Scrierea fundamentală a Sfântului Ioan, Scara, zugrăveşte, pe de o parte, modul său exemplar de a gândi şi de a trăi, iar pe de alta, sintetizează principiile vieţii creştine. Profunzimea exegezei acestui urcuş duhovnicesc, format din treizeci de trepte, este expresia metamorfozată a propriilor trăiri dobândite în isihie prin stăruinţă, prin despătimire, prin înfrânare, prin post, prin priveghere şi rugăciune.
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori şi cititoare,
Prăznuirea liturgică a Sfântului Ioan Scărarul în Duminica a patra a Marelui Post, deşi Biserica, atât în Răsărit, cât şi în Apus, i-a statornicit ziua de prăznuire pe 30 martie, este întâlnită episodic în secolul al XIII-lea şi nelipsită începând cu secolul al XV-lea. Această consacrare este motivată şi de faptul că lectura Scării, odată cu începutul Postului Mare, a devenit nelipsită în mănăstiri şi în bisericile parohiale.
Viaţa Sfântului Ioan Scărarul a fost scrisă de mai mulţi autori, păstrându-se mai multe variante, printre care: cea a monahului Daniil din Mănăstirea Rait, contemporan cu sfântul; o alta alcătuită de un monah anonim din Sinai, după moartea sfântului, apărută sub numele Povestirile; şi o alta, inclusă în Felurite povestiri despre Sfinţii Părinţi din Sinai, în număr de 40, atribuită monahului Anastasie, din obştea mănăstirii.
Sinaxarul sfântului din data de 30 martie, ziua pomenirii sale, precum şi Viaţa sfântului, redactată în secolul al X-lea şi inclusă în Menologion-ul (Mineiul) împăratului Vasile Bulgaroctonul (976-1025), nu aduc informaţii suplimentare.
Ca ani de naştere ai sfântului sunt propuşi: 525 (Krumbacher), 569 (F. Nau), 579 (Bogdanovic), 597 (Altaner). Cel mai probabil, Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 580, ceea ce explică absenţa lui între monahii sinaiţi întâlniţi de Ioan Moshu cu prilejul călătoriei sale la Muntele Sinai şi descrişi în Livada duhovnicească. Dacă anul naşterii sale nu se cunoaşte cu exactitate, trebuie să spunem că nici locul naşterii Sfântului Ioan nu este cunoscut. Meletie, arhiepiscopul Atenei, în Istoria bisericească, spune că era de origine palestiniană. A fost contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662). De altfel, Sfântul Ioan Scărarul a realizat o sinteză ascetică a ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul a formulat dogmatic.
A intrat în monahism la vârsta de 16 ani, ca ucenic al părintelui Martirie, din Muntele Sinai. La vârsta de 20 de ani a fost tuns în monahism. După moartea avvei Martirie, Sfântul Ioan s-a decis să urmeze calea eremitică. Aşa se face că, potrivit monahului Daniil Raiteanul, la 35 de ani, Sfântul Ioan Scărarul s-a retras în Pustiul Thola, aflat la aproape 8 km de Mănăstirea Sinai. În acea perioadă l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Savaitul, care locuia în pustiul Gudda.
Chilia în care s-a retras a fost ridicată cu ceva timp înainte, din porunca împăratului Justinian, în cinstea Maicii Domnului, pentru a fi locuită de călugării aflaţi la poalele Muntelui Sinai, după cum afirmă Procopius (De Aedificiis, 1.5). Regimul său de viaţă era foarte auster. Din cuprinsul Scării reiese că şi-a supus trupul şi sufletul celor mai aspre nevoinţe. Prin contemplare şi rugăciune a dobândit curăţenia inimii şi experierea prezenţei lui Dumnezeu şi a îngerilor. În această atmosferă duhovnicească se întreţinea cu citirea Sfintei Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi, ajungând unul dintre cei mai învăţaţi monahi ai timpului său. De aici şi supranumele de Scolasticul (învăţătorul).
După 40 de ani petrecuţi în pustie, la vârsta de 75 de ani, împlinind rugămintea monahilor din Mănăstirea Sinai, a acceptat să revină – ca egumen – în chinovie. Sfântul Ioan nu a condus foarte mult timp mănăstirea, revenind la viaţa anahoretică. În locul său l-a lăsat egumen pe fratele său Gheorghe, căruia i-a prorocit că va muri la mai puţin de un an după moartea sa; profeţie care s-a adeverit.
Sfântul Ioan Scărarul a murit în anul 680. În acea perioadă, mulţi monahi din Orient au venit să vieţuiască în Peninsula Sinai din cauza ameninţării arabe şi, odată cu ei şi Gheorghe, fratele său, devenit episcop de Sinai. De altfel, el a fost primul episcop care s-a mutat din Faran la mănăstire.
Scrierea fundamentală a Sfântului Ioan, Scara, zugrăveşte, pe de o parte, modul său exemplar de a gândi şi de a trăi, iar pe de alta, sintetizează principiile vieţii creştine. Profunzimea exegezei acestui urcuş duhovnicesc, format din treizeci de trepte, este expresia metamorfozată a propriilor trăiri dobândite în isihie prin stăruinţă, prin despătimire, prin înfrânare, prin post, prin priveghere şi rugăciune.
Lucrarea este considerată a fi jurnalul vieţii sale. Primii destinatari ai cărţii au fost călugării din Mănăstirea Rait, Ioan Raiteanul fiind îndemnat să facă ultimele adăugiri, după cum însuşi Sfântul Ioan a precizat: „De aceea, scrierea aceasta a mea nu ţi-o adresez ţie – departe de mine un aşa gând – căci vrednic eşti în Hristos; nu numai pe alţii, ci şi pe noi înşine să ne întăreşti şi să ne îndrumi întru dumnezeieştile deprinderi”.
Nu se ştie cu exactitate anul în care a fost scrisă Scara. Din titlul scrisorii – prin care Ioan Raiteanul îi sugerezează scrierea acestei lucrări – am putea deduce că Sfântul Ioan a alcătuit Scara în timpul pustniciei sale. Totuşi, cercetătorii care au dat tiparului ediţiile complete ale textului consideră că formula de adresare era „Avva Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai” şi că supranumele de Sinaitul se referă la funcţia sa de conducător al marii mănăstiri sinaite.
Şi titlul lucrării a variat în timp. Dacă în primele secole care au urmat scrierii aceasta era cunoscută sub două nume, alternative, Table duhovniceşti şi Scara, cel din urmă a prevalat în virtutea faptului că însuşi autorul a imaginat-o ca o scară spre Dumnezeu, fiecare capitol reprezentând o treaptă a urcuşului duhovnicesc către Cel Căruia I se închină cei ce voiesc să-şi desăvârşească viaţa creştină. Alegerea numărului de treizeci poate fi pusă în legătură cu numărul anilor petrecuţi de Mântuitorul pe pământ înainte de a începe propovăduirea publică.
Scara se bazează, în primul rând, pe experienţa personală a Sfântului Ioan Scărarul, care împrumută unele idei de la autorii anteriori lui. Astfel, el îi aminteşte în mod explicit – însă fără să facă trimiteri punctuale la scrierile lor – pe Origen, Evagrie (ale cărui opinii le dezaprobă), Sfinţii Ioan Casian, Grigorie Dialogul (Grigorie cel Mare) şi Efrem Sirul. Totodată, face aluzie şi la unii bătrâni contemporani lui, pe care fie i-a cunoscut, fie numai a auzit de ei. Între aceştia îi aminteşte pe Ioan Savaitul, Gheorghe Arselaitul, călugărul Mina, arhidiaconul Macedonie din Alexandria, Isihie din Muntele Horeb. Deşi nu îi menţionează nominal, Sfântul Ioan foloseşte şi scrierile Părinţilor capadocieni (în special ale Sfântului Grigorie de Nazianz şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa).
Familiară îi era şi tradiţia părinţilor pustiei, cuprinsă îndeosebi în Pateric, Întâia viaţă duhovnicească a lui Pahomie (cca 390), Istoria lausiacă a lui Paladie (419-420), Livada duhovnicească a lui Ioan Moshu (615-619), Povestea Thaisiei (secolul V) şi Viaţa Sfintei Pelaghia. Se pare că el cunoştea şi scrierile Sfântului Marcu Ascetul (secolul V), Diadoh al Foticeei (secolul V), Nil de Ancira (secolul V), Dionisie Areopagitul (cca 500), Dorotei de Gaza, precum şi cele ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, Avva Isaia Pustnicul, Ioan Carpatinul şi alţii; majoritatea învăţăturilor lor fiind adunate în Filocalia, ne oferă posibilitatea de a le analiza comparativ.
Treptele Scării sunt rânduite de autor ţinând cont, în primul rând, de perspectiva vieţii creştine, adică din punct de vedere al desăvârşirii morale; în acest sens, putem vorbi de o orânduire a lor într-o succesiune logică. Viaţa însăşi a creştinului este un urcuş, care nu cunoaşte limite decât în Dumnezeu – Treime. Cartea, deşi se adresează cu prioritate monahilor, este folositoare oricărui credincios; laicul care o va parcurge cu sporită atenţie îşi va da seama că cele mai multe dintre sfaturi i se potrivesc. Chiar dacă scholiile – notele lămuritoare ce însoţesc fiecare treaptă – au fost atribuite egumenului Ioan Raiteanul, se pare că, de fapt, sunt mult mai târzii, majoritatea avându-şi originea în evanghelismul franciscan şi fiind influenţate, în special, de opera lui Angelo Clareno, care a tradus Scara pe la 1300, pe când se afla în exil şi vieţuia cu monahii din Meteora în Grecia centrală.
