În loc să aprecieze minunea eliberării confraţilor lor, sub impulsul necazului, motivaţi şi de paguba materială, L-au invitat pe Iisus să plece din ţinutul lor, dând astfel glas părăsirii credinţei în Dumnezeu, dar şi mâniei că Fiul lui Dumnezeu le-a făcut o mare pagubă, care îi solidariza în răutatea lor. Prezenţa Lui în acel ţinut devenise mai mult decât păguboasă. Au preferat să rămână pe mai departe sub autoritatea legheonului, „cel ce înşală toată lumea, şi aruncat a fost pe pământ” (Apocalipsa 12, 9), neînţelegând nimic din răul cauzat, nu de Iisus, ci de demonii care erau vinovaţi de omorârea porcilor.
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
Referatul biblic adus în atenţia noastră de Sfântul Evanghelist Luca (8, 26-39) ne prezintă minunea vindecării unui demonizat. Un caz similar ne-a fost prezentat în Duminica a V-a după Rusalii. Numai că, atunci, Sfântul Evanghelist Matei (8, 28-34) ne-a vorbit despre vindecarea a doi demonizaţi. Sfântul Evangelist Marcu (5, 1) – ca şi Sfântul Evangelist Luca (8, 27) – vorbeşte despre vindecarea unui singur demonizat. Nu este vorba de vreo neconcordanţă în prezentarea cazului, ci exegeţii spun că Sfinţii Evanghelişti Luca şi Marcu l-au reţinut pe cel numit Legheon, căruia i se supunea cel de-al doilea. Minunea a avut loc în ţinutul Gherghesenilor sau al Gadarenilor, împrejurul metropolei Pereei, situat lângă lacul Tiberiada sau Ghenizaret, de pe malul căruia s-au aruncat porcii în apă.
Ţinutul Gherghesenilor este o regiune muntoasă şi plină de peşteri folosite ca morminte. Chinurile demonizatului nu difereau cu nimic de chinurile prin care treceau demonizaţii prezentaţi de Sfântul Evanghelist Matei. Erau îngrozitoare. Din acest motiv, creştinii apuseni considerau chinurile suferite de demonizaţi drept un martiriu. Sfinţii Evanghelişti spun că atunci când îl apucau furiile pe demonizat, cătuşele şi lanţurile de fier în care era pus erau sfărâmate. Chiar şi când nu era cuprins de furii nu se putea trece prin preajma lui, căci arunca cu pietre. Numele lui era Legiune (Marcu 5, 9; Luca 8, 30). O legiune romană număra între cinci şi şase mii de soldaţi; o logică simplă ne îndreptăţeşte să credem că tot atâţia demoni îl stăpâneau pe cel îndrăcit. De aceea, nu este de mirare starea în care se afla. Boala se manifesta într-un mod sălbatic. Umbla dezbrăcat (Luca 8, 27).
Demonii, când sunt în oameni, îi torturează, iar când sunt în lucruri, le distrug. Influenţa lor distrugătoare se manifestă în cele mai diferite chipuri. Din acest motiv, de cele mai multe ori, cei demonizaţi erau repudiaţi de familie. Aşa se explică faptul că şi demonizatul din pericopa evanghelică locuia prin mormintele părăsite, întocmai leproşilor. De altfel, prin Orient circula credinţa că sufletele celor morţi devin demoni. Nu este aşa! Demonii sunt îngeri căzuţi. Altfel, cum am înţelege situaţia că în timp ce mulţimile ziceau despre Hristos că este doar om, nu şi Dumnezeu, demonizatul, spre surprinderea conaţionalilor săi, ştia că este Fiul lui Dumnezeu, zicând: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.” (Luca 8, 28). Sau: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29). Maniera de abordare a lui Iisus demonstrează că demonizatul era iudeu. Aşadar, diavolii din acel om se adresau lui Iisus, fără ca El să le fi făcut sau să le fi spus ceva.
Sfinţii Evanghelişti Marcu (5, 6) şi Luca (8, 28) spun că demonizatul ar fi căzut în genunchi în faţa lui Iisus şi I s-ar fi închinat. Da, în faţa lui Iisus până şi demonii îngenunchează. Însuşi Hristos a spus: „Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer.” (Luca 10, 18), iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti (îngerii, n.n.) şi al celor pământeşti (oamenii, n.n.) şi al celor dedesubt (monştrii şi demonii, n.n.).” (Filipeni 2, 10).
Desigur, aveau în faţa lor o putere pe care nu o puteau suporta. Nu puteau suporta puterea Sa dumnezeiască. Dacă omul se resemnase în propriul lui chin, iată că nu acelaşi lucru îl agreau demonii. Ei, văzându-se stingheriţi în lucrarea lor, au încercat o oarecare scăpare, spunând, ca buni teologi ce sunt, – pentru că la început au fost îngeri luminoşi –, că nu ar trebui pedepsiţi „mai înainte de vreme”, adică înainte de timpul Judecăţii de Apoi. De altfel, este ştiut faptul că implacabilul lor sfârşit a fost pecetluit după căderea lui Lucifer. Or, pentru ei, nu această apariţie a lui Hristos a fost neaşteptată, ci atitudinea pe care Hristos – în marea Sa iubire dumnezeiască – o arăta faţă de cel demonizat. De aceea, ei au căutat să-L înduplece pe Hristos, mărturisindu-L drept Fiul lui Dumnezeu. Dar s-au văzut înfruntaţi de Hristos, Care nu putea îngădui suferinţa demonizatului.
