Nu departe de Mănăstirea Sihăstria, bunul nevoitor al lui Hristos a săpat o groapă, în care, atunci când se retrăgea pentru rugăciune şi meditaţie, se simţea ca în cer. Şi aceasta pentru că, în groapă fiind, fiecare clipă din viaţa lui era conectată la Hristos. Din acest motiv putem spune că prin arterele şi venele lui curgea nu doar sânge, ci sânge amestecat cu duhul Scripturii şi Psalmilor. De aici şi darul facerii de minuni; nu mai puţin de cel al prorociei, fiind un înainte-văzător.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sfântul Gheorghe Pelerinul este primul sfânt român din sinaxar care a primit la canonizare apelativul „Pelerinul”. S-a născut în anul 1846, în localitatea Şugag din judeţul Alba, într-o familie de creştini ortodocşi care se îndeletniceau cu agricultura şi cu creşterea vitelor. A mai avut doi fraţi, pe Andrei şi Nicolae.
În anul 1870 – în vârstă de 24 de ani – s-a căsătorit cu o tânără pe nume Pelaghia, care i-a născut cinci copii: doi băieţi – Ioan şi Vasile; Vasile a murit de mic – şi trei fete – Maria, Ana şi Marta. Căsătorit fiind, noaptea se retrăgea la marginea pădurii – probabil că prin preajma acelei păduri îşi avea casa – unde îşi făcea pravila şi canonul, iar când termina această pravilă, citea Psaltirea la lumina astrelor.
Aşa stând lucrurile, în 1883, sufletul lui fiind vizibil rănit de dragostea lui Hristos, Gheorghe a luat hotărârea să plece, împreună cu un grup din satul lui, într-un pelerinaj la Ierusalim. De comun acord cu soţia sa, care a rămas singură să crească cei patru copii ai lor, în anul 1883/1884, Gheorghe din Şugag a plecat pe urmele lui Hristos în Ţara Sfântă, având în straiţa lui Evanghelia şi Psaltirea; avea să devină pelerinul lui Hristos Domnul.
La Ierusalim, patru zile cât a stat, zilnic a participat la Sfânta Liturghie care se oficia în Biserica Sfântului Mormânt, precum şi la celelalte slujbe, iar atunci când nu era slujbă vizita diferite locuri din Palestina. Printre cele vizitate se numără şi peştera Sfântului Xenofont, unde s-a întâlnit cu un pustnic care i-a spus că „nu este chemat să fie călugăr, dar că va duce o viaţă mai înaltă decât a unui călugăr”. Acest pustnic i-a sugerat să se retragă vreme de patruzeci de zile în Pustia Iordanului şi să trăiască în aspră nevoinţă; iar pentru slăbiciunea firii, i-a spus să ia puţină apă şi ceva pâine.
Împlinind cuvântul sihastrului, pe măsură ce sporea în post şi rugăciune, vrăjmaşul a încercat să-l sperie cu tot felul de năluciri şi agresiuni, însă el a rămas neclintit în hotărârea sa. Tradiția reține că, în pustie fiind, o dată diavolul i-a aruncat căciula de pe cap, iar altă dată bocancii, aşa încât, de supărare, din acele momente Gheorghe Pelerinul s-a hotărât să nu mai poarte niciodată încălţăminte în picioare şi nici cuşmă pe cap.
După acea experienţă de patruzeci de zile, bunul nevoitor a părăsit pustia, s-a închinat la Sfântul Mormânt, unde s-a petrecut un nou fapt minunat: pe când dorea să aprindă lumânarea, aceasta s-ar fi aprins singură, semn văzut al eficienţei spirituale dobândite în starea de asceză din pustie. De aici, după ce s-a cuminecat, a plecat în pelerinaj la Sfântul Munte Athos. Acolo a stat în jur de trei ani, după care s-a întors acasă. Însă nu a rămas prea mult timp în satul natal, nici în cadrul familiei, ci, după ce a vizitat bisericile şi mănăstirile din părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului, având Evanghelia şi Psaltirea cu sine, auzind de numeroasele schituri şi mănăstiri din Moldova, în anul 1895 bunul nevoitor Gheorghe, acum în vârstă de aproape 50 ani, şi-a lăsat soţia şi copiii în grija lui Dumnezeu.
Astfel a trecut Munţii Carpaţi şi s-a aşezat în istoricul oraş Piatra Neamţ – Petrodava de altădată – primind o cămăruţă de la preotul bisericii în turnul clopotniţei Bisericii „Sfântul Ioan Domnesc”, ctitorită de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Aici s-a nevoit timp de două decenii, până la sfârşitul vieţii sale, trăind în ritmul şi cadenţa fericirilor.
Noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi mergea în biserică, unde îşi făcea pravila şi canonul rânduite de duhovnicul său. Iar ziua, întocmai apologeţilor misionari, desculţ şi cu capul descoperit, indiferent de anotimp, potrivit făgăduinţei făcute înaintea lui Dumnezeu încă de pe vremea când era în pustie, străbătea străzile oraşului, purtând cu sine Evanghelia şi Psaltirea; nu se întorcea în chilia sa din turn decât seara târziu, după ce exorciza toate străzile oraşului, rostind sau fredonând Psalmii lui David pe care îi ştia pe de rost. Când cei cu care se întâlnea se ofereau să-i dea câte ceva de încălţat sau de îmbrăcat, el îi refuza spunând: „Lasă, drăguţă, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre! Mulţumesc, drăguţă, dar nu am nevoie de nimic. Dumnezeu să vă primească dragostea, daţi la alţii mai săraci!”.
Şi aşa a dus o viaţă de pustnic în mijlocul lumii. Bunul nevoitor – deşi nu a fost călugăr – împlinea toată pravila călugărului. Postea mult şi se ruga mult. Lunea, miercurea şi vinerea ţinea post negru; numai când în aceste zile cădea câte un praznic împărătesc îşi îngăduia să mănânce câte ceva, şi atunci seara. În rest mânca doar o dată în zi.
Acestor virtuţi li s-a adăugat şi virtutea milosteniei. Tot ceea ce primea de la cei pe care îi sfătuia în necazurile lor făcea milostenie sau, dacă primea ceva bănuţi, cumpăra câte un sac de pâine, pe care o împărţea la cei săraci şi bolnavi.
Aria sa misionară nu se limita doar la oraşul Piatra Neamţ, ci adesea frecventa mănăstirile şi schiturile istorice din judeţul Neamţ, întâlnindu-se cu marii duhovnici din vremea sa, la care avea multă evlavie şi care, la rândul lor, îl primeau ca pe un sfânt. Avea mare evlavie la icoanele făcătoare de minuni de la Mănăstirile Bistriţa, Neamţ, Secu, Sihăstria, Agapia şi Văratic.
Nu departe de Mănăstirea Sihăstria, bunul nevoitor al lui Hristos a săpat o groapă, în care, atunci când se retrăgea pentru rugăciune şi meditaţie, se simţea ca în cer. Şi aceasta pentru că, în groapă fiind, fiecare clipă din viaţa lui era conectată la Hristos.
Din acest motiv putem spune că prin arterele şi venele lui curgea nu doar sânge, ci sânge amestecat cu duhul Scripturii şi Psalmilor. De aici şi darul facerii de minuni; nu mai puţin de cel al prorociei, fiind un înainte-văzător.
În viața sa se relatează că, odată, „Moşul” Gheorghe a dorit să ajungă la Roman din Gara Paşcani. Deşi nu avea bani să-şi cumpere bilet, a cutezat şi s-a urcat în tren. Însă, venind controlorul şi aflându-l fără bilet, în prima staţie, numită Vatra Paşcani, l-a dat jos. Atunci bătrânul, întristat de cele întâmplate, a luat-o apostoleşte pe marginea liniei ferate, zicând în supărarea lui: „Drăguţă, rămâneţi cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului!”. Şi, într-adevăr, trenul a rămas ca înţepenit, precum odinioară soarele şi luna pe cer la cuvântul lui Iosua (10, 12-16). Atunci unul dintre angajaţii staţiei CFR, care îl cunoştea pe călătorul pedepsit, a zis: „Pentru că aţi dat jos din vagon pe «Moşul» Gheorghe, de aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceţi-vă şi-l chemaţi înapoi”. După ce „Moşul” Gheorghe s-a urcat în vagon, trenul, neîntârziat, s-a pus în mişcare.
