Hristos a înviat!
Sfânta noastră Biserică serbează astăzi duhovnicește, vindecarea unui orb din naștere și pe Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena, supranumiți de Tradiția Bisericii, cei întocmai cu Apostolii. Drept urmare, în prima parte a cuvântului meu voi vorbi despre vindecarea orbului de către Iisus Hristos – Lumina lumii și în partea a doua voi vorbi despre viața și activitatea acestor mari și providențiali Sfinți, Constantin și Elena.
Dreptmăritori creștini,
- Contextul biblic și liturgic
Contextul biblic al pericopei evanghelice din duminica aceasta (Ioan 9, 1-38) este strâns legat de perioada liturgică a Penticostarului, adică perioada dintre Învierea Domnului și Pogorârea Sf. Duh, care pune accentul prioritar, pe dovedirea faptului că Iisus Hristos este Mesia cel mult așteptat.
Ne amintim de mărturia lui Iisus Hristos făcută femeii samarinence, din duminica trecută, care întreaba despre Mesia, „care se cheamă Hristos, atunci când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (Ioan 4, 25). Personal, Mântuitorul Hristos își arată identitatea divină și-i spune deschis: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 26).
În repetate rânduri, Mântuitorul Hristos mărturisește despre sine: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12; Ioan 9, 5); „Tatăl Meu este Cel ce mă slăvește, despre Care ziceți voi că este Dumnezeul vostru” (Ioan 8, 54); „Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai dinainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8, 58).
După Învierea Sa, Mântuitorul Hristos se arată Apostolilor și Ucenicilor Săi, în repetate rânduri, „recuperează” pe Luca și Cleopa, în drum spre Emaus, se arată femeilor mironosițe, Mariei Magdalena și la mulți alții. Astfel, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu, ne încredințează că El este Domnul nostru și Dumnezeul nostru, așa cum exclamă Apostolul Toma, când se convinge de Învierea Domnului: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28).
La fel s-au încredințat și locuitorii din cetatea Sihar, în duminica trecută, după ce L-au ascultat pe Iisus și au mărturisit: „credem nu numai pentru cuvântul tău (al femeii samarinence), căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42).
Pericopa evanghelică de astăzi confirmă și întărește aceste afirmații prin săvârșirea minunii vindecării unui orb din naștere, care L-a cunoscut pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, în timp ce fariseii vedeau în Iisus Hristos un înșelător.
Abia scăpat de furia iudeilor, care doreau să-L ucidă cu pietre pe Iisus, ca pe un călcător de Lege (Ioan 8, 59), Iisus vede un om orb din naștere. Apostolii L-au întrebat: „Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb”?
Apostolii făceau referire la cuvintele din Ieșire 20, 5-6; Deuteronom 5, 9-10: „Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, însă, Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele”. (Copiii în era mondializării aparțin vremurilor).
Mai târziu, Dumnezeu prin profeții Iezechiel 18, 2 și Ieremia 31, 29-30 revine asupra primei părți a acestei decizii divine, în contextul venirii lui Mesia și hotărăște: „în zilele acelea nu vor mai zice: Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții. Ci fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinții”.
Întrucât Mântuitorul Hristos era Însuși Mesia, și „zilele acelea”, despre care vorbesc profeții, se împlineau sub ochii Apostolilor, Iisus le dă următorul răspuns: „nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3). Cu venirea lui Mesia, copiii nu mai sunt pedepsiți pentru păcatele părinților. Așa ne spune Domnul Dumnezeul nostru Savaot.
Orbul din naștere era asemenea lui Iov, care suferea fără vina lui sau a părinților lui, fără să cârtească și își purta crucea suferinței, potrivit tainei și lucrărilor lui Dumnezeu. Întrucât Iov nu „a bârfit planurile lui Dumnezeu” (Iov 42, 3) a primit vinderea și admirația lui Dumnezeu, Care „a binecuvântat sfârșitul vieții lui Iov mai bogat decât începutul ei” (Iov 42, 12).
Revenind la orbul din naștere, Iisus a făcut tină și fără să îl întrebe nimic, i-a uns ochii cu tină și l-a trimis să se spele la scăldătoarea Siloamului (= trimis). Orbul a făcut întocmai și a venit văzând (Ioan 9, 5-7).
