemănate cu marile trăiri, într-o perioadă grea pentru Biserică și cele ale credinței, în același timp pentru frumusețile satului românesc. Erau vremuri în care rădăcinile tradiției erau amenințate, mai ales în ținuturile de trecere către Transilvania, pe Valea Bistriței, pe drumul spre Moisei și Rohia – vetre ce au apărat Ortodoxia în ceasuri grele. Și ei, asemenea fiilor martirilor din Transilvania, au învățat de timpuriu lecția rezistenței prin credință. Când au ajuns să înțeleagă rostul încercărilor vremurilor, au devenit mărturisitori, nu doar prin cuvânt, ci mai ales prin faptă.
La vârsta la care Mântuitorul Iisus Hristos a început propovăduirea, domnul Gheorghe Tomoioagă a început să dăruiască altora din ceea ce a învățat.
Am putea afirma că a apucat plugul de coarne și a tras o brazdă adâncă, semănând în profunzime, iar la momentul potrivit a cules o roadă îmbelșugată.
Înainte de 1989, a fost primar la Cârlibaba, iar mai târziu, după Revoluție, a slujit comunitatea din Iacobeni și apoi pe cea din Ciocănești. Însă, mai presus de grijile administrative, preocuparea lui dintâi a fost întotdeauna cea pentru suflet – al său și al celor pe care îi ajuta din demnitatea de primar.
În numele comunității sau din inițiativă proprie, ori de câte ori a avut prilejul, Gheorghe Tomoioagă a ctitorit biserici și mănăstiri, lăsând în urma sa nu doar ziduri de piatră, ci și o mărturie vie a credinței sale neclintite. E rar să întâlnești un om care, în satul natal, lângă casa părintească, dar și la Mestecăniș, Botoș, Vatra Dornei, și în alte câteva locuri, să închine Sfintei Cruci, Sfântului Pantelimon, Sfintei Irina, Sfântului Gheorghe, biserici, schituri și mănăstiri.
Dar nu s-a oprit aici. A sprijinit și biserici vechi, dăruindu-le nu doar ajutor material, ci, mai ales, dragostea sa statornică pentru cele sfinte. Peste tot, Gheorghe Tomoioagă împreună cu soția Irina, trimiteau pomelnice și daruri generoase. Câteva dintre bisericile și mănăstirile amintite le-au ridicat din temelie, dând naștere unor locuri de lumină pentru generațiile ce vor veni.
După sfințirea de la Mestecăniș, anii care au trecut prea repede m-au adus și la o sfințire în Vatra Dornei. Acolo, alături de vrednicul de pomenire episcop Gherasim Cucoșel Putneanu, am slujit la un așezământ nou, ce îmbina o biserică și un cămin de bătrâni. A fost singura biserică pe care am înconjurat-o împreună cu Preasfinția Sa de trei ori, un gest al Preasfinției Sale inspirat dintr-o predanie străveche, confirmată chiar de un Arhieraticon vechi pe care îl folosea.
Altădată, într-un sat aflat în apropierea Ciocăneștilor, la Botoș, am participat la o slujbă de resfințire a bisericii, pe care, din nou, familia Tomoioagă o sprijinise, având-o la inimă. Astfel de gesturi se împletesc firesc cu poveștile unui loc unic, Ciocănești, o perlă a Bucovinei, unde frumusețea naturii și a meșteșugului popular se întâlnesc într-o armonie rară.
Vara, dacă ajungi aici, privirea îți rătăcește încercând să cuprindă totul: case ce par a fi conace mai mici sau mai mari, animale răspândite pe pășuni, dar mai ales gospodării împodobite cu broderii sculptate în piatră sau lemn. Spice de grâu, struguri, motive străvechi împrumutate, parcă, din țesăturile de odinioară ale gospodinelor – toate acestea împodobesc fațadele caselor, fiecare având o amprentă unică.
Această identitate distinctă a transformat Ciocăneștiul, pe vremea când Gheorghe Tomoioagă era primar, într-o „comună-muzeu”, atrăgând priviri uimite și îndreptățită admirație. Turiștii, români și străini, opresc mașinile pe marginea drumului și privesc cu mirare: de unde atâta frumusețe?
