Maria Egipteanca, pomenită liturgic pe 1 aprilie, dar și în a cincea duminică a Postului Mare, a fost o femeie de moravuri uşoare din Alexandria, care prin pocăinţă şi asceză a devenit un model de sfinţenie. Conştientizând starea deplorabilă în care se afla din punct de vedere moral, s-a retras în pustiul Iordanului pentru a-şi pune ordine în viaţă. Venirii în sine i-au urmat patruzeci şi şapte de ani de aspră nevoinţă.
Iubiţi cititori şi cititoare.
În lucrarea intitulată Vieţile Sfintelor care mai înainte au fost desfrânate, apărută în anul 1997 la Editura Deisis – Sibiu, autoarea, Benedicta Ward, aduce în atenţia cititorilor portretul a cinci femei de moravuri ușoare: Maria Magdalena, Maria Egipteanca, Pelaghia, Taisia şi Maria, nepoata lui Avraam, dar care prin pocăinţă au ajuns sfinte.
Maria Magdalena, pomenită liturgic pe 22 iulie, este menţionată de Sfinţii Evanghelişti Luca şi Marcu ca fiind „Maria, numită Magdalena, din care ieșiseră şapte demoni” (Luca 8, 2). Desigur, este vorba de duhurile celor şapte păcate capitale. Prin cei şapte demoni, despre care se face vorbire şi de care a fost stăpânită, se sugerează, pe de o parte, viaţa nonconformistă a Mariei din Magdala, iar pe de altă parte, prin ea vrea să se evidenţieze prototipul infidelităţii poporului Israel în raport cu Dumnezeu. Numai că, spre deosebire de poporul Israel, Maria Magdalena s-a întors la Dumnezeu. L-a urmat pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu i-a răspuns favorabil, sfinţindu-i viaţa.
Se spune că, în fiecare an, în ziua pomenirii ei, mâna dreaptă a sfintei, care se află în Muntele Athos, îşi recapătă temperatura corpului uman. Moaştele sfintei, împreună cu cele ale Sfântului Ioan Evanghelistul, au fost aşezate, în secolul al IX-lea, de împăratul Leon al VI-lea Înţeleptul (886-912) în Biserica „Sfântul Lazăr” din Constantinopol.
Maria Egipteanca, pomenită liturgic pe 1 aprilie, a fost o femeie de moravuri uşoare din Alexandria, care prin pocăinţă şi asceză a devenit un model de sfinţenie. În Viaţa cuvioasei, alcătuită de patriarhul Sofronie al Ierusalimului (secolul al VII-lea), pe baza celor povestite lui de cuviosul Zosima, duhovnicul ei din ultimele zile ale viețuirii în trup, se spune că tânăra prostituată, sub imboldul curiozităţii, s-a alăturat într-una din zile unui grup de pelerini ce se îndreptau spre Ierusalim. Gândul îi era dublat şi de dorinţa de a găsi noi posibilităţi de a păcătui. Numai că, ajunsă la Ierusalim, s-a petrecut acea revelaţie care i-a schimbat viaţa. Conştientizând starea deplorabilă în care se afla – mai ales după ce o forţă nevăzută i-a îngăduit cu greu să se atingă de Sfântul Mormânt – ea nu s-a mai întors în patria sa, ci a preferat să se retragă în pustiul Iordanului pentru a-şi pune ordine în viaţă. Venirii în sine i-au urmat patruzeci şi şapte de ani de aspră nevoinţă. Pustiul a ajutat-o în demersul ei.
Literatura patristică şi ascetică consemnează multe cazuri de convertiri ale unor femei prostituate. Dintre ele, amintim numele a trei: Pelaghia, Taisia şi Paisia. Deşi vin oarecum în contradicţie cu biografiile sfintelor Marcela, Eugenia, Macrina şi Melania, mesajul acestor istorii arată că orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă. Desigur, numai dacă îndreptarea este însoţită de pocăinţă.