Acest gest unic din viața Mântuitorului, necunoscut până atunci, ne sugerează actul creației lui Adam, când „Domnul Dumnezeu luând țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere 2, 7). Prin Logosul divin, adică prin Iisus Hristos s-au „făcut toate și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o […]. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume (Ioan 1, 1-5, 9).
Minunea vindecării orbului din naștere ne arată clar că Iisus este Lumina cea adevărată, Creatorul și Cuvântul – Logosul, care luminează pe tot omul, care vine în lume.
Psalmistul David spune: „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele” (Psalmi 138, 13).
În acest context, înțelegem că însuși Iisus Hristos a alcătuit fără vedere pe orbul din Evanghelia de azi, în pântecele maicii sale, iar prin vindecarea lui, Hristos continuă creația Sa, completându-i vederea, la mulți ani după ce s-a născut acel orb, acum fiind în vârstă, spun părinții.
Deci, Iisus Hristos, Care a început alcătuirea acestui om, ca Logos divin, fără de care nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut, sau din ce se va face în viitor, a lăsat neterminată lucrarea ochilor, pentru a o termina și a o desăvârși în văzul mulțimilor, pentru a dovedi clar că El este Creatorul nostru și Lumina lumii.
Dreptmăritori creștini,
În ciuda evidențelor clare ale vindecării în mod minunat a orbului, care mărturisește că „din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere” (Ioan 9, 32), reacțiile fariseilor au fost de rea credință. Întrucât urmăreau să umbrească minunea și faima Domnului Hristos, Care era din ce în ce mai cunoscut și căutat de mulțime, fariseii au început o anchetă penibilă și absurdă, invocând vicii de procedură în actul vindecării, pe motiv că Iisus a încălcat ziua de sabat, chiar dacă era o minune fără precedent în istoria omenirii.
Fariseii doreau să „anuleze” minunea, dacă ar fi fost posibil. Îi reproșau orbului vindecat, că el este cauza călcării sabatului de către Iisus. De aceea trebuia pedepsit, pentru că s-a lăsat vindecat în zi de sâmbătă. Se crede că zicala: prinde orbul, scoate-i ochii, ar fi fost pedeapsa potrivită aplicată orbului, de către farisei, pentru a „răzbuna” și a da „satisfacție” Legii. Pentru farisei, mai corect era ca orbul să fi rămas mai departe orb, decât să fi călcat legea sabatului.
Fariseii sugerau că chiar Dumnezeu trebuie să se supună legilor interpretate de ei în litera Legii, nu în spiritul ei. Cu toate că Mântuitorul Hristos le spusese, în repetate rânduri, că „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă, iar Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Marcu 2, 27-28), fariseii și cărturarii considerau că un bou sau un asin poate fi adăpat de proprietarul lui, în zi de sâmbătă, dar un om bolnav nu avea voie să fie vindecat, de însuși Dumnezeu, Care dăduse porunca sabatului, care, între timp, devenise o obsesie, o maladie, dar și un pretext pentru farisei și cărturari de a-L contesta mereu pe Iisus Hristos, în fața mulțimilor (Luca 6, 6-11). Ipocrizia, formalismul bolnav, răutatea și invidia erau deghizate în pretinsă dragoste față de Lege. Fariseii au acuzat că „orbul” ar fi simulat orbirea, deci, s-a prefăcut orb, și pentru că orbul nu s-a lăsat intimidat de ei, ba chiar i-a înfruntat, aducând argumente că acest Om este cu siguranță de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-i ascultă pe cei păcătoși (Ioan 9, 31) și i-a întrebat ironic,dacă și ei doresc să devină ucenicii lui Iisus (Ioan 9, 27), ceea ce i-a iritat foarte tare pe farisei, și drept urmare, l-au dat afară din sinagogă. Fariseii au continuat șantajatul și intimidarea cu părinții lui, care se temeau să nu fie și ei excomunicați, încercând să-i forțeze să spună că fiul lor nu s-a născut orb. De aceea părinții lui au invocat faptul că fiul lor este în vârstă și să-l „audieze” ei.