Dacă odată, în satul de trecere către Transilvania, se făureau arme, iar gospodarii lucrau fierul pentru oastea nebiruită a marelui Sfânt, Ștefan Voievod, altădată locuitorii tocmeau plute, care erau duse pe apele Bistriței până la Dunăre. Astăzi, urmașii lor au ales să înveșnicească o altă moștenire, cea a frumuseții sculptate în lemn și piatră, a credinței și a spiritului neclintit al acestor locuri.
În preajma Paștilor, în Ciocănești, fiecare ou este închistrat (încondeiat) cu migală și pricepere, păstrând vie o tradiție veche, pe care am regăsit-o și în satul meu natal. Însă aici, această îndeletnicire a depășit granițele simplei practici casnice, devenind o adevărată sărbătoare a comunității. Cu inițiativa primarului de atunci, Gheorghe Tomoioagă și sprijinul localnicilor, obiceiul a fost tezaurizat într-un festival de amploare, ce a atras priviri din toată țara și de peste hotare, înveșnicite în pagini de ziar și cadre de televiziune care au dus faima locului în lume.
Dacă Gheorghe Tomoioagă nu a avut ocazia să ducă până la capăt obiceiul de a lucra și picta pereții exteriori ai caselor, sora lui, Silvia, căsătorită Șcheul, a devenit o artistă renumită. Era chemată de cei mai mulți dintre săteni, care înțelegeau că primise de la Dumnezeu acest dar.
Până la jumătatea veacului al XX-lea oamenii nu au avut acest obicei de a-și zugrăvi într-un astfel de mod casele, însă în ultimele decenii ei au dus departe faima pitoreștilor ținuturi bucovinene. Brâul înflorat, liniile sculptate cu măiestrie și cromatica vie au ridicat frumusețea exterioară a caselor la rang de artă.
De multe ori domnul Gheorghe Tomoioagă și soția, Irina, ne-au poftit înlăuntrul casei lor. Agapele pe care le pregăteau pentru oaspeți aveau un farmec aparte – erau lipsite de orice ostentație, dar pătrunse de o bucurie autentică, de acel firesc al tradiționalei ospitalități moldovenești. Nimic nu era exagerat sau așezat în tușele diplomației. Sprijinindu-se pe confortul social și darurile primite din prisos de la Dăruitorul a toate, de ficare dată când își deschidea casa, o făcea din toată inima.
La fel era și sora lui, Silvia, căreia o vreme i-am spus coana Silvia, apoi am numit-o maica Sofia, după ce s-a „logodit” cu Hristos, intrând în cinul monahal, când și-a încheiat îndatoririle de soție și mamă.
A rămas însă până la urmă o artistă rugătoare. Cred că atât ea, cât și fratele ei mai mic, conul Gheorghe, indiferent dacă lucrau, călătoreau sau își împlineau rosturile în familie și în comunitate, mai întâi de toate, erau oameni ai rugăciunii. Rugători prin tot ceea ce făceau, prin frumusețea pe care o lăsau în urma lor.
E greu de închipuit cum un singur om a reușit să înmulțească atâția talanți: ctitor, demnitar, binefăcător al multora, organizator de festivaluri culturale și întâlniri importante, ospitalier cum puțini au mai rămas sau vor fi fost vreodată în Bucovina, prieten al cărturarilor și al cântăreților – printre care Adrian Păunescu, scriitori, academicieni, artiști de înaltă ținută ai epocii –, dar mai ales al monahilor, preoților, teologilor, drumeților, călătorilor flămânzi și iubitori de frumos, care i-au trecut pragul casei.
Cum ar putea fi uitate aceste raze ale personalității sale luminoase? Cine ar putea șterge din memoria locului dragostea sa pentru Biserică, râvna pentru cele sfinte, jertfirea și uitarea de sine pentru a ridica atât de multe biserici? Impresionantă dăruire! Dacă nu unică, cu siguranță foarte rară!
La Ciocănești, fie că îl recunosc ori au ales să-l privească cu indiferență, nimeni nu-l poate exclude din istoria acestui ținut.
Iar dacă cineva ar încerca acest lucru, s-ar izbi de un adevăr incontestabil: prea mult a lucrat și prea mult bine a împlinit Gheorghe Tomoioagă.
Ctitor și primar, tată și soț iubitor, amfitrion neîntrecut, făuritor de punți între apa Bistriței și munții Suhardului, între cer și pământ, între oameni și Dumnezeu, între efemer și veșnicie.
Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul,
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor