Cuvioșii Neofit şi Meletie sunt doi pustnici care au sihăstrit până la sfârşitul vieţii în două peşteri săpate-n piatră la poalele Muntelui Sălbaticul, un munte înalt şi pleşuv din zona Stânişoarei, ucenici ai Cuviosului Daniil. Şi-au dat sufletul în mâinile Domnului, neştiuţi de nimeni, chiar dacă s-au nevoit zeci de ani „în sărăcie şi golătate”. Chiliile care de-a lungul vieţii lor le-au fost biserică şi adăpost, din ziua strămutării sufletelor lor la cele veşnice le-au devenit morminte.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Sihăstria Stânişoara, până în secolul al XVIII-lea, s-a numit Sihăstria Nucet. Este cunoscut faptul că în peşterile şi stâncile muntelui numit Sălbaticul – un loc de aspră nevoinţă încă din secolele XIII-XIV – s-au retras mulţi sihaştri cu viaţă sfântă, având metania în Mănăstirea Cozia.
Ei se retrăgeau în acel loc pustiu cu binecuvântarea stareţului, după o vreme de slujire şi ascultare în acea mănăstire şi, mai ales, după o anumită experienţă de viaţă monahală. Cei care plecau nu fugeau de ascultare, ci – pur şi simplu – doreau să se dedice exclusiv rugăciunii. Or, într-o mănăstire trebuie să faci nu doar pe cele ale Mariei, ci şi pe cele ale Martei. Aşa se face că, pe la începutul secolului al XVII-lea, în preajma anului 1600, din obştea Mănăstirii Cozia, din dorinţa de a se ruga mai mult, au plecat în pustie şase schimonahi.
Misail şi Daniil s-au aşezat dincolo de „Turnul lui Traian”, vechiul bastion de veghe roman de pe Valea Oltului, construit de legiunile romane din castrul Arutela, în secolul al II-lea, pe stânca numită „Piscul lui Teofil”. Acolo şi-au săpat chilii în stânca muntelui, lângă nişte izvoare de apă. Neofit şi Meletie sunt alţi doi pustnici care au sihăstrit până la sfârşitul vieţii în două peşteri săpate-n piatră la poalele Muntelui Sălbaticul, iar ceilalţi doi, cărora nu li s-a reţinut numele, dar se crede că unul dintre ei ar fi fost Isaia, au sihăstrit în alte peşteri aflate într-o zonă mai retrasă a aceluiaşi munte.
Cuvioşii Neofit şi Meletie, vieţuitori în Muntele Sălbaticul, un munte înalt şi pleşuv din zona Stânişoarei, se spovedeau la Cuviosul Daniil, care era duhovnicul multor pustnici din sihăstriile Nucet-Cozia, Ostrov-Călimăneşti, Turnu-Vovidenia, Stânişoara-Nucet. Toate aceste sihăstrii își aveau începuturile în vechime, conform surselor istorice, unele existând încă din secolul al XIII-lea, iar cele mai multe din secolele XIV-XV.
Din păcate, până la retragerea lor în pustie aghiografii nu i-au avut în atenţie. Nici despre viaţa lor din pustie nu se cunosc prea multe, decât că s-au nevoit ani îndelungaţi departe de lume, în sihăstria munţilor. Neofit a trăit în pustie 30 ani, iar Meletie, 40 ani. Ei locuiau în chilii săpate cu mâinile lor în stânca muntelui, răbdând frigul, suferinţele şi ispitele de tot felul venite de la diavoli.
Se mai spune că în duminici şi sărbători, după un post aspru de toată săptămâna, Cuvioşii Neofit şi Meletie – ca, de altfel, şi alţi pustnici – coborau în Sihăstria Turnu, situată la 3 kilometri mai jos de pustiul Nucet, unde deja, prin osârdia Cuviosului Misail, se construise o bisericuţă de lemn în cinstea „Intrării Maicii Domnului în biserică”, pentru a se spovedi şi împărtăşi.