Rechizitoriul a fost penibil și orbul vindecat a ieșit victorios, deoarece orbul s-a deschis harului mărturisind pe Iisus în fața anchetatorilor, ca fiind „de la Dumnezeu”, iar când Hristos i se revelează deschis și fără echivoc, că El este Fiul lui Dumnezeu, cel vindecat spune cu mare bucurie: „Cred Doamne! Și s-a închinat Lui” (Ioan 9, 35-38).
Sfântul Apostol Petru, spune pentru cei persecutați: „dacă sunteți ocărâți pentru numele lui Hristos, fericiți sunteți, căci Duhul slavei și al lui Dumnezeu Se odihnește peste voi” (1 Petru 4, 14). Mărturisirea orbului vindecat că Iisus este Fiul al lui Dumnezeu s-a datorat frumuseții lui sufletești și pogorârii Duhului lui Dumnezeu, Care se odihnea peste el, spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „nimic nu este mai clar, nimic nu este mai simplu ca adevărul, când este căutat cu o inimă dreaptă și sinceră: dar dacă în suflet este răutate, nimic nu este atunci mai întunecos, nici mai de nepătruns ca același adevăr”[1].
Deci, dacă se caută lumina din întuneric și nu întunericul din lumină, atunci Duhul slavei lui Dumnezeu se va odihni peste noi și vom merge pe calea adevărului și a mântuirii.
Orbul vindecat înțelege că Iisus este Mesia, Îl cinstește ca Dumnezeu și I se închină. Fariseii, cu ură față de Iisus, neagă adevărul văzut cu ochii lor și se auto-orbesc sufletește, în timp ce orbul capătă și vederea trupească și pe cea sufletească.
Iubiți credincioși și credincioase,
Care sunt mesajele duhovnicești ale Evangheliei de astăzi? Capitolul 9 de la Ioan se încheie cu o atenționare dureroasă pentru mulți, atunci când Iisus Hristos spune celor de față: „spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (v. 39-41)! Așadar, să fugim de orbirea sufletească este primul mesaj.
Apoi, faptul că acel om s-a născut orb, nu este vorba despre o eroare divină sau despre vreun eșec divin în creație, ci despre o isprăvire a unui lucru, început odinioară, în mare taină, respectiv, în viața intrauterină a mamei, și acum Iisus termină creația la vedere, pentru a arăta din lucrările lui Dumnezeu: în cazul de față, Hristos ne arată că El este cel care ne creează pe fiecare în parte, în mod personal; ne arată că Dumnezeu nimic nu lasă la întâmplare, chiar dacă unele lucruri par neterminate, și că prin rânduiala și voia lui Dumnezeu, le termină Hristos la momentul oportun; ne arată că ne vindecă la momentul potrivit; că luminează pe tot omul care vine în lume; și că ne poartă de grijă ca un Tată iubitor.
Aș dori să istorisesc o întâmplare din viața mea pastorală, cu referire la pericopa evanghelică de astăzi. O tânără însărcinată în luna a treia, care tocmai venea de la un consult prenatal – ecograf și alte analize medicale -, vine plângând în hohote să-mi ceară un sfat, după ce doctorița i-a spun că sunt probleme grave cu sarcina și trebuie numaidecât să facă avort medical, altfel va naște un „monstru”. A cerut, în scurt timp, și alte opinii medicale și toți medicii recomandau același lucru: avort medical, adică prunc-ucidere. Tinerei mame i-am adus ca argument, pentru a păstra sarcina, tocmai minunea vindecării orbului din naștere. Mai avea încă șase luni până să nască, și i-am spus că Dumnezeu, între timp, va continua creația pruncului, deoarece El ne alcătuiește în pântecele maicii noastre (Psalmi 138, 13), nu doar în primele trei sau patru luni, ci pe tot parcursul celor 9 luni. În plus, are șanse de vindecare și după ce se va naște pruncul, așa cum a avut șansa și orbul din Evanghelie.
Tinerii, proaspeți căsătoriți și-au asumat responsabilitatea de viitori părinți, cu credință și nădejdea în Dumnezeul cel Bun. Cu binecuvântare, au început un program de rugăciune, cu post, spovedanie și împărtășanie din 40 în 40 de zile. Credința și nădejdea lor le-a fost răsplătită de Bunul Dumnezeu și tânăra mamă a născut o fetiță perfect sănătoasă, foarte frumoasă și extrem de inteligentă. Acum este în clasa a 5 a și este șefa clasei. Tânăra mamă, când se întâlnește cu unii din medicii cu pricina, le spune ironic, arătând spre fetița sa, cu adâncă admirație: „iată ce monstru frumos am născut, prin darul și voia lui Dumnezeu”!
Se pune o întrebare firească: de ce greșesc unii medici în astfel de cazuri, având o tehnică medicală performantă? Răspunsul este simplu: pentru că unii medici Îl exclud, cu desăvârșire, pe Dumnezeu din actul creației, al vindecării și al purtării Sale de grijă pentru om și pentru că fac din știința medicală limitată – un dumnezeu absolut, nelăsând posibilitatea lui Dumnezeu să-și arate lucrările Sale în propria Sa creație (Ioan 9, 3) sau desăvârșirea puterii Sale în slăbiciunea umană, ca în Sf. Apostol Pavel. (2 Corinteni 12, 9). Deci, unii care gândesc așa, se joacă „de-a Dumnezeu”!
Dacă ar fi existat și pe vremea orbului din naștere asemenea conștiință medicală, cu siguranță că părinții orbului ar fi fost sfătuiți, de medicii vremii lor, să-l avorteze și nu s-ar mai fi vorbit astăzi despre această minune, ci despre prunc-ucidere, ca pe vremea lui Irod!
Cu această gândire seculară, s-a ajuns în cei 33 de ani de libertate fără limite și de democrație închipuită, să avem în România un neam întreg sub glie, adică peste 22 de milioane de avorturi, făcute în numele libertății și ale democrației, invocând dreptul absolut asupra propriului trup, invocând sărăcia, lipsa de educație sexuală, avortul medical, planning familial, și multe alte ideologii perdante, cum au mai fost în istoria lumii: de exemplu: eugenia spartană și cea nazistă-ariană. Nimeni nu are dreptul să hotărască cine trăiește și cine moare, decât numai Dumnezeu.
Așadar, să-L lăsăm pe Dumnezeu să-și arate lucrările Sale în viața noastră, să alegem întotdeauna adevărul, care ne va face liberi (Ioan 8, 32) și să rămânem consecvenți întru el, chiar dacă drumul pe care ne duce este greu.
Doar prin adevăr, sinceritate și curăția inimii, așa cum s-a comportat orbul vindecat, Îl cunoaștem pe Iisus, Care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6), și astfel, Duhul Sfânt se va odihni peste noi și ne va face curajoși, sănătoși, înțelepți, biruitori în viață, și părtași vieții celei veșnice în Împărăția Sfintei Treimi.
Vă rog, să aveți încă puțină răbdare, ca să vă expun, cât mai pe scurt și sintetic, câteva iedei principale din viața și activitatea Sf. Împărați Constantin și a mamei sale Elena, cei întocmai cu Apostolii și importanța lor în viața noastră duhovnicească.
Constantin cel Mare și creștinismul
Dreptmăritori creștini,
- Repere biografice și decizii de stat și bisericești
Constantin I sau Constantin cel Mare s-a născut la Naissus (Niș – Serbia) și a fost împărat roman între anii 306-337, iar mama sa Elena este numită Împărăteasă coregentă.
Se convertește la creștinism prin chemarea directă a lui Dumnezeu, întocmai ca Apostolii, Care i se revelează, ziua în amiaza mare, prin semnul Sfintei Cruci, așezat deasupra soarelui, cu inscripția „sub acest semn vei învinge” (in hoc signo vinces), în anul 312 înaintea confruntării militare cu Maxențiu, pe care-l învinge la Podul Vulturului (Pons Milvius), lângă Roma.
Drept mulțumire pentru acest ajutor divin, Împăratul Constantin a promulgat la Mediolan (Milano) un Edict (313), prin care creștinismul era declarat religie licită, adică permisă, fundamentat pe legi privind demnitatea persoanei umane. Prin acest Edict creștinii nu mai erau persecutați, li se restituiau proprietățile confiscate, statul subvenționa clerul și construcția de Biserici, iar episcopii au primit dreptul să judece cazurile civile și penale ale celor care nu voiau să fie judecați după legile păgâne ale statului.
Împăratul Constantin a susținut acest Edict, care a fost inițiat de cumnatul său Liciniu (308-324), care, între timp, se răzgândește și susține păgânismul în Orient, motiv pentru care este înlăturat de la putere, în urma a două războaie câștigate de Împăratul Constantin, în nul 324. Împăratul Constantin pentru a întări creștinismul, convoacă pe cheltuiala sa, în anul 325, la Niceea, primul Sinod Ecumenic, după modelul Sinodului Apostolic de la Ierusalim (49-50), pe care îl prezidează, chiar dacă nu era încă botezat, spunând episcopilor, în cuvântul său de deschidere, că „el se simte ca un împreună-slujitor cu ei […] și că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii”[2]. La acest Sinod se hotărăște dogma despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, se formulează primele 7 articole din Crez și se stabilește data serbării Sfintelor Paști, odată pentru totdeauna, cu următoarele reguli:
- întrucât Hristos a serbat întâi paștele iudaic, ca un împlinitor al Legii, Paștele creștin să fie serbat după paștele iudaic. Toată creștinătatea a respectat această regulă până în anul 1572, când papa Grigorie al XIII – leaa schimbat timpul liturgic cu timpul astral – cronologic;
- ca reper astronomic, privind timpul, s-a hotărât serbarea Paștelui creștin în prima duminică de după echinocțiul de primăvară;
- o excepție și o precizare: dacă a fost echinocțiul de primăvară, dar iudeii nu au serbat paștele lor, atunci se mai așteaptă încă o lună plină, de după paștele iudaic, când se va serba Paștele creștin, în cadrul Sfintei Liturghii, întrucât, Iisus Hristos prin Taina Sfintei Euharistii devine Paștele Euharistic, în vederea învierii noastre și de aceea spune Mântuitorul Hristos: „cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Sfinții Părinți de la Sinodul VI Ecumenic (692), prin canonul 66 precizează cum să se serbeze săptămâna luminată, cele 8 zile, care sunt considerate ca o singură zi, cea a veșniciei cu Hristos: „creștinii să se desfăteze cu Sf. Taine (Euharistie n. m.) și cu citirea dumnezeieștilor Scripturi”. Sfânta Lumină trebuie să ne conducă spre Sfânta Euharistie. Unii caută mai mult la luna plină, decât la Sf. Potir plin de dumnezeire.
Nerespectarea acestor reguli pascale a generat serbări ale Paștelui la date diferite. Cei ce au schimbat data serbării Paștelui au nesocotit modul cinstirii Paștelui de către Mântuitorul nostru Hristos și regulile statornicite de Sf. Părinți la Sinodul I Ecumenic. Îi așteptăm pe aceștia să revină la tradiția primară a Bisericii, dacă vor sincer să cinstim Paștele împreună și după ce se vor dezice de celebrul fals istoric de proporții, din sec. IX, care a condus la schisma din 1054, a unui document numit Donatio Constantini, cu care unii își justifică primatul papal și rolul de conducător suprem, în lumea creștină[3].
Un alt moment important din viața Împăratului Constantin cel Mare este alegerea unei noi capitate de Imperiu. Părăsește Roma și construiește un oraș cu reședința la Bizanț, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol, inaugurat pe 11 Mai 330.
Împăratul Constantin ajutat de mama sa Elena, care a descoperit lemnul Sfintei Cruci, la Ierusalim, au construit Biserici monumentale în Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Tyr, Nicomidia și Roma, primind apelativul şi cinstea de a fi socotiți „întocmai cu Apostolii”, adică „egali cu Apostolii întru cinstire”, cu fiecare Apostol în parte, inclusiv cu Sf. Apostol Pavel, pentru rolul covârșitor pe cale l-au avut Sfinții Împărați, în istoria Bisericii creștine.
Centrul vieții spirituale a Sfinților Împărați Constantin şi a mamei sale Elena a fost Sfânta Cruce, care le-a inspirat atât viața personală, cât și cea imperială, așa cum vedem că sunt reprezentați iconografic, sub o Sfântă Cruce, mult mai înaltă decât ei și care tronează între ei. Împăratul Constantin primește botezul în urma unei boli grele și moare pe 22 Mai 337, îngropat în ctitoria sa, Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol. Cu ajutorul Împăraților Constantin și a mamei sale Elena, Biserica a intrat într-un „secol de aur” al erei creștine.
Dreptmăritori creștini,
Mesajul duhovnicesc transmis de Sfinții Împărați ar putea fi următoarele idei și sfaturi: Atunci când conducătorii civili nu mai sunt aleși direct de Dumnezeu, ne revine, nouă creștinilor sarcina să-i alegem prin vot democratic și responsabil. Biserica, fiind Trupul tainic al lui Iisus Hristos, viu şi activ în lume şi în istorie, trebuie să spiritualizeze politica, cum au făcut Sf. Împărați, nu să politizeze Biserica și să vegheze la corectitudinea și moralitatea actului economic, administrativ şi social, pentru că, în toate aceste domenii, avem mare nevoie de oameni jertfelnici, devotați și cinstiți, pe care Biserica îi poate forma în duhul Evangheliei.
IPS ARHIEPISCOP CALINIC a conceput 10 recomandări pastorale pentru un vot responsabil și corect[4], privind alegerea candidaților în Parlamentul României. Le găsiți publicate și electronic și letric. Înțelegem din expunerea lor, că Biserica trebuie să fie dincolo de politică, dincolo de economic și dincolo de social, dar nicidecum și niciodată în afara acestor domenii, dacă dorim să ne considerăm o Biserică actuală, care trăiește în prezent, cu un trecut așa de frumos. Biserica este îndreptățită să îndrume moral și civic pe credincioșii ei, în duhul Evangheliei și al Sfinților Părinți, să atenționeze prin cuvintele: „nu se cuvine”, dacă se iau decizii greșite, sau le exemplifică drept de urmat, dacă sunt bune, prin cuvintele: „mergi și fă și tu asemenea”!
Aceasta înseamnă a face politica credibilă și suportabilă, economia sustenabilă și viața socială „posibilă”, adică în demnitate și prosperitate, așa cum le-au făcut Sf. Împărați Constantin și Elena, la vremea lor. Când se afirmă că „Biserica nu face politică”, și nu face, nu înseamnă că Biserica se auto-exclude din viața cetății, sau exclude politicienii creștini din viața Bisericii, nici vorbă, indiferent de apartenența lor politică, ci îi sfătuiește părintește, dacă vor, să respecte demnitatea omului, libertatea religioasă, cinstea, corectitudinea, și să ne asigure un trai decent.
Toată istoria omenirii ne arată, fără echivoc, că oamenii mari, fac întotdeauna vremuri ușoare și „secole de aur”. Vremurile ușoare fac oameni mici, din păcate. Oamenii mici fac vremuri grele. Trăim din plin aceste vremuri grele. O spun cu durere. Însă, vremurile grele, prin rânduiala și voia lui Dumnezeu, nasc sfinți, martiri și oameni mari, de care Biserica Ortodoxă precum și România, nu au dus lipsă niciodată, întrucât „au împrejurul lor atâta nor de mărturii” (Evrei 12, 1).
Să lăudăm pe Dumnezeu întru Sfinții Lui (Psalmi 150, 1) și pe oamenii mari, rânduiți de Dumnezeu să conducă, spre slava Sfintei Treimi și spre a noastră mântuire, în vecii vecilor! Amin.
Hristos a înviat!
Pr. Dr. Docent Mihai VALICĂ
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 52, traducere diac. Gheorghe Băbuț, ed. a doua, Editura Pelerinul român, Oradea, 2005, p. 265.
[2] Eusebiu de Cezarea, Viața fericitului Împărat Constantin, III, 13; IV, 24, apud † CALINIC, Sfinții – prietenii noștri adevărați. Portrete în cuvinte, Ed. Doxologia, Iași, 2020, pp. 135-136.
[3]https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/donatio-constantini-un-celebru-fals-istoric-6239.html.
[4] https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/recomandari-pastorale-pentru-un-vot-responsabil-si-corect/.