Mănăstirea Sucevița, 29 ianuarie 2023
Suntem acum aproape de sfârșitul slujbei de înmormântare a roabei lui Dumnezeu Maria Ionașcu. Este zi de duminică, pe sfârșit de ianuarie, dar încă ne simțim la început de an. Un început pe care fiecare și-l dorește a fi continuat și împlinit