La vreme de după liturghie, de Ziua Învățătorului, în Școala de Duminică de la Berchișești.
E forfotă blândă în naosul bisericii și zvon vesel de glasuri de copii, răzbat din toate părțile frânturi de cuvinte și-mi pare că-i un altfel de cuminecare-n toate acestea, de parc-ar fi o altfel de slujire, un alt chip al dumnezeieștii liturghii.
Copii și tineri și studenți și profesori, părinți și bunici și nepoți, părintele, directorul, primarul, ai zice c-a dat Cerul zvon să se adune toți.
Și nici n-a fost nevoie să se abată peste noi gândul cu aurul recunoștinței în el, de două ori, că ne-am și fericit să-i celebrăm pe cei ce – până mai ieri – prin școli și cataloage se-nsemnau a fi profesori și educatori, învățători. Dar, între timp s-au pensionat, și azi doar deapănă-amintiri din zilele-nchinate Școlii, și lăcrimează pe furiș când câte unul dintre ei încearc-a spune că a fost uitat.
Poate greșesc, dar cred că, după Dumnezeu și după mame, învățătorii sunt creatori de oameni. Învățătorii aceia care știu să te țină de mână atunci când înveți mersul cu literă mare, care te inspiră așa cum respiră și te fac să-ți făgăduiești în mare taină că „așa vei fi, când te faci mare”; cei care nu au răspunsuri la toate întrebările și neliniștile și curiozitățile tale, așa de frumoase și de firești și copilărești, dar sunt ei înșiși răspunsul.
Și ce răspunsuri frumoase ne-au fost învățătorii astăzi întâlniți! Le spun „învățători”, în înțelesul acela întreg de cei ce au crescut, și învățat, și educat, și inspirat, și modelat copii ai lumii. Educatori și profesori și învățători. Și ascultându-le mărturisirile mi s-a și așezat în căptușeala sufletului gândul că-n fiecare dintre ei l-aș și putea zări tăinuit pe Blândul Iisus, Inegalabilul Învățător.
Învățătorul ce dezmărginește încă lumea. Și ne-a-nvățat, spălându-ne picioarele de tina nerecunoștinței, că mai presus de toate e iubirea. Iubirea aceea care le crede și le îngăduie și le îndreaptă blând, prin iertare și de fiecare zi uitare, pe toate-toate. Iubirea aceea de oameni care îngenunchează înaintea ta, ca nu cumva să-ți fie rană vie căderea.
Întocmai i-am descoperit pe dascălii de până mai ieri din Berchișești. Ne-au împărtășit valorile lor. Și credința că fiecare a fost la o înaltă și aleasă misiune chemat. Și amintiri pe care le duc cu ei prin lume, ca pe o carte mică de rugăciuni. Am stat la taifas. Ei, azi, din nou, pentru vreo câteva rostogoliri de țaigăre peste ceasornice, din nou învățători și noi – învățăcei. Ne-am înduioșat împreună cu ei.
Le-am oferit, într-un răstimp, și cărți și ciocolată și flori, să le-amintim că-i rândul lor să fie celebrați și premiați, cum au făcut în anii carierei lor, pentru copii, de multe-multe ori.
A fost un timp cu oameni-sărbătoare. Care-a trecut și el, cum toate trec, pe-aici, în goană mare. Cred, însă, și-i peste poate să mă-nșel, de n-am uita să ne purtăm mereu părinții și învățătorii-n minte, poate că n-am uita că-i fiecare dintre noi, în fiecare zi, din nou și din nou, învățăcel.
