Biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, Fălticenii Vechi,
9 aprilie 2025
Acum 40 de ani, la mijloc de martie, în zi de duminică geroasă, paralizantă pentru vremuri în care stăpânirea nu ardea a se îngriji atât de mult de cele ale vieții persoanele ale cetățenilor țării, pe străzile Fălticenilor străbătea un car tras de boi, cu cetină frumos împodobit, presărată de zăpadă, care purta spre cimitirul din Oprișeni, trupul mult ostenitor, dar niciodată biruit de osteneală, al preotului Ilie Ilisei. Puțin trecut de 71 de ani, părintele plecase pe neașteptate, grăbindu-se oarecum, la ceas când ar mai fi putut să se bucure de cele ce rodise mâinile sale necruțate, cugetul său statornic întru acrivia rânduielii și inima sa aprinsă de dorul după Casa lui Dumnezeu.
Înălțase și înfrumusețase casa lui Dumnezeu în mai multe locuri unde pronia de Sus, rânduiala cea de Sus, cum îi plăcea mitropolitului cărturar Bartolomeu Anania să zică, îl așezase pe preotul Ilie spre zidire și reînnoire. Și în Mălini, de care aparținea și satul Pâraie, unde văzuse lumina zilei, și la Avântu, din Iași, ori la Lămășeni, Mănăstioara sau Jacota. Pe cea din atât de greu accesibilul cătun Poiana Mărului se bucurase a o vedea târnosită de însuși mitropolitul Irineu Mihălcescu, care număra nu puțini ani în acel mai 1942. Dar inima i se legase de ctitoria de aici, de la Fălticenii Vechi. Trudise mult, așa cum s-a amintit deseori în momentele frumoase de evocare, pentru ridicarea din uitare, din negrijă și abandon aproape – dar, o, Doamne, cui dintre oameni ori slujitori mai mici să impuți acestea, în anii aceia atât de grei ai jumătății de veac XX, când lupta pentru izgonirea lui Dumnezeu și izolarea dimensiunii spirituale a vieții oamenilor era susținută de mai de sus, cu avântul acelui trist început de vremi noi? Își iubise biserica și comunitatea strânsă împrejurul ei – la început mai firavă, apoi tot mai largă – pe care a slujit-o 30 de ani. Din acest timp, 20 de ani a fost vreme de șantier. Pentru exigentul preot Ilie era cu neputință de închipuit să perpetuezi starea de fapt pe care o găsise: acoperișul rupt nu-ți face mai aproape cerul, iar pomii crescuți aproape de ziduri nu te ajută a-ți regăsi prospețimea, „verdele”, dacă vreți, al unei trăiri autentice, vii, a credinței și legăturii cu Dumnezeu. Cu nici un chip nu putea rămâne indiferent teologul călit în școala de Teologie de la Cernăuți, cu duh misionar exersat în periplurile de-a lungul și de-a latul Bucovinei, parte a activităților Academiei Ortodoxe, unind vestirea despre voia Domnului cu mărturisirea luminoasă, în mijlocul unei deloc de neglijat influențe apusene, a rădăcinilor sale românești, prin portul tradițional înveșmântat cu mândrie dar și pentru cumpănirea puținilor crăițari, cu greu agonisiți de tatăl Mihăilă și mama Safta.
Rânduit la Fălticenii Vechi în 1955, aproape doi ani nu a putut sluji aici, ci la biserica Adormirea din centrul urbei, a cărei filie era atunci, dar cu gândul la cât mai grabnica orânduire a celor minim trebuincioase pentru cuviincioasă liturghisire. Și așa, ajutat și de oameni mai cu stare, nu tare mulți, dar mai ales de cei doi bănuți de văduvă, înfrumusețatu-s-a și această casă a Domnului. Arhanghelii Mihail și Gavriil, patronii sfântului locaș, își adunaseră cete împreună-slujitoare să slavoslovească mai abitir pe Dumnezeu și cu mulțumitoare cântare să se îndrepte spre Maica Domnului, ocrotitoarea bisericii mamă, care-și trimisese fiicei de la Fălticenii Vechi un slujitor care să împrumute și din sabia lui Mihail – prin sobrietate și fermitate, dar și din blândețea crinului lui Gavriil, aducător de bune vestiri poporului celui binecredincios al lui Dumnezeu.
Podoaba cea aleasă a acestui sfânt locaș, în care ne aflăm și acum, și-a primit ungerea sfințeniei celei desăvârșite la mijlocul de noiembrie 1977, prin adăstarea aici a proaspătului întronizat mitropolit de Iași, Teoctist Arăpașu, cel care, la depărtare de mulți ani, avea să-și aducă aminte cu bucurie de acea luminoasă zi de toamnă târzie. Nu o cruce simplă, de așezat pe piept, primită întru rânduirea ca iconom stavrofor a fost semnul recunoștinței pentru cele cu greu împlinite până atunci, în vremi, iarăși zic, apăsătoare dacă nu chiar fățiș ostile, ci prezența și părtășia la această împlinire a multor oamenilor, a căror credință a lăsat o plăcută impresie și minunare inclusiv oaspeților greci, Teoclit și Gavriil arhimandriții, veniți din Sfântul Munte Athos dimpreună cu mitropolitul Teoctist.
Opt ani (1977-1985), în cifră cu rezonanță simbolică, au mai fost hărăziți de Domnul preotului Ilie Ilisei, după aceasta, ca răstimp de continuare a zidirilor, de acum mai mult pe dinlăuntru, cu ochii ațintiți spre cele veșnice. Prin ce mijloace? Nu, nimic ieșit din comun, decât poate față de cele cu umbră de delăsare, nepăsare sau împuținare a fricii sănătoase întru slujire a unor preoți care își mai pot uita înălțimea chemării și înfricoșătorul răspuns în fața Judecății celei nemitarnice. Pe aceasta având-o în minte părintele Ilie, cel ce, în tinerețe cochetase și cu studiile de Drept, abandonate în favoarea cinstei celei mari de a sluji Dumnezeului celui Sfânt, își împlinea acum, în locaș sfințit, cu multă acrivie și dedicare lucrarea de sfințire a sa personală și a oamenilor încredințați. Poate nu înțeles dintru început, întru abordarea cu seriozitate și fără compromisuri, aproape monahală, a rânduielilor de slujire și a lucrării pastorale, preotul Ilie își va câștiga prețuirea credincioșilor, convinși din ce în ce mai mult că, sub ochiul scrutător și cuvântul mustrător al fărădelegii, stă inima caldă a celui ce dorea, cu tot dinadinsul, îndreptarea semenului, buna așezare a lucrurilor și fidelitatea nezdruncinată, a tuturor, păstor și păstoriți, față de Dumnezeu.
Și nu i-a fost ușor. Pe de o parte, a trebuit să se împartă între familia cea mare, a comunității de credință, și familia proprie, „biserica de acasă”, pe nici una neglijând-o, pe amândouă iubindu-le, dar cu îndoită osteneală a sa, proprie. S-a bucurat mult de fiul Grigore – Dragoș, cum iubea părintele Ilie a-i spune – al cărui dar de la Dumnezeu de iscusit condeier a lăsat atâtea urme frumoase despre tatăl său, căruia i-a vegheat inclusiv trecerea Dincolo, de acum patru decenii, și care a dat mărturie că modestia în gândire și simțire a părintelui au lăsat multe a fi cunoscute doar după trecere, și încă mai multe rămase înscrise doar în „cartea vieții” (Apocalipsă 13, 8) lui Dumnezeu. Apoi, în „timpuri amarnice”, cum au fost caracterizate, nu a avut parte de o deschidere ceva mai consistentă a mai marilor de atunci ai Fălticenilor, care, deodată cu inițiativa înflorării propriu-zise a urbei, care-și va purta cu mai multă mândrie renumele de „orașul florilor”, nu izbutiseră să aducă aer primăvăratec de frumoasă înmiresmare și pe interior. Pe de altă parte, chiar accesul la credincioși nu era ajutat de programul strict, în ture succesive și neîntrerupte, ale întreprinderilor care chemaseră pe mulți din împrejurimi în oraș, confiscându-le timpul pentru cele ale sufletului, în schimbul unei ceva mai bune așezări a vieții pe orizontală. Cu toate acestea, zelul celui ce purta numele și duhul lui Ilie prorocul nu putea fi zăgăzuit. În arșița nu de trei ani și jumătate, ci de atâta apăsare a vremurilor de furtună dar fără înviorătoare rouă aducătoare de creștere și înfrumusețare de duh, păstorul de la Fălticenii Vechi își continua, cu toate potrivniciile, săvârșirea lucrării, cu credința, ca oarecând a profetului din Tesba Galaadului că „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia Îi slujesc eu” (3 Regi 17, 1).
Dumnezeul cel Viu Căruia I-a slujit părintele Ilie l-a chemat la El, pentru a-și primi răsplata. Pe vreme neprielnică, în văzduh și în duhul ideologiei ateiste încă mult simțită atunci, frumos sobor de preoți, neașteptat de mulți, pentru acel timp – în frunte cu protopopii Vasile Hrestic și Gheorghe Baltag, cel în funcție și cel ce-l precedase – săvârșea aici, în biserica cea dragă a preotului Ilie Ilisei, slujba de prohodire. Apoi, însoțit de mulțime de credincioși, dar și de rugăciunile arhanghelilor de lumină în a căror biserică slujise părintele, porniră spre cimitirul Oprișeni, luându-și rămas bun și de la Maica Preacurată, trecând prin dreptul Bisericii Adormirea, și continuând pe Ulița Rădășenilor.
De la un vrednic urmaș al Rădășenilor a venit și gândul care se împlinește astăzi. Izvodit și împărtășit în contextul unor frumoase evocări de acum aproape două luni, într-un „cântec al amintirilor”, în nu mai puțin sfătos duh sadovenian, frumos înfrumusețat de nobilele prezențe la acea manifestare, gândul Preasfințitului Părinte episcop-vicar patriarhal Timotei Prahoveanul de reînhumare a rămășițelor pământești ale preotului Ilie Ilisei și ale doamnei preotese Natalia, se rânduiește astăzi.
Îndrăznesc, cu sfială, a spune că se împlinește acum, ceva și mai adânc: după 40 de ani de ședere departe, părintele Ilie Ilisei își primește, de abia astăzi, cu adevărat, rotunjirea, împlinirea trudei. Sub streașina bisericii bătrâne, de demult „zid părăsit”, dar isprăvit de cel ce-și pusese jertfă însuși sufletul lui la temelie, preotul Ilie Ilisei nădăjduim că își regăsesște, neștirbit, odihna.
Bucură-te, părinte, văzându-te din nou acasă! Veșnică să-ți fie pomenirea de acum mai frumos oglindită nu doar în amintire ci și în vedere, pe chip pe cruce încrustat, aici, la Casa lui Dumnezeu pe care a-i iubit-o, ai cinstit-o, a-i înfrumusețat-o și I-ai dat-o lui Dumnezeu, de aripi de îngeri cădită, rod frumos din inimă curată.
† Damaschin Dorneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților