Așa cum îi înștiințase prin femeile mironosițe, Mântuitorul Iisus Hristos se arată Apostolilor în Galileea, pe care îi întâmpină cu salutul: Pace vouă! (Luca 24, 36), salut – îndemn care le încununează pe cele mai înainte spuse: Nu vă temeți! și Bucurați-vă! deoarece creștinismul nu este o religie a fricii, ci a bucuriei și a păcii sufletului, fiind calea către înduhovnicire și sfințire.
În această arătare din Galileea, Iisus le aduce încă odată celor unsprezece Apostoli mesajul Lui, descoperindu-le și misiunea lor: Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. (Matei 28, 18-19). Este un mesaj de universalitate, care nu se adresează numai poporului lui Israel, ci întregii lumi și e transmis în numele Sfintei Treimi, fiind un mesaj de cunoaștere, propovăduire, mântuire prin botez.
Suntem chemați din nou a conștientiza, în duminica Tomei, ca în fiecare zi, că nu este drept ca educaţia să dea satisfacţie numai valorilor cunoaşterii şi numai „sfatului ştiinţei”1, în defavoarea valorilor credinţei. Omul nu izbândeşte numai prin inteligenţă şi raţionalitate.
E nevoie şi de credinţă, care poate pune într-o lumină nouă datele cunoaşterii. Cele două atitudini se stimulează reciproc: credinţa presupune activism, căutare, întemeiere, iar cunoaşterea trebuie să fie prefaţată, urmată, semnificată şi din perspectiva credinţei religioase.2 Însuși Iisus Hristos o spune: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20,29).
Din credinţa nestrămutată ia naştere nădejdea, care este acea putere duhovnicească, ce depăşind omenescul şi temporalul se fixează în eternitate, în Dumnezeu, în ceea ce este spiritual, permanent şi veşnic.3
Și dacă începutul cunoașterii lui Dumnezeu se face prin credinţa împletită cu nădejdea, comuniunea plenară se realizează prin virtutea iubirii, care este legătura desăvârşirii (Coloseni 3,14). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar izvorul şi sufletul tuturor virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Acesta este și sensul educației oferite cu iubire, a înțelegerii asumate prin dragoste. De fapt, îndoiala de care se face purtător Toma, se spulberă odată cu mărturisirea de o deosebită sensibilitate: Domnul meu şi Dumnezeul meu! (Ioan 20,28). Iar când este chemat a se încredința prin cele materiale: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios, (Ioan 20, 27) Toma face gestul de mărturisire și pocăință sinceră.
Iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi concepută însă, fără iubirea faţă de aproapele, căci aşa cum spune Părintele Stăniloae: „iubirea stă într-un sentiment de răspundere faţă de importanţa celuilalt, faţă de valoarea celuilalt, faţă de mântuirea celuilalt. Dacă-l iubesc, ţin să se mântuiască.”4 Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi „inclusiv pe păcătoşi”5, pentru că în semenul nostru trebuie să-L vedem pe Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre iubirea frăţească, înfăţişând-o ca un element al desăvârşirii creştine, al sfinţeniei.6 Creştinismul este și rămâne în veac o comuniune de iubire, de împărtăşire şi răspândire necondiţionată a acestei iubiri.
Privită din această perspectivă, duminica Tomei ne duce cu gândul la educaţia moral-religioasă din familie, care este cu adevărat o acţiune creatoare. Ea este, însă, şi o acţiune de imitare a lucrării lui Dumnezeu pentru restaurarea noastră în dragostea atotcuprinzătoare. Şi aşa cum însăşi creaţia este o faptă a iubirii lui Dumnezeu, aşa şi părintele, luminat de Hristos se zideşte pe sine şi îi poate zidi şi pe copii, tot în virtutea dragostei şi prin educaţie, prin educaţia pe care Biserica o împlineşte şi prin reprezentanţii ei, preoţii şi profesorii.7
Iubirea creştinului, în general, trebuie să fie activă ca a samarineanului milostiv, al cărui gest este cu atât mai lăudabil cu cât cel pe care-l îngrijeşte este din Iudeea, adică un străin, ba încă şi duşman.8 Se pune accent, deci, pe iubirea dovedită prin fapte. Faptul că pilde şi parabole ale Evangheliei precum Pilda fiului risipitor, Pilda talanţilor, Pilda celor zece fecioare, Pilda semănătorului au fost introduse în manualele de religie arată importanţa mesajului religios moral, care este transmis prin timp şi a cărui valabilitate este actuală şi în secolul al XXI-lea.
Dincolo de căldura părintească a Pedagogului suprem, care cu înțelegere și iubire Se oferă spre a fi cunoscut de toți, „îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzând în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Părintele Cleopa). Iar Nicolae Steinhardt subliniază că Toma nu face decât să întruchipeze într-un anumit moment o stare de spirit care a fost comună, chiar dacă mai puţin evident, tuturor apostolilor şi ucenicilor, pînă la deplina încredinţare: Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. (Matei 28, 16-17) sau Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare?Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile.(Luca 24, 41-45).
Toate aceste spuse și arătări ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt ca o recapitulare a tuturor mesajelor pe care El le transmisese Apostolilor și pe care acum le amintește (anamneză), pentru a-i încredința, o dată în plus, asupra Învierii și implicit a Dumnezeirii Lui.
Căci, așa cum mărturisește Sf. Apostol Pavel: dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. (I Corinteni 15, 14).
1. Sfântul Clement Alexandrinul, Pedagogul , Editura Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939, p.40.
2. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare,Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1996, p.91.
3. Pr. I.Mircea, Epistola I a Sfântului Apostol Petru, introducereşi comentarii, în „Glasul Bisericii”, an.XXXII, Nr. 9 –
10, p.987.
4. Pr Prof. D. Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ed. Dacia , Cluj- Napoca, 1993, p.124.
5. Protos. Irineu Pop, Chipul luilHristos în fiinţa şi viaţa morală a creştinilor, p. 92.
6. Magistrand Arhim. M. Suparschi, Idei moral – sociale în Epistolele Sfântului Apostol Petru. în,”Studii Teologice”, an
VII, Nr. 3 – 4, 1956, p.168.
7. Pr Prof. Călugăr Dumitru, Educaţia religioasă creştină în spirit ecumenist, în B.O.R. , an. LXXXVIII, nr.11 – 12,
1970, p.1250.
8. Simion Mehedinţi, Parabole şi învăţături din Evanghelie, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p.75.
prof. Miriam Leon-Postolache
Foto credit: Experience Sadova