În asceza noastră materială şi spirituală nu suntem singuri. Noi nu parcurgem drumul postului ca indivizi izolaţi, ci ca membri ai Trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica. Prin post, spune Sfântul Serafim de Sarov, trupul încheie un armistiţiu cu sufletul, ajutându-l pe acesta la împlinirea virtuţilor. Mărturie stau asceţii şi oamenii sfinţi care şi-au început drumul crucii cu rugăciune şi post.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
În perioada primară, durata Postului Mare a variat de la o zi (Vinerea Pătimirilor) la două zile (Vinerea şi Sâmbăta din Săptămâna Sfintelor Pătimiri), după care s-a trecut la trei zile, la şapte zile, ajungându-se în final la şase săptămâni.
La Ierusalim, în secolul al IV-lea, se postea timp de opt săptămâni. Iar în Apus, după mărturiile pelerinei Egeria (382-384), se postea patruzeci de zile. Practica postului de 40 de zile înaintea Sfintelor Paşti a fost un proces de creştere graduală.
Diferenţa numărului zilelor de post era cauzată de modul diferit de a calcula timpul Învierii lui Hristos, consemnat în Sfintele Evanghelii astfel: Sfântul Matei (28, 1) – înainte de miezul nopţii; Sfântul Ioan (20, 1) – după miezul nopţii; Sfântul Marcu (16, 2) – la răsăritul soarelui. Dacă îl luăm în calcul pe Sfântul Evanghelist Matei, rezultă o zi de post mai puţin faţă de Sfântul Ioan şi cu două mai puţin faţă de Sfântul Marcu, ştiut fiind faptul că evreii împărţeau ziua în patru străji, a câte trei ore.
La Sinodul I Ecumenic (Niceea 325), postul de 40 de zile era deja cunoscut. În secolul al V-lea, Fericitul Augustin atribuie lungimea de 40 de zile a Postului Mare perioadelor de persecuţie (306-323). Alţii explică aceasta prin analogie cu postul lui Hristos din Pustia Carantaniei (Matei 4, 2). Sau, de multe ori, se face o paralelă cu postul pe care l-a ţinut Moise (Ieşirea 34, 28), respectiv Ilie (III Regi 19, 8).
Probabil că perioada de 40 de zile de post a început să fie ţinută de creştini în timpul persecuţiilor, deoarece aceştia se refugiau în mănăstiri, urmând regulei de postire a călugărilor, care era foarte strictă. De asemenea, pustnicii şi creştinii evlavioşi ţineau, încă din timpul secolului al III-lea, tradiţia celor 40 de zile de post.
Astăzi, Postul Sfintelor Paşti durează 7 săptămâni, împărţite astfel: 6 săptămâni (40 zile), de la Lăsatul secului de brânză până la Sâmbăta Floriilor, alcătuind Postul Păresimilor, iar din Sâmbăta Floriilor până în Sâmbăta Paştilor este Postul Sfintelor Pătimiri ale Domnului.
Însă, dincolo de această latură istorică, postul are o motivaţie scripturistică. Lucrurile mari s-au făcut întotdeauna, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, cu post şi cu rugăciune.
În Vechiul Testament, Moise, după patruzeci zile de post, a primit teofania – arătarea lui Dumnezeu – pe Sinai şi Legea cea scrisă de degetul lui Dumnezeu; Ilie, la rândul său, L-a văzut pe Dumnezeu în adiere de vânt subţire; iar Enoh s-a înălţat la cer.
Iată cum ţinea prorocul Daniel postul: „În vremea aceea, eu, Daniel, am petrecut trei săptămâni în jale. Pâine bună n-am mâncat, carne şi vin n-am pus în gura mea şi cu miresme nu m-am uns, până nu s-au împlinit trei săptămâni de zile.” (Daniel 10, 2-3).
Prorocul Iezechiel povesteşte motivul pentru care Dumnezeu a pedepsit pământul Sodomei şi Gomorei: „Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, şi ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia; iar mâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit” (Iezechiel 16, 49).
În Noul Testament, temeiul însuşi al postului este postul Mântuitorului Hristos. De aici şi dimensiunea hristologică a postului.
Nu putem exclude nici celelalte dimensiuni ale postului, pnevmatologică şi ecleziologică, îndreptăţiţi fiind şi de faptul că Hristos, în timpul postului, a fost asistat de Duhul Sfânt, Care L-a şi însoţit în pustie.
Cât priveşte dimensiunea ecleziologică, noi ţinem post pentru că împreună cu noi ţine post Biserica, dar şi din ascultare faţă de Biserică. Acest lucru se vede mai bine în cazul postului rânduit de episcopul Bisericii locale pentru unele calamităţi sau epidemii.
Deci, în asceza noastră materială şi spirituală nu suntem singuri. Noi nu parcurgem drumul postului ca indivizi izolaţi, ci ca membri ai Trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica. Prin post, spune Sfântul Serafim de Sarov, trupul încheie un armistiţiu cu sufletul, ajutându-l pe acesta la împlinirea virtuţilor. Mărturie stau asceţii şi oamenii sfinţi care şi-au început drumul crucii cu rugăciune şi post.
Postul este un prilej de eliberare a noastră de robia cărnii şi a materiei care tinde să se manifeste asupra sufletului, fiind astfel un act de creştere spirituală, spune părintele Dumitru Stăniloae. În acest sens, el curăţă trupul şi sufletul, cărora le veştejeşte poftele, apropiindu-l pe om de Dumnezeu.
Desigur, nu poţi să îţi sfinţeşti viaţa fiind sclavul materiei, adică netrecând examenul înfrânării. Iată cum cultivarea virtuţilor depinde şi de atenţia pe care o acordăm trupului.
Sfântul Apostol Pavel spunea corintenilor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ” (I Corinteni 6, 19-20).
Prin post, cu mai mare înlesnire putem să ne descoperim identitatea spirituală, preţul nostru; să ne descoperim ca fii ai lui Dumnezeu, ca temple ale Duhului Sfânt. De aceea, postul ar trebui să nu ocolească pe niciunul dintre fiii Bisericii, cu excepţia celor care nu-l pot ţine din motive obiective.
Când Biserica recomandă postul nu este absurdă, ci îl vrea pe om în control duhovnicesc în viaţa de zi cu zi. În Biserică nu există reguli absurde sau rigide. Canoanele care vizează postul au fost făcute de Biserică, în Biserică şi pentruBiserică, însă pe un fundament scripturistic. De aici şi flexibilitatea Bisericii de a dezlega posturile în anumite cazuri: pentru copii, pentru femeile însărcinate, pentru bolnavi, pentru cei săraci şi, uneori, pentru situaţii mai aparte, cum ar fi cazul în care o ţară sau un ţinut trece prin secetă, război sau alte calamităţi.
Dar de la principiul scripturistic al postului nu are dreptul nimeni să se abată.
Când Sfânta Scriptură spune: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură” (Matei 15, 11), nu îndreptăţeşte nepostirea, ci se referă – spun Sfinţii Părinţi – nu la rodul unui pom care a adus căderea strămoşilor, ci la ceea ce a însoţit rodul, adică pofta nestăpânită, care fără îndoială l-a spurcat pe om, îndepărtându-l de Dumnezeu.
Lăcomia lui Adam şi a Evei le-a adus izgonire şi moarte, care au necesitat intervenţia lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Aşadar, refuzul postului naşte căderea.
Sfântul Apostol Pavel face o afirmaţie cu un înţeles pe muchie de cuţit: „Nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi – Atenţie! – ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi.” (I Corinteni 8, 8-9), adică această libertate să ne arate împotrivitori voii lui Dumnezeu, Care este sfinţirea noastră.
Sunt două condiţii inseparabile postului: iertarea şi rugăciunea. Nu poţi să te angajezi într-o luptă având, deodată, mai mulţi duşmani. Într-o astfel de luptă trebuie să fii un foarte bun strateg; a ierta înseamnă a aşeza între tine şi adversarul tău iertarea înţeleasă ca o rază a Împărăţiei Cerurilor, ca un semn al prezenţei lui Dumnezeu între voi: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc.” (Matei 6, 14).
Un post fără o iertare prealabilă a semenului este un post al demonilor. De aceea strigă profetul către noi: „Postiţi post sfânt…” (Ioil 1, 14).
Tot în Sfânta Scriptură citim: „Când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6, 17); adică încearcă să-ţi curăţeşti viaţa (faţa) ta de toată pata păcatului, iar mintea (capul) unge-o ca să o faci să strălucească de cunoaşterea lui Dumnezeu, tâlcuieşte Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Eficienţa postului presupune evlavie şi discreţie: „Să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei 6, 18). Dacă posteşti căutând slava cuiva, asemenea fariseilor, un astfel de post face scârbă lui Dumnezeu: „Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place?” (Isaia 58, 4-5).
Pentru ca postul să-şi atingă scopul scontat, trebuie să fie însoţit de smerenie, de rugăciune şi iertare. Numai un astfel de post ne mai poate întoarce în Rai!
Un post însoţit de mândrie şi slavă deşartă este un post care nu aduce folos sufletului. Aşadar, stăruind în rugăciune, post şi smerenie, Dumnezeu ne va împlini nenumăratele promisiuni făcute nouă!