Martirii (martyres – martorii) sau mucenicii sunt consideraţi primii sfinţi ai Bisericii, care au pătimit pentru Hristos; ei sunt cei care au imitat Jertfa lui Hristos, după cuvântul care zice: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prieteni.” (Ioan 15, 13). Martirii l-au considerat pe Hristos prietenul lor prin excelenţă. Din acest motiv, putem spune că moartea martirică este expresia iubirii desăvârşite a lui Hristos; semnul credinţei, al slujirii şi al iubirii jertfelnice a lui Hristos.
Preacuvioșiile Voastre,
Iubiți credincioși și credincioase,
Astăzi am prăznuit liturgic pe Sfinţii Brâncoveni, care au fost martirizaţi pentru credinţă, prin decapitare, la Constantinopol, la 15 august 1714; trupurile lor au fost aruncate în apele Bosforului, de unde nişte pescari credincioşi le-au luat şi îngropat în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Insula Halki. Şase ani mai târziu, Doamna Maria a adus în ţară rămăşiţele domnitorului şi le-a aşezat în Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti, ctitoria sa.
Despre Sfinţii Brâncoveni am scris în amănunt în lucrarea „Sfinţii – Prietenii noştri adevăraţi”; din acest motiv, astăzi vă voi vorbi despre mucenici în general.
Martirii (martyres – martorii) sau mucenicii sunt consideraţi primii sfinţi ai Bisericii, care au pătimit pentru Hristos; ei sunt cei care au imitat Jertfa lui Hristos, după cuvântul care zice: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prieteni.” (Ioan 15, 13). Martirii l-au considerat pe Hristos prietenul lor prin excelenţă. Din acest motiv, putem spune că moartea martirică este expresia iubirii desăvârşite a lui Hristos; semnul credinţei, al slujirii şi al iubirii jertfelnice a lui Hristos.
Sfântul Apostol Petru, în I-a sa Epistolă, spune: „Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi.” (I Petru 4, 13-14).
Vocaţia martiriului este o constantă a vieţii bisericeşti. Mântuitorul a zis: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.” (Ioan 15, 18-19).
Cu privire la conştiinţa martirului, Sfânta Muceniţă Felicitas spunea: „Acolo (în timpul martiriului), un Altul (adică Hristos) va fi în mine, care va pătimi pentru mine şi eu voi pătimi pentru El”. Această realitate a condus în mod firesc la cinstirea lor ca sfinţi, imediat după mutarea lor la cele veşnice, moaştele lor fiind considerate cel mai de preţ odor pentru bisericile care le adăposteau. De fapt, multe altare au fost ridicate pe locul unde au mucenicit aceşti viteji ai lui Hristos.
Însăşi imnografia liturgică a aşezat ceata martirilor ca o cunună pe fruntea Bisericii, imnografie sintetizată în Troparul şi Condacul Duminicii Tuturor Sfinţilor: „Cu sângiurile mucenicilor Tăi din toată lumea, ca şi cu o porfiră şi vison împodobită fiind Biserica Ta …”; şi, „Ca o pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici …”.
Memorialele sau aniversările morţii martirilor au fost cele dintâi zile înscrise în martirologii. La aceste date, creştinii se adunau la mormintele martirilor, deasupra cărora au construit apoi martiricoanele, unde făceau rugăciuni şi privegheri şi citeau istoria pătimirii şi a morţii lor, din aşa-numitele acta sau vitae.
Mucenicii primelor secole creştine au fost canonizaţi cu titlul liturgic de Mare Mucenic sau Muceniţă, Purtător de chinuri sau Purtător de biruinţă, iar mucenicii vremurilor mai noi au fost canonizaţi cu titlul de Noul Mucenic. Dacă au fost clerici, sunt numiţi Sfinţiţi Mucenici, iar dacă au fost monahi, poartă numele de Cuvioşi Mucenici. Titlul de Noul Mucenic sau Noul Sfinţit Mucenic desemnează pe cei care au fost martirizaţi în vremea iconoclasmului, a otomanocraţiei sau a comunismului.
Între mucenicii erei creştine ar putea fi număraţi şi pruncii ucişi de Irod, dar şi Sfântul Ioan Botezătorul, cel despre care una din rugăciunile de seară spune că a pătimit pentru Hristos; el este văzut de tradiţia Bisericii la graniţa dintre Vechiul şi Noul Testament, ca „pecete a celor două Testamente”, întrucât „toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan” (Matei 11, 13). De asemenea, îi putem considera ca făcând parte din ceata mucenicilor pe toţi Sfinţii Apostoli, cu excepţia Sfântului Evanghelist Ioan.
Pe lângă martiri, s-au remarcat prin scrierile lor mărturisitorii, adică acei sfinţi care, în pofida tuturor opreliştilor şi chiar a ameninţărilor cu moartea, s-au arătat a fi mari apărători ai dreptei credinţe, precum şi pe cei care au suferit în timpul prigoanelor, dar care au supravieţuit chinurilor. Toţi mărturisitorii s-au distins nu doar prin faptul că au pătimit pentru credinţă, fiind expuşi la diferite încercări, ci şi pentru faptul că au fost apărători ai acesteia prin scrierile lor.
Aşadar, răspândirea creştinismului coincide cu sporirea persecuţiilor şi, implicit, cu creşterea numărului martirilor. Astfel, în timpul împăratului Marc Aureliu (161-180) au primit moarte mucenicească un număr de 48 de martiri cunoscuţi.
Succesorii împăratului Marc Aureliu, Deciu (249-251), Valerian (253-260), Diocleţian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian (286-305) şi Constanţiu Chlor (293-305) au manifestat aceeaşi atitudine ostilă faţă de creştini. În timpul ultimilor patru s-au emis patru edicte: trei în anul 303 şi unul în 304, prin care s-a decretat dărâmarea bisericilor, interzicerea slujbelor, arderea cărţilor de cult şi a arhivelor, pedepsirea aspră atât a clerului, cât şi a creştinilor care nu se lepădau de credinţa în Hristos, adică nu apostaziau. Este perioada în care Sinaxarul Bisericii s-a îmbogăţit cu cel mai mare număr de mucenici, unii dintre ei fiind de origine daco-romană.
După Edictul de la Mediolan (313) şi urcarea pe tron a Sfântului Constantin cel Mare, precum şi a fiilor acestuia, creştinii s-au bucurat de o oarecare libertate religioasă, cu o singură excepţie: domnia lui Iulian Apostatul (361-363), când cultul păgân a revenit la statutul de religie favorită. Abia sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), Ortodoxia a devenit religia oficială a Imperiului.
La răstimpuri însă – fie din cauza tulburărilor din Biserică, precum în vremea iconoclasmului, fie din pricina diferenţelor confesionale, după Marea Schismă, fie din cauza întâlnirii Creştinismului cu alte religii sau cu unele regimuri politice fără Dumnezeu, ori din pricina unora care nu au înţeles vieţuirea în Hristos – s-au născut în ceruri alţi şi alţi mucenici.
Aceşti neo-martiri se numără mai ales între sfinţii naţionali, ei ilustrând istoria bisericească şi culturală naţională. Acest cult al sfinţilor naţionali s-a dezvoltat odată (sau deodată) cu sporirea numărului Bisericilor autocefale în Ortodoxie, începând cu Sfântul Sfinţit Mucenic Grigorie Luminătorul, cel care a propovăduit pe Hristos locuitorilor Armeniei (†30 septembrie 332).
Între Sfinţii noştri naţionali, mucenici şi mărturisitori, se numără Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş, martirizată în secolul al XIII-lea şi pomenită pe 7 decembrie; Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (†1332) pomenit pe 2 iunie; Sfântul Ioan Valahul, martirizat de otomani la Constantinopol, în ziua de 12 mai 1622; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, episcopul Maramureşului (†1711), pomenit la 24 aprilie, împreună cu mitropoliţii mărturisitori ai Transilvaniei, Ilie Iorest (†1678) şi Sava Brancovici (†1683); Sfântul Mucenic Oprea din Sălişte, Sfinţii Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (pomeniţi pe 21 octombrie) şi Sfinţii Mucenici Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu (pomeniţi la 12 noiembrie), cu toţii fiind mărturisitori ai Ortodoxiei în Transilvania, la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Dumnezeu va da mărturie la Înfricoşătoarea Judecată despre toţi aceştia, după cuvântul care zice: „Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu şi Îi slujesc ziua şi noaptea – în templul Lui – şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său.” (Apocalipsa 7, 14-15).
Da, însă până atunci luminează cu chipul lor sinaxarele ce împodobesc policrom pereţii sfintelor noastre biserici şi mănăstiri, paraclise şi troiţe, interioare şi exterioare de reşedinţe episcopale sau voievodale, precum şi interioarele sufletelor credincioşilor botezaţi în numele Sfintei Treimi.
Cultul sfintelor moaşte este o instituţie pur creştină, care este întemeiată pe dogma existenţei lui Dumnezeu şi a lucrării Duhului Sfânt în viaţa omului. Acest cult coboară însă adânc în Vechiul Testament. Cartea Facerea 50, 5-10 redă momentul aducerii osemintelor lui Iacov şi Iosif din Egipt în Canaan; iar la II Regi 13, 21 se povesteşte de un cortegiu mortuar care, de frica moabiţilor, şi-au aruncat mortul în peştera profetului Elisei şi mortul a înviat.
De altfel, multe minuni au izvorât din mormintele profeţilor, fapt care l-a determinat pe Isus Sirah în cap. 49, 17 să afirme că relicvele profeţilor sunt cinstite pentru că din ele izvorăsc tămăduiri.
Cultul sfintelor moaşte nu are nimic în comun cu cultul morţilor la egipteni. Sfintele moaşte nu sunt mumificări sau îmbălsămări. Incoruptibilitatea trupurilor lor este o minune a lui Dumnezeu prin Duhul Lui cel Sfânt în viaţa lor. Cine ar fi avut interesul să-l mumifice pe Sf. Dimitrie Basarabov care a fost văcarul satului, sau pe Sf. Muceniţă Filofteia, care a fost o fiică de ţăran?
Este greu pentru cineva necredincios să accepte cinstirea sfintelor moaşte.
Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie la mutarea moaştelor Sf. Mc. Vavila, spunea: „Nu te uita la trupul martirului care zace gol, fără suflare, ci uită-te la faptul că în el există o putere mai mare chiar şi decât sufletul lui, care este harul Sf. Duh, care ne încredinţează de înviere”.
Iată ce scrie în Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sf. Policarp (166): „Noi am strâns osemintele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele de mult preţ şi le-am pus acolo unde se cuvine. Aici ne vom aduna cu bucurie şi Duhul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii lui celei muceniceşti; spre cinstirea biruinţei lui şi spre întărirea altor luptători.”
De fapt, cinstind moaştele sfinţilor, cinstim pe Acela prin Care şi-au sfinţit viaţa. Trupurile sfinţilor nu mai intră sub incidenţa legilor fireşti, nu se mai descompun.
După pogorârea Sf. Duh, Apostolii au primit puterea de a face minuni prin trupurile lor. Văzând aceasta, oamenii scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, pentru ca măcar umbra lui Petru să umbrească pe vreunul dintre ei (Fapte 5, 15). Până şi lucrurile purtate de Pavel erau făcătoare de minuni.
Aşadar, cultul martirilor este rodul cinstirii acordate ostaşilor lui Hristos ca expresie a preţuirii poporului lui Dumnezeu pentru sfârşitul lor mucenicesc şi care se manifestă prin diverse acte de cult ce au loc în ziua lor de pomenire şi la locul martiriului.
Prin acest cult se confirmă justeţea cuvintelor memorabile ale lui Tertulian: „Sângele martirilor este sămânţa creştinilor”. Martirii sunt sămânţa ce a rodit primele locaşuri de cult construite pe relicvele lor. De aceea, moaştele lor sunt folosite la sfinţirea de noi biserici, fiind puse în piciorul sfintei mese precum şi în antimise, fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie, în care ne unim în mod tainic cu Dumnezeu.
Să ne rugăm Sfinţilor Martiri Brâncoveni, dar şi Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec – căci şi viaţa cuvioasă, trăită în evlavie faţă de Dumnezeu este tot o mucenicie – să mijlocească pentru noi la tronul Preasfintei Treimi să reverse asupra noastră mila, bunătatea şi binecuvântarea Sa. Având astfel de mijlocitori, vom îndrăzni şi noi să strigăm cu strigătul tatălui copilului lunatic din Evanghelia citită astăzi: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24), pentru a ne arăta buni mărturisitori înaintea lui Dumnezeu, întăriţi prin harul Său!