Dată fiind această situaţie, ei au recurs la o altă uneltire, prin care voiau cu tot dinadinsul să-L pună pe Hristos în conflict cu locuitorii acelui ţinut. De aceea, dacă nu au reușit să îi instige pe cei care-L ascultau pe Iisus, între care erau şi dintre adversarii Săi, au schimbat tactica. Demonii din om L-au rugat „să nu le poruncească să meargă în adânc” (Luca 8, 31), cerând să le îngăduie să intre în turma de porci ce păştea în apropiere (Luca 8, 32). Faptul că în zonă se creşteau porci dovedeşte că acea populaţie era păgână. La evrei, porcul era (şi este) considerat printre animalele necurate (Leviticul 11, 7). De aceea, porcii nu se creşteau pentru uzul intern; poate pentru comerţ. Acelaşi lucru se pare că se practica şi la alte populaţii semite sau vecine cu Israelul. Altfel, cum am putea explica acest număr mare de porci?
Sfântul Evanghelist Marcu (5, 13) precizează că numărul porcilor era ca la două mii. Însă două mii de porci în procesul eliberării acelui suflet nu mai contau. Hristos, deşi le-a înţeles viclenia, nu S-a opus, ci le-a zis: „Duceţi-vă!” (Matei 8, 32). Iar demonii, ieşind din om, au intrat în turma de porci. „Iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat” (Luca 8, 33).
Nu este greu să ne dăm seama cât rău au făcut porcilor. Dar cât rău ar fi putut face dacă ei ar fi intrat în peste două mii de oameni din acel ţinut? Ce transformări nefaste s-ar fi produs în fiinţa umană? Şi totuşi, aici se cuvine a sublinia un aspect: Cât de importantă este fiinţa umană în ochii lui Dumnezeu, dacă o legiune de demoni nu a putut face omului răul pe care l-a pricinuit celor două mii de porci! De aici putem înţelege de ce Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, a trimis pentru mântuirea neamului omenesc pe Însuşi Fiul Său.
Hristos, prin trimiterea demonilor în turma de porci, le-a dejucat planul, în sensul că i-a protejat sufleteşte pe oamenii din acel ţinut, care erau expuşi dezumanizării. Mai mult, Iisus le-a îngăduit intrarea în porci tocmai pentru a le arăta locuitorilor cât de nocivă şi vătămătoare le era prezenţa atâtor demoni în acea zonă. De cele întâmplate s-au speriat până şi păstorii, care au fugit, ca nu cumva să-i omoare şi pe ei: „ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii” (Matei 8, 33).
Să nu credeţi că locuitorii au primit încântaţi vestea minunii; ci – speriaţi de cele întâmplate – au ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, „L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare” (Luca 8, 37). Iisus nu le apărea – din cauza păcatelor lor – ca un izbăvitor, ci ca unul care le-a făcut o mare pagubă. Şi aceasta pentru că obezile şi lanţurile câştigului cu orice preţ îi încolăciseră. Nici măcar Legea, care interzicea consumul cărnii de porc, nu-i mai interesa.
Aşa se face că, în loc să aprecieze minunea eliberării confraţilor lor, sub impulsul necazului, motivaţi şi de paguba materială, L-au invitat pe Iisus să plece din ţinutul lor, dând astfel glas părăsirii credinţei în Dumnezeu, dar şi mâniei că Fiul lui Dumnezeu le-a făcut o mare pagubă, care îi solidariza în răutatea lor. Prezenţa Lui în acel ţinut devenise mai mult decât păguboasă. Au preferat să rămână pe mai departe sub autoritatea legheonului, „cel ce înşală toată lumea, şi aruncat a fost pe pământ” (Apocalipsa 12, 9), neînţelegând nimic din răul cauzat, nu de Iisus, ci de demonii care erau vinovaţi de omorârea porcilor.
Doar omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat acum şi întreg la minte, „Îl ruga să rămână cu El” (Luca 8, 38), văzându-L pe Iisus intrând în corabie ca să plece spre cetatea Sa (Matei 9, 1). Conchizând, a cerut să-l ia cu Dânsul. Iisus nu l-a luat însă cu Sine, ci l-a trimis să devină un adevărat propovăduitor al milei dumnezeieşti. Sfântul Marcu spune că Iisus l-a trimis la ai săi, spunându-i: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit.” (Marcu 5, 19).
Strigătul demonizatului – „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt?” – nu s-a stins, nu a rămas un strigăt al acelor vremuri, ci ecoul lui s-a prelungit până-n zilele noastre, devenind strigătul celor care nu vor să-L primească pe Hristos în viaţa şi în casa lor.
Din păcate, mulţi se comportă, prin ceea ce fac şi sunt, întocmai demonizaţilor aduşi în discuţie de Sfintele Evanghelii, uitând, de fapt, că fără Hristos suntem într-o continuă robie şi, cum El Însuşi a spus, „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5)! Doamne, să nu fie!