Înmulțirea pâinilor simbolizează fără îndoială binefacerile pe care Hristos-Domnul le răspândește continuu asupra lumii prin Sfânta Sa Biserică și prin slujbele acesteia: prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine și, respectiv, prin Sfintele Ierurgii.
Preacuvioșiile Voastre, Preacucerniciile voastre,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori și cititoare,
Pericopa evanghelică lecturată în cadrul Sfintei Liturghii din Duminica a VIII-a după Pogorârea Sfântului Duhne aduce în atenție una dintre minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos asupra naturii.
Minunile sunt fapte neobișnuite, considerate a fi mai presus de puterea noastră de înțelegere, prin care ni se descoperă lucrarea Sfintei Treimi în lume.
În Sfânta Scriptură, cele mai cunoscute minuni sunt: crearea lumii din nimic, prefacerea unei materii în altă materie, vârstele matusalemice pe care le-au atins reprezentanții primelor generații de oameni, nașterea oamenilor uriași despre care se vorbește în cărțile din vechime, înmulțirea unor materii, amestecarea limbilor (la Turnul Babel) sau vorbirea în limbi (la Cincizecime), graiul omenesc al asinei lui Valaam sau revelațiile îngerilor, atât în vis, cât și în realitate. Acestora li se adaugă lovirea cu orbire a locuitorilor cetății Sodoma, amuțirea unora pentru puțina lor credință, dotarea unor persoane cu puteri fizice extraordinare, descoperirile făcute prorocilor, drepților și apostolilor în legătură cu viitorul universului și al omenirii, copiii zămisliți în mod minunat la bătrânețe, levitațiile manifestate prin ridicările la cer, imunitatea la diverse substanțe vătămătoare, producerea de fenomene naturale extreme, oprirea astrelor în loc, despărțirea apelor sau mersul pe apă, vindecările neobișnuite, înainte-vederea cu duhul, exorcizările sau alungarea duhurilor malefice, fenomenele extraordinare premergătoare morții lui Iisus; apoi învierea, trecerea prin ușile încuiate și înălțarea la cer a Mântuitorului Iisus Hristos și a doua Sa venire, precum și sfârșitul lumii care va avea loc la timpul hotărât de Dumnezeu.
Așadar, lumea a început printr-o minune, fiind creată de și prin Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care a zidit-o, este susținută tot printr-o minune, Duhul lui Dumnezeu fiind Cel Care o ține în viață, și va sfârși tot printr-o minune, urmată de Judecata lui Dumnezeu în ziua cea de apoi.
Sfânta Scriptură mai reține o categorie de minuni, numite „minuni false” sau „minuni mincinoase”. Astfel de minuni sunt săvârșite, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „prin lucrarea lui Satan” (II Tesaloniceni 2, 9).
Desigur, Satan are și el anumite puteri, dar cu totul limitate de puterea lui Dumnezeu. De exemplu, vrăjitorii lui Faraon, care și-au putut preface toiegele lor în șarpe sau apa în sânge etc., n-au putut însă transforma țărâna în țânțari; or, puși în fața acestui fapt, au recunoscut că în minunea lui Moise – cum de altfel s-a întâmplat în cazul tuturor minunilor săvârșite de Moise – a fost prezentă lucrarea sau „degetul lui Dumnezeu” (Ieșirea 8, 19).
Minunile adevărate se deosebesc de cele false prin faptul că minunea adevărată ține de taina și lucrarea lui Iisus Hristos în Duhul Lui cel Sfânt, prin Care „au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute” (Coloseni 1, 16), pe când cele false țin de lucrarea lui Satan.
În Antichitate, scriitorii greci au alcătuit și ei după niște criterii circumscrise condițiilor politice, militare și religioase ale vremurilor străvechi lista celor mai importante edificii, așezate sub numele de „cele șapte minuni ale lumii”: Statuia lui Zeus din Olimp, Piramida de la Gizeh, Mausoleul de la Halicarnas, Grădinile suspendate din Babilon, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria și Templul zeiței Artemis din Efes; în lista alcătuită de matematicianul Philon din Bizanț, pe la anul 225 î.Hr., acestora li se adaugă și zidurile Babilonului.
