După treizeci de ani de slujire exclusiv lui Dumnezeu, prin practicarea rugăciunii neîntrerupte, Cuviosul Ioanichie, cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul, şi-a săpat cu dalta şi ciocanul mormântul în peştera în care s-a nevoit; s-a săvârşit în pace în anul 1638.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Informaţiile privind viaţa Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel sunt destul de sărace. Despre el se ştie că s-a născut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi că s-a călugărit în Schitul Cetăţuia Negru Vodă, una dintre cele mai vechi aşezări isihaste de pe teritoriul ţării noastre; această oază de rugăciune este cunoscută încă din secolul al XIII-lea. Mai întâi, Cuviosul Ioanichie s-a închis de bună voie într-o peşteră săpată în peretele muntelui de pe „Valea Chiliilor”, – loc numit astfel pentru numărul mare de chilii sau peşteri ale sihaştrilor care au trăit în acea zonă –, unde s-a nevoit în primele trei decenii din prima jumătate a secolului al XVII-lea.
În zona Câmpulung Muscel – Argeş au existat multe alte sihăstrii ale căror începuturi sunt tot atât de vechi; dintre acestea amintim Cotmeana, Tutana, Robaia, Văleni, Corbii de Piatră, Nămăeşti, Dragoslavele şi altele. Pe „Valea Chiliilor”, însuşi domnul muntean îşi avea o peşteră de taină, care se numea „Peştera lui Negru Vodă”.
Este cunoscut faptul că pe timpul stăpânirii romane, între râul Dâmboviţa şi pârâul Cetăţuia a existat o cetate sau o fortăreaţă de apărare dacică. Aceste locuri – ca şi cele din părţile Buzăului – sunt cele care l-au inspirat pe Horia Vintilă să scrie acea carte cu adânc înţeles creştin, intitulată Dumnezeu S-a născut în exil. Aceste locuri – deşi retrase – au fost cercetate şi de mai-marii sau stăpânii ţării din diferite vremuri. De aici şi tradiţia locului care spune că adesea Mihai Viteazul şi Matei Basarab, domnii Ţării Româneşti în timpul cărora a sihăstrit monahul Ioanichie, mergeau pentru sfat la chilia sa. Or fi coborât şi ei tot cu ajutorul vreunei frânghii?
Oricum, din tradiţie se ştie că la chilia sa aveau acces doar două persoane: egumenul schitului, care din timp în timp îl spovedea şi-l împărtăşea cu Sfintele Taine, şi ucenicul său, care o dată pe săptămână, pentru că locul era destul de accidentat, îi cobora cu o frânghie până la gura peşterii pâine şi apă aşezate într-un coş din nuiele.
În acea chilie s-a nevoit cuviosul timp de treizeci ani, împlinindu-şi cu toată seriozitatea rânduielile impuse de austeritatea locului. Contempla şi se ruga! Aceasta era, de fapt, principala preocupare a celor ce viețuiau în chilii şi nimic mai mult.
Iar după treizeci de ani de slujire exclusiv lui Dumnezeu, prin practicarea rugăciunii neîntrerupte, Cuviosul Ioanichie, cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul, şi-a săpat cu dalta şi ciocanul mormântul în peştera în care s-a nevoit; s-a săvârşit în pace în anul 1638.
Din păcate, timp de trei secole peştera cuviosului a rămas în uitare. Însă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, în secolul trecut, prin anul 1944, părintele Pimen Bărbieru, stareţul Mănăstirii Cetăţuia Negru Vodă, împreună cu monahul Isidor, vrând să petreacă Postul Mare în mai multă austeritate, s-a retras pe „Valea Chiliilor”. Amândoi au coborât cu ajutorul unei frânghii în acea peşteră în care au descoperit, într-o scobitură a peşterii, – în forma unui sicriu –, relicvele întregi ale schimonahului Ioanichie. Acestea aveau culoarea grâului dat în pârg şi erau plăcut mirositoare. Mai mult, pe peretele peşterii era săpată în piatră inscripţia: „Schimonahul Ioanichie, 1638”.
Cei care au făcut descoperirea, ferind pânza de păianjen cu care erau acoperite, s-au văzut puşi în situaţia de a proceda la scoaterea relicvelor după toată rânduiala. Acestea sunt considerate a fi singurele moaşte ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea păstrate întregi până în zilele noastre.
Deşi nu s-a scris nimic despre aflarea moaştelor Cuviosului Ioanichie, totuşi vestea s-a răspândit prin viu grai. Momentul a fost surprins în mod magistral în condacul slujbei: „Ca o floare de primăvară s-a deschis peştera din «Valea Chiliilor» ca să dea rodul înmiresmat al moaştelor tale, Sfinte Cuvioase Ioanichie. Pentru aceasta mulţumim lui Dumnezeu pentru darul dobândit, iar ţie îţi cântăm: Bucură-te, Părinte Cuvioase, podoaba sihaştrilor şi tămăduitorul bolnavilor!”
După aflarea moaştelor neatinse de stricăciune în peştera de pe „Valea Chiliilor”, acestea au fost reînhumate în cimitirul mănăstirii după rânduiala Bisericii. În 1997, când s-a mutat cimitirul într-o altă latură a incintei, pentru a doua oară moaştele au fost aflate. De această dată ele au fost spălate şi unse cu Sfântul şi Marele Mir, după care au fost aşezate într-o raclă, deşi încă nu se pronunţase canonizarea sfântului de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Această hotărâre a fost luată în şedinţa de lucru din 18-19 iunie a anului 2009, rânduindu-se ca zi de prăznuire 26 iulie.
Sfintele moaşte au fost aşezate spre cinstire şi închinare în bisericuţa rupestră, restaurată între anii 1673-1677 de Neagoe Săcuianul, care a fost mare vornic şi apoi mare ban al Ţării Româneşti, unde se găsesc şi astăzi.