După cum spuneam, Scara este structurată în 30 de trepte. Ea ne prezintă treptele fericirii duhovniceşti, pe care suntem chemaţi cu toţii să le urcăm, aşa cum Sfântul Ioan Scărarul, pilduitor, a făcut-o. Numărul treptelor este simbolic, dar are şi un adânc înţeles duhovnicesc, reprezentând vârsta la care Hristos S-a revelat în deplina Sa maturitate.
El clasifică treptele Scării astfel: 1. retragerea – presupune ieşirea firii de sub stăpânirea materiei; 2. despătimirea– constă în golirea omului de tot ce este stricăcios; 3. înstrăinarea – maică a despătimirii; 4. ascultarea – fereastra prin care poţi vedea dincolo de sine; 5. pocăinţa – o întoarcere a omului de la păcat la virtute, prin nevoinţă şi suferinţă; 6. gândul la moarte – darul lui Dumnezeu prin care deschide sufletului orizontul veşniciei şi perspectiva infinităţii; 7. fericita întristare – dorul intens după viaţa în Dumnezeu; 8. mânia – tulburarea sufletului; 9. ţinerea de minte a răului – îngustează sufletul; 10. clevetirea – surpă iubirea; 11. flecăreala – catedrala slavei deşarte; 12. minciuna – fiica multei vorbiri; 13. trândăvia – moartea tuturor virtuţilor; 14. lăcomia – maica desfrânării; 15. neprihănirea (castitatea) – începutul învierii celei de obşte şi al nestricăciunii celor stricăcioase; 16. arghirofilia – închinarea la idoli; 17. nesimţirea – breşa dintre trecut şi prezent; 18. somnul – îngroşarea minţii; 19. privegherea – subţierea spiritului; 20. frica – nedesăvârşirea în iubire; 21. slava deşartă – vânătoarea virtuţilor; 22. mândria – închipuirea de sine; 23. hula – gândurile vrăjmaşilor; 24. blândeţea – contemplarea tainei lui Dumnezeu; 25. smerenia – poarta Împărăţiei lui Dumnezeu; 26. discernământul – curăţenia inimii; 27. isihia – calea rugăciunii neîntrerupte; 28. rugăciunea – maica virtuţilor; 29. nepătimirea – moartea întru înviere a sufletului; 30. credinţa, nădejdea şi dragostea – amplitudinea cunoaşterii şi trăirii duhovniceşti.
Omul ajuns în vârful scării se simte eliberat de patimi şi încărcat de pacea divină, iruptă din iubirea lui Dumnezeu.
Impactul pe care l-a avut Scara se reflectă şi în iconografie, motivul „Scării” fiind preluat atât în zugrăvirea bisericilor (dintre care în ţara noastră se disting frescele de la Mănăstirile Râşca, Suceviţa, Pângăraţi şi Hurezi), cât şi în gravuri şi miniaturile manuscriselor. Cea dintâi traducere în româneşte a Scării, cu titlul de Leastviţa, aparţine Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei şi a determinat pictarea ei la ctitoria ştefaniană „Sfântul Ilie” din cartierul sucevean cu acelaşi nume.
Sintetizând conţinutul Scării, iconografia reprezintă o scară la al cărei capăt de sus aşteaptă Hristos, pentru a-i primi pe cei care au reuşit să urce scara virtuţilor spre Împărăţia Cerurilor. De-o parte şi de alta a scării – de multe ori asociată scării din viziunea lui Iacov (Facerea 28, 12-13) – sunt reprezentaţi îngerii buni ce îi ajută pe nevoitori, dar şi duhurile rele care încearcă să îi tragă în jos sau să îi săgeteze, pentru a-i determina să renunţe, indiferent cât de sus au ajuns. Nu lipsesc nici cei reprezentaţi căzând de pe scară. Simbolul scării este de fapt viaţa fiecăruia dintre noi, iar treptele sunt manifestarea conştiinţei prin curăţirea de păcate.
Pentru viaţa sa îmbunătăţită şi pentru darul facerii de minuni cu care a fost înzestrat, Sfântul Ioan Scărarul a ajuns să fie considerat, încă din timpul vieţii, drept un pustnic sfânt şi iubitor.
O frescă din biserica Mănăstirii Sinai îl prezintă cu un nimb pătrat, ceea ce sugerează fie că a fost pictat în timpul vieţii, fie imediat după moarte. Poate, de asemenea, să fie şi o sugestivă trimitere la Lumina lui Hristos, Care luminează în cele patru colţuri ale lumii. Chiar dacă acest nimb neobişnuit pare să nu sugereze neapărat sfinţenia, el indică totuşi înalta autoritate de care se bucura. Cea mai veche icoană existentă care îl reprezintă pe Sfântul Ioan cu un nimb rotund datează din secolul al X-lea, fiind o miniatură într-un manuscris.
Sfântul Simeon Noul Teolog a descoperit Scara în biblioteca tatălui său, un laic din aristocraţia secolului al X-lea.
Scara a fost şi este considerată crucea fiecărui om. Iar urcuşul Crucii ne încredinţează de adevărul că viaţa omului trebuie să fie un urcuş continuu în Dumnezeu.