Astăzi, din cele şapte așa-zise minuni ale lumii antice mai există doar Piramida de la Gizeh; de restul s-a ales praful. Așa se întâmplă cu astfel de minuni evaluate pe criterii omenești, spre deosebire de minunile Preasfintei Treimi, reținute de paginile Sfintei Scripturi.
Prima înmulțire a pâinilor, minune relatată de toți Sfinții Evangheliști: Matei 14, 13-22; Marcu 6, 30-45; Luca 9, 10-17 și Ioan 6, 1-13, premerge cu un an Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Întristat de moartea lui Ioan Botezătorul, despre care Îi relataseră apostolii abia sosiți dintr-o misiune de probă, Iisus, luându-i cu Sine, s-a retras într-un loc pustiu, aproape de cetatea ce se cheamă Betsaida (Luca 9, 10), o localitate care se afla sub stăpânirea lui Filip, fratele lui Irod Antipa și fiul lui Irod cel Mare, situată în Transiordania, dincolo de Marea Galileei (Ioan 6, 1).
Și deși locul era pustiu, mulțime multă s-a dus după El pentru că mulți erau în drum spre Ierusalim la sărbătoarea Paștilor (Ioan 6, 4). Doreau să-L asculte și să le tămăduiască bolnavii; doreau „ca niște prunci de curând născuți” să se hrănească „din laptele cel duhovnicesc și neprefăcut” al Cuvântului lui Dumnezeu (I Petru 2, 2).
Atunci „Iisus s-a suit în munte” (Ioan 6, 3) și „le vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuință de vindecare, îi făcea sănătoși” (Luca 9, 11); îi reînnoia sufletește și trupește pentru ca, înzdrăveniți fiind, să poată înțelege tainele Împărăției lui Dumnezeu despre care adesea le vorbea Iisus în cuvântul Lui.
Cuvântările lui Iisus – fiind atât de captivante – îi făceau pe ascultători să uite de osteneală și de foame.
Așa se face că, atunci când „ziua a început să se plece spre seară” (Luca 9, 12), apostolii au venit la Iisus și I-au spus: „Locul este pustiu și vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-și cumpere mâncare.” (Matei 14, 15).
Apostolii se arătau a fi – omenește vorbind – îngrijorați la gândul că Iisus nu intenționa să-i slobozească ca să plece la casele lor.
Sfântul Evanghelist Marcu spune că apostolii chiar au insistat pe lângă El, zicându-I: „Slobozește-i ca, mergând prin cetățile și prin satele dimprejur, să-și cumpere ce să mănânce.” (Marcu 6, 36).
Sfântul Luca spune că ei I-au cerut ca să-i lase să-și afle hrană și cazare prin orașe și sate (9, 12).
Însă rugămințile lor au fost în zadar; Iisus hotărâse să-i hrănească cu pâine adusă de sus, prin minune. De aceea, le-a răspuns: „N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce.” (Matei 14, 16). Pentru apostoli a fost primul examen de maturitate duhovnicească la care au fost supuși, examen prin care Iisus dorea să-i vadă cum gândesc și cum se descurcă în situații limită.
Apostolii contau doar pe două sute de dinari. Două sute de dinari era plata pentru munca unui om pe mai bine de jumătate de an, ziua de lucru în vremea aceea fiind plătită cu un dinar. Iisus, ridicându-și ochii și văzând că mulțimile veneau către El, ca să-l încerce, l-a întrebat pe Filip: „De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceștia?”. Atunci Filip I-a răspuns: „Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin” (Ioan 6, 5-7).
Și în timp ce toți se frământau pentru rezolvarea acelei imposibile situații, Andrei a remarcat în mulțime un copil care avea de vânzare cinci pâini de orz și doi pești; și venind la Iisus, a zis: „Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția?” (Ioan 6, 9).
Atunci Iisus i-a zis: „Aduceți-Mi-le aici.” (Matei 14, 18). Și, luând cele cinci pâini și cei doi pești și mulțumind, le-a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor, iar ei le-au împărțit mulțimilor care ședeau pe iarbă „cete, cete, câte o sută și câte cincizeci” (Marcu 6, 39-40).
Hristos n-a dat pâinile direct mulțimilor, ci prin intermediul apostolilor, „ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1), în mâinile cărora pâinile și peștii prisoseau pe măsură ce se împărțeau. Astfel, au mâncat ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și copii, și s-au săturat. Iată că o asemenea sumă, deși aparent mică, a fost mai mult decât suficientă pentru „cele cinci pâini și cei doi pești” ca să-i sature pe toți deopotrivă (Matei 14, 19).
Iar după ce s-au săturat, Iisus a zis ucenicilor Săi: „Adunați fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva” (Ioan 6, 12); și „au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline” (Matei 14, 20). Iisus a cerut ucenicilor Săi să se adune fărâmiturile pentru că voia „să nu se piardă nimic”. Dumnezeu nu îngăduie să fie risipite darurile Sale, nici chiar atunci când acestea prisosesc!
De aceea, îi învață pe ucenicii Săi să fie economi, nu zgârciți! Să fie – după cum spun Sfinții Părinți ai Bisericii – „cu scumpătate” față de cele sfinte. Lui Dumnezeu, Care ne dă toate din preaplinul dragostei Sale, nu-I place să fim risipitori cu cele sfinte. De aici și atenția sporită care se cere slujitorilor în relație cu cele sfinte, evidențiată în versetul: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi.” (Matei 7, 6).
Sfântul Evanghelist Marcu spune că și din cei doi peștișori ucenicii Săi au ridicat prisosul, adică „ce-a rămas” (Marcu 6, 43), ceea ce înseamnă că Dumnezeu întotdeauna ne dăruiește peste așteptările noastre.
Poporul, văzând minunea, a vrut să-L proclame împărat (Ioan 6, 14-15), fiind siguri că având un astfel de conducător, nu vor mai flămânzi niciodată. De aceea, Iisus le-a reproșat: „Mă căutați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat” (Ioan 6, 26). Din păcate, cei din popor aveau o gândire primejdioasă, pentru că în loc să vadă perspectiva vieții veșnice și a Împărăției lui Dumnezeu se limitau la realitatea istorică, imanentă.
Și pentru a preîntâmpina astfel de viziuni și proclamări circumscrise doar la cele materiale, Iisus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să treacă pe țărmul celălalt, la Betsaida, până ce El va da drumul mulțimilor (Matei 14, 22); totodată, i-a trimis ca să mediteze la rându-le asupra minunii, având asupra lor și resturile rezultate.
Dacă prima minune a înmulţirii pâinilor s-a săvârșit în preajma sărbătorii Paștilor (Ioan 6, 4), cea de a doua a avut loc înaintea praznicului Rusaliilor, în cel din urmă an al activității Mântuitorului nostru Iisus Hristos, așa cum reiese și din cuvintele rostite de Însuși Mântuitorul: „Și era aproape sărbătoarea iudaică a corturilor. […] Voi duceți-vă la sărbătoare; Eu nu merg la sărbătoarea aceasta, căci vremea Mea nu s-a împlinit încă.” (Ioan 7, 2, 8).
Patru mii de bărbați, afară de femei și copii, spun Sfinții Evangheliști Matei (15, 32-39) și Marcu (8, 1-10), au fost hrăniți din milă – cum El Însuși a spus: „Milă Îmi este de mulțime, că, iată, sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce; și să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum” (Matei 15, 32-38) – cu șapte pâini și puțini peștișori. Și au strâns prisos de fărâmituri șapte coșuri, întocmai ca și în cazul Sfintei Euharistii, care se împarte prin mâinile arhiereilor și preoților celor botezați în numele Sfintei Treimi. Din acest motiv, înmulțirea pâinilor rămâne simbolul evident al Sfintei Euharistii, hrana celor credincioși pentru viața veșnică.
Înmulțirea pâinilor simbolizează fără îndoială binefacerile pe care Hristos-Domnul le răspândește continuu asupra lumii prin Sfânta Sa Biserică și prin slujbele acesteia: prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine și, respectiv, prin Sfintele Ierurgii.
Hristos a zis: „Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci”; și iarăși: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 53-54).
Dintr-o astfel de Pâine, ca izvor de viață veșnică, suntem invitați să mâncăm fiecare dintre noi ori de câte ori suntem pregătiți. Unde o găsim? Fără îndoială, în Biserică! Numai aici Hristos Se împarte lumii ca Pâine a vieții veșnice, prin Sfânta Euharistie – una dintre cele mai mari minuni săvârșite de Mântuitorul!