Viaţa Sfintei Pelaghia o datorăm părintelui Iacob, diaconul episcopului Nonnus al Edessei. Pelaghia a trăit în secolul al V-lea. A fost o renumită actriţă în Antiohia. Din păcate, în tinereţe, a pierdut adesea lupta cu diavolul, cu lumea şi, mai ales, cu trupul. Se vindea cu multă uşurinţă. Convertirea sa nu a fost întâmplătoare, ci a fost lucrarea Duhului Sfânt. Se spune că pe când Nonnus, episcopul Edessei, însoţit de alţi fraţi întru arhierie, slujea Parastasul la mormântul Sfântului Mucenic Iulian, s-a alăturat celor prezenţi la pomenire şi Pelaghia, deşi nu avea o ţinută pe măsura momentului. Privind-o în adâncul sufletului său şi dându-şi seama de drama sufletească în care se afla, episcopul Nonnus a început să se roage lui Dumnezeu pentru venirea ei în sine. Rugăciunea ierarhului a avut efect de diamant. A doua zi, Pelaghia s-a dus la Catedrala din Edessa. Era timpul predicii. Fiind mişcată de cuvintele auzite, Pelaghia, la sfârşitul slujbei, i-a cerut episcopului să o boteze. După botez, episcopul Nonnus a îmbrăcat-o în haine bărbăteşti şi a trimis-o în pustia Palestinei, sub numele Pelagius. Câţiva ani mai târziu, Nonnus a trimis în Palestina pe diaconul Iacob ca să o viziteze. Probabil că atunci Pelagius i-a povestit aceluia viaţa sa. Aşa se explică de altfel şi faptul că el a fost cel care i-a scris viaţa. La scurt timp după acea vizită, Pelagius a murit. Abia după moarte i-a fost descoperită identitatea. Ajunsese un monah îmbunătăţit.
Ca şi Pelaghia, Taisia a fost o femeie din Alexandria dedată plăcerilor trupești. Nu se ştie cine i-a alcătuit sinaxarul. Vestea despre viaţa imorală a acelei tinere a ajuns până la pustnicii din pustia Egiptului. Pafnutie, un monah cu viaţă înduhovnicită, a dorit să o întâlnească. Şi pentru a nu le atrage atenţia pretendenţilor săi, monahul s-a îmbrăcat în haine mireneşti și a pornit în căutarea prostituatei. Neîntârziat, Taisia a renunţat la infernala viaţă şi a dat curs sfaturilor pustnicului, urmându-l. Acesta a dus-o la o mănăstire de maici din pustie. Acolo, ea a cerut să fie zăvorâtă într-o chilie ce avea doar o mică ferestruică, prin care i se dădea zilnic puţină hrană şi apă. Singura îndeletnicire a cuvioasei era rugăciunea: „Cel ce m-ai făcut, miluieşte-mă!”. După trei ani şi mai bine, monahul Pafnutie, la sfatul Sfântului Antonie cel Mare şi prin vedenia Avvei Pavel cel simplu, a scos-o din chilie. Doar 15 zile s-a mai bucurat de frumuseţile lumii acesteia. Pilda Taisiei a fascinat nu doar pe monahii de atunci, ci povestea vieţii ei a fost reluată atât în piesa medievală scrisă de Hrotswitha von Gandesheim (secolul al X-lea), cât şi în romanul lui Anatole France (1902).
Sfintele Pelaghia şi Taisia sunt pomenite liturgic în ziua de 8 octombrie.
O istorioară similară vieţii Sfintei Taisia poate fi citită în Pateric, la Avva Ioan Colov. Personajul principal este Paisia, o fată orfană, care şi-a transformat casa într-un loc de tihnă pentru părinţii din Pustia Sketis, mai ales când aceştia ieşeau din chiliile lor cu diferite ocazii. Însă, cu timpul, intenţiile bune ale Paisiei au degenerat. Mişcaţi de cele întâmplate, părinţii pustiei l-au îndemnat pe Avva Ioan Colov să meargă la ea şi, prin înţelepciunea sa, să o determine să renunţe la lucrurile păguboase sufletului. A fost suficientă o singură întrevedere pentru a aprinde în sufletul Paisiei dorinţa de îndreptare. Aşa se face că, fără a sta prea mult pe gânduri, Paisia l-a urmat pe Avva Ioan în pustie. Se spune că într-o noapte, pe când Paisia dormea, Avva Ioan a văzut o cale luminoasă ce cobora din cer până lângă patul ei şi mulţime multă de îngeri îi purtau sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu, semn că sufletul ei primise răsplata pocăinţei făcută din toată inima.
Un alt exemplu de convertire se găseşte în viaţa cuvioasei Maria, nepoata pustnicului Avraam, scrisă de Efrem diaconul. Se spune că Avraam, după moartea fratelui său, şi-a crescut nepoata într-o chilie alăturată chiliei sale, în cea mai autentică viaţă monahală. Însă cu toată purtarea lui de grijă şi cu toată înfrânarea ei, după douăzeci şi unu de ani de aspră vieţuire Maria a căzut în păcatul curviei. Înspăimântată de fărădelegea săvârşită şi neavând tăria să îşi accepte căderea, pe fondul deznădejdii, a plecat din pustie pentru a se prostitua în cetate. Avraam, unchiul ei, neştiind cele ce i se întâmplaseră, s-a rugat lui Dumnezeu pentru întoarcerea ei. Abia după doi ani de sporită rugăciune i s-a descoperit unde era Maria. Atunci, Avraam, îmbrăcându-se în haine de soldat, ca nu cumva să-i fie împiedicat demersul, a mers în căutarea nepoatei sale. Maria a fost convinsă să se întoarcă în pustia copilăriei ei şi să continue să lupte pentru mântuire. Zăvorându-se în chilia sa, Maria a trăit până la sfârşitul vieţii sale în rugăciune, post, priveghere şi pocăinţă, dobândind până şi darul facerii de minuni. Iată până la ce înălţime de desăvârşire duhovnicească ne poate ridica pocăinţa sinceră. Avraam şi nepoata lui, Maria, sunt pomeniţi liturgic pe 29 octombrie.
Aşadar, toate aceste sfinte cuvioase fac parte din categoria acelor femei care au experiat concret pocăinţa, învrednicindu-se de tranfigurarea vieţii lor din momentul întâlnirii cu Hristos. Ele se înscriu în galeria chipurilor exemplare ale pocăinţei săvârşite sub soarele deşertului, dar şi sub călăuzirea luminii lui Hristos. De remarcat este faptul că Dumnezeu îl iartă pe cel păcătos chiar în momentul întoarcerii. Şi aceasta pentru că întoarcerea este rezultatul venirii în sine; pocăinţa sinceră îi redă statutul de fiu al luminii (Ioan 12, 36). În acest sens, Mântuitorul a rostit nenumărate parabole privind astfel de situaţii, din care desprindem că „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7). Da, în cer este mai multă bucurie pentru un mort sufleteşte, care a înviat, decât pentru nouăzeci şi nouă de vii, lipsiţi de dragoste pentru aproapele şi, implicit, pentru Dumnezeu. Aceştia din urmă sunt dintre cei care, asemenea fiului cuminte din Parabola Fiului risipitor, adună risipind. Atunci când eşti drept, spune mitropolitul Antonie, trebuie să ai grijă să nu cazi din poziţia ta de drept, judecându-l pe cel păcătos sau judecându-l pe Dumnezeu pentru că l-a iertat pe cel păcătos. Pentru că un păcătos, oricât de păcătos ar fi, dacă se pocăieşte, poate primi, în egală măsură cu drepţii, iertarea şi, respectiv, cununa de slavă de la Dumnezeu.
Adeziunea la prostituţie, alcool, droguri şi altele de tipul acestor păcate este liber consimţită. Sunt păcate strigătoare la cer, deoarece ele sunt considerate o sinucidere lentă atât a trupului, cât şi a sufletului. Dramatic este faptul că lumea acestor păcate este alcătuită deopotrivă din copii, tineri, studenţi, intelectuali şi – cum este şi de aşteptat – din oameni ai străzii. Se atrag şi se susţin reciproc. Aceste păcate se nasc uneori fie din curiozitate, cum ar fi consumul de droguri, fie din sărăcie, cum ar fi prostituţia. Este suficient numai să încerci, pentru ca apoi să devii dependent. Vraja păcatului te subjugă. Aşa se şi explică faptul că oamenii prinşi în aceste capcane trăiesc drame de nebănuit. Totul se transformă într-o armonie falsă. Despre unii ca aceştia, psalmistul spune: „Gură au și nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi” (Psalmii 113, 13). Sub influenţa drogurilor şi a alcoolului se creează în subconştientul consumatorilor lumi anormale, confuze.
Imaginile care descriu viaţa unor astfel de oameni sunt şocante. Halucinaţiile le dublează existenţa. Pierd orice simţ al realităţii. Sunt oameni care zic răului bine. Pe astfel de oameni prorocul Isaia nu-i fericeşte, ci îi compătimeşte: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău” (Isaia 5, 20). Plutesc în nebuloasă şi în înţelegerea ambiguă a problemelor. Sunt boli cumplite, iar de multe ori chiar incurabile. Ele îl macină pe om până la exterminare. Îi sluţesc chipul. De cele mai multe ori, tratamentele sunt ineficiente. Iubesc cu patimă ceva nociv trupului şi sufletului. Se autodistrug şi îi distrug şi pe cei din preajma lor. Păcatul le pricinuieşte şi celor din jur mari şi mistuitoare suferinţe. Iadul lor devine iadul întregii familii, dar şi al comunităţii din care fac parte. Nu au nimic nobil. Sacrul din ei se atrofiază.
Fiul risipitor este ilustrarea tipică a deşertării de sine, pe care o aduce păcatul. Drama căderii fiului risipitor se regăseşte la tot pasul. Mărturie în acest sens stau prostituatele care sunt, pe de o parte, propriile lor victime, iar pe de altă parte, ale propriilor semeni, prostituaţi şi ei. Sunt multe dintre prostituate care nu au cunoscut nicio clipă bucuria unei profesii împlinite, dar sunt şi unele care au renunţat la nobilele lor preocupări, la copii şi la familii pentru a se dedica acestui mod păgubos de a fi. Senzualitatea este un adânc în care s-a înecat şi a pierit o mare mulţime de suflete. Nu poţi să fii în mijlocul noroiului şi să rămâi curat. Or, un om murdar nu poate fi frumos. Ca să devină frumos trebuie să se spele, să se schimbe. Să îşi vină în sine întocmai fiului risipitor (Luca 15, 11-32), tâlharului de pe cruce (Luca 23, 43), lui Zaheu (Luca 19, 1-9), femeii păcătoase (Luca 7, 37-50); de ce nu, asemenea femeilor desfrânate care prin rugăciune şi asceză au ajuns sfinte.
Dumnezeu ne asigură că se bucură de întoarcerea celui păcătos. Îl iartă, altoind în natura păcătoasă pe omul cel nou. Lacrima convertirii are forţa necesară să spele tot ce este întinat de păcat. Astfel de exemple se găsesc atât în Sfânta Scriptură, cât şi în alte scrieri. Cercetaţi-le!
Foto credit: Sfânta Maria Egipteanca și Sfântul Cuvios Zosima, Mănăstirea Moldovița (foto pr. Silviu Cluci/Doxologia)