Altădată, nişte evrei au fost convertiţi la Creştinism şi au primit Botezul în urma unei minuni făcute cu fiica lor care, deşi era asistată de cei mai buni medici specialişti obstetricieni din Târgu Neamţ, nu putea să nască. Minunile sunt mai presus de puterea noastră de înţelegere.
Mai mult, este cunoscut faptul că mulţi dintre cei care au bineplăcut lui Dumnezeu printr-o viaţă trăită în sfinţenie au avut darul înainte-vederii şi al prorociei. Şi bunul nevoitor Gheorghe a avut acest dar. El le-a prorocit multor persoane de diferite categorii sociale cele ce avea să li se întâmple în viaţă; de pildă, Părintelui Ioanichie Moroi, stareţul Mănăstirii Sihăstria, i-a prevestit prin anii 1910/1915, pe când frecventa mănăstirea, că va fi tâlhărit de hoţi şi că, în urma bătăilor primite, îşi va pierde lumina ochiului drept, dar şi aceea că mănăstirea va arde în întregime, ceea ce s-a întâmplat în ziua de 30 mai 1941; el şi-a cunoscut dinainte chiar ziua morţii sale, zicând: „O să mor când s-or tulbura popoarele şi – la moartea mea – va fi sărbătoare şi vor trage clopotele din ţară”. Şi, într-adevăr, aşa a fost!
S-a strămutat la cele veşnice în anul 1916, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, în ziua în care ţara era pe picior de război, fiind înmormântat îmbrăcat cu iţarii şi cu cojocul rupt de intemperiile vremurilor, purtând acea cruce mare şi grea de lemn pe care a avut-o cu sine toată viaţa sub cămaşa lui de ţăran, cu straiţa din care nu lipsea Evangheliaşi Psaltirea, desculţ, cu capul descoperit şi cu toiagul pribegiei sale, în cimitirul din oraşul Piatra Neamţ, de un sobor numeros de ierarhi, preoţi, stareţi, pustnici, călugări, maici şi mulţime de credincioşi, în bocetul clopotelor, care anunţau începerea Primului Război mondial. Era ziua de 18 august a anului 1916.
În 1934, după 18 ani de la strămutarea sa la cele veşnice, Protosinghelul Damaschin Trofin, stareţul Mănăstirii Râşca din judeţul Suceava, unul dintre ucenicii săi, vrând să-i mute rămăşiţele pământeşti în cimitirul acelei mănăstiri, s-a dus cu căruţa la Piatra Neamţ şi, dezgropându-l, l-a aşezat într-un sicriaş şi a pornit la drum. Însă, atunci când a ajuns la intersecţia drumului cu Mănăstirea Văratic, caii s-au oprit şi nu au mai vrut să ţină drumul înainte, ci s-au abătut în grabă spre Mănăstirea Văratic, în care moşul Gheorghe Lazăr petrecuse săptămâni întregi, fiind aşezate în gropniţa (osuarul) mănăstirii.
Interesant este faptul că atât timp cât moaştele lui au stat în gropniţa mănăstirii, acolo, deşi nu se afla nicio sursă de căldură, în timpul celor mai geroase ierni era foarte cald; era o căldură amestecată cu un miros de mir, izvorât din moaştele celui considerat a fi fost un nebun pentru Hristos.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare viaţa şi nevoinţele lui Moş Gheorghe Lazăr, însoţite de mulţimea faptelor minunate, l-a trecut în rândul sfinţilor; aceasta a avut loc în şedinţa de lucru din 5 octombrie 2017. I s-a dat numele de Sfântul Gheorghe Pelerinul, având ca zi de pomenire 17 august.