Cu timpul, atunci când Stânişoara-Nucet a luat o mai mare amploare, graţie unui sihastru vestit din Muntele Sălbaticul, pe nume Isaia, cu metania în Mănăstirea Cozia, duhovnicul de taină al Cuvioşilor Neofit şi Meletie, s-a construit prima bisericuţă de lemn cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Nu s-a mai păstrat nimic din acea bisericuţă construită de Isaia, Neofit şi Meletie şi nici din cea construită pe vechiul amplasament mai târziu, în 1747, de clucerul Gheorghe şi de boierii Anghel şi Petru din Piteşti, care a fost distrusă de otomani în 1788. Din păcate, nici din cea construită în 1850 de monahii Sava şi Teodosie, veniţi din Muntele Athos, nu a mai rămas ceva în picioare.
Actuala biserică a fost construită din piatră în perioada 1903-1909, după planurile arhitectului italian Debona Apoloni, în timpul stăreţiei arhimandritului Nicandru Manu; pictura a fost realizată după patru decenii, în 1948, de zugravul Dumitru Belizarie.
Aşadar, locul în care s-au nevoit Cuvioşii Neofit şi Meletie a contribuit extrem de mult la formarea lor duhovnicească. Şi-au dat sufletul în mâinile Domnului, neştiuţi de nimeni, chiar dacă s-au nevoit zeci de ani „în sărăcie şi golătate”. Chiliile care de-a lungul vieţii lor le-au fost biserică şi adăpost, din ziua strămutării sufletelor lor la cele veşnice le-au devenit morminte.
Moaştele Sfântului Neofit au fost descoperite de un călugăr de la Mănăstirea Cozia în peştera în care a vieţuit; acesta era rânduit să ducă ceva fiertură şi pesmeţi pustnicilor. Şi fără să stea prea mult pe gânduri, monahul le-a luat şi le-a îngropat în cimitirul mănăstirii. Numai că noaptea Cuviosul Neofit i s-a arătat în vis acelui monah, pe care l-a mustrat pentru fapta sa. Ulterior s-a arătat şi stareţului, îndemnându-l să-i aşeze osemintele în peştera în care se nevoise. Aşa se face că, dis-de-dimineaţă, acel călugăr, speriat probabil de cele întâmplate noaptea în vis, împreună cu un alt monah rânduit de stareţ, a luat rămăşiţele pământeşti ale Cuviosului Neofit şi le-a dus în peştera în care se ostenise, ce se afla în Muntele Sălbaticul.
Ajungând acolo, călugărul căruia i se arătase noaptea în vis, lăsând osemintele Cuviosului Neofit în acea peşteră şi fiind revoltat că sfântului nu i-a plăcut să rămână în mormântul în care a fost pus, a zis: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!”. Apoi, cei doi monahi au plecat. Numai că în drum spre casă monahul, pentru păcatul răzvrătirii şi cârtelii, a fost pedepsit neîntârziat, potrivit tradiției, capul răsucindu-i-se la spate. Abia după multe rugăciuni ale părinţilor şi fraţilor din Mănăstirea Cozia capul monahului a revenit la loc.
După canonizare, moaştele Sfântului Cuvios Neofit au fost aşezate spre închinare şi cinstire în biserica Mănăstirii Stânişoara.
Despre moaştele Cuviosului Meletie nu se ştie mai nimic, ci doar se presupune că ele au fost luate de pelerinii închinători. Mai cunoaștem că la bătrâneţe, când nu mai putea coborî din peşteră cale îndepărtată ca să-şi aducă apă cu urciorul, Cuviosul Meletie s-a rugat lui Dumnezeu să nu-l lipsească de apă. Aşa se face că prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peşterii sale, izvor care curge şi astăzi şi îi poartă numele: „Izvorul lui Meletie”.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 25 februarie 2016, a rânduit trecerea Cuvioşilor Neofit şi Meletie, în rândul sfinţilor, pentru viaţa lor sfântă, dar şi pentru faptul că, încă din timpul vieţii, au fost făcători de minuni. Cei doi au ca zi de prăznuire 3 septembrie.