Sunt zilele acestea dintre cele în care e-atât de aproape Cerul de noi încât, dacă ne-am opri pentru câteva clipe-n loc, am și putea auzi pași de Fiu de Dumnezeu prin zăpada inimii. Suntem din nou pe prispa Crăciunului. Iubesc Crăciunul și îl aștept cu o cuminte-nfrigurare în fiecare zi, și-l trăiesc în fiecare an de parcă ar fi întâia oară. Îmi place să știu, dac-ar fi să socot, că-n fiecare om bun se-ascunde Cerul, bucată cu bucată, c-am și putea spune că nici nu pleacă dintre noi Betleemul vreodată.
E-aproape Crăciunul. E timp de răscolit în toate sertarele sufletului și de desprăfuit colinde dragi, de retrăit bucuria întâmpinării și întâlnirii Icoanei Bucuriei Ce vine de Sus, de privit sfios prin cercevelele așezate cruciș la ferestrele inimii, de cuibărit în căptușeala de catifea a sufletului pe-aproape de Pruncul Iisus.
Vin colindătorii! Cântă pe la vetre de suflet copiii și recheamă acasă bucuria. Ferestrele nu mai tăinuiesc, în seri ca acestea, nimic și parcă și ele tresaltă; ușile nu ne mai despart acum, ci ne-aduc laolaltă; se întinde o poveste între oameni și-un ler și-ai și putea să te plimbi prin liniștea unor gânduri ce-ngână corul de îngeri vestind Domn din cer. Putem și noi, ca și ei, chiar acum, murmura? O, ce veste minunată!/În Betleem ni s-arată/Astăzi S-a născut/Cel făr’ de-nceput/Cum au zis prorocii.
A și plecat sufletul printre nămeți pe ulița copilăriei? Cântă ca și cum înainte i S-ar și înfățișa Pruncul Sfânt? Asemeni îngerilor care doxologeau prin unghere de Cer, purtând flori de măr spre pământ? Trage cu privirea pe furiș către geana cerului ca nu cumva să scape din ochi clipa aceea tainică în care, răscolind pulbere de argint printre nori, Moș Crăciun își croiește către copiii lumii noi și-n fiecare an înnoite trecători? Azi cu strămoşii cânt în cor/Colindul sfânt şi bun,/
Tot Moş era şi-n vremea lor/Bătrânul Moş Crăciun.
Oare-am uitat între timp? Mai au serile de-aproape de Crăciun vreme de scotocit în dorul de tihnă, ca cea ascunsă-n poala mamei, cântând murmurat despre Pământul de Sus? C-așa s-ar cuveni să ne-adunăm și să cântăm: Coborât-au pe pământ/Îngerii Domnului Sfânt,/La păstori au alergat/Și din somn i-au deșteptat,/La-nchinare i-au-ndemnat. Să fie-n fiecare casă seară de stat cu Dumnezeu la masă. Și de întoarcere a sufletului pribegit acasă.
E-aproape Crăciunul. Ne strigă un înger pe nume. Ne-arată o Stea. Nu-i una ca oricare. E Una fără apus. E-o Stea Ce nu-și ascunde Lumina, oricât de greu și de amar ar fi aleanul de dus.
Și-și scoală capul de pe căpătâi trei magi și se înduioșează gândul că-i lasă-n prag pe toți cei dragi și pornesc prin pustiul dintre țărână și cer cu îndoiala că vor putea ajunge vreodată așa de departe. Pornesc să caute și să afle Betleem. Locul acela străluminat de Iubirea care toate le poate și de care toate-toate se tem.
Purced magii câteșitrei pe Cale și li s-așază nisipul ars al grijilor nenumărate, pe care nu le mai știu, (pentru că-s fără de rost, de-aceea n-au nume pe care să-l știe!) sub pași ce-ar vrea să-nvețe mersul pe ape zbuciumate, în picioare. Duc aur, smirnă și tămâie. Gândul curat, și recunoscător, și drept; lucrarea mâinilor ce nu uită menirea gândului înalt și-o împlinește-n faptă; și rugăciunea care mângâie și iartă. Aurul gândului botezat în făgăduința că Ceru-i pururi deschis spre cei ce-ar vrea să urce pământul acesta până în geana albastră, cea mai de sus, de-aproape de-al înveșnicirii vis. Smirna mâinilor ce trudesc netulburat și neîndoios să împlinească fiecare (dar fiecare!) gând înalt și frumos, ce-l poartă printre oameni pe Hristos. Tămâia rostirilor ce nu-și uită menirea, aceea de-a fi răsfrângere de Cuvânt și cuvinte, și care rostesc Adevărul și nu îndreptățirea de sine, care rănește și minte.
Mă strigă și pe mine un înger. Mă caut… și-n mine m-adun și mă chem. Nu-i rost și nici timp să alerg pân’ la capăt de lume. Ar putea fi peste tot Betleem. Și simt întărire, și-un umăr neclintit aproape de mine. E Pruncul înfășat în neputințele lumii, Ce tuturor pare-a ne spune: „Nu te teme! Eu nu mă tem.”
Mă-ntreb adeseori și gândul meu s-ar vrea rostit și în cuvinte de rugăciune. Cum ar fi să ne putem privi unii pe alții, și împreună Cerul Înalt și deloc pustiu, și viața cu ochii larg deschiși ai copiilor în zorii zilei Crăciun?
Nu cred ca cineva să fi uitat… Bucuria de-a fi primit darul cel mult-așteptat (uneori așaaaaa de neînsemnat!), încredințarea că Moșul blând și bun, și-atât de îngăduitor cu nestatorniciile noastre „chiar a venit” și făgăduința nerostită că va urma un an în care „mamă, am să fiu cuminte!”, ca să vină Bunul „și la anu’, din nou”.
Mi-s „de acasă” toate-acestea și port cu mine mai ales neastâmpărul genunchilor mici, plecați în murmur de ectenii-n Sfânta Liturghie, în ziua de Crăciun, ca să-i spun frumos mulțumesc lui Moș Crăciun. Și nu uitam niciodată să-i spun și te iubesc, pentru că mi se părea că un simplu mulțumesc ar putea să nu fie destul.
Apoi, nu foarte târziu, aveam să înțeleg că-n fiecare Moș Crăciun, ca și în fiecare dintre noi, se răsfrânge cu strălucirea-I vindecătoare și blândă chiar Pruncul Iisus. Copilul Desăvârșirii, El Însuși desăvârșit, trimis să desăvârșească nedesăvârșirea.
Și, de atunci, mi-a fost altfel îngenunchierea din ziua asta sfântă. Dar bucuria de a spune „mulțumesc!” – și da!, și „te iubesc!” – nu mi-a plecat niciodată de-acasă. Și-n fiecare zi, dintr-un Crăciun în alt Crăciun, simt și mai mult să spun, mulțumesc, Prunc Preabun! Mulțumesc că mă înduri să mă nemuresc.
Sunt zilele acestea dintre cele în care e-atât de aproape Cerul de noi încât, dacă ne-am opri pentru câteva clipe-n loc, am și putea auzi pași de Fiu de Dumnezeu prin zăpada inimii. Și colindă duios în tinda sufletului un gând adânc de înalt: când Pruncul se cheamă Iubire, Ieslea-i în fiecare Celălalt.
Daniela Ceredeev
foto credit: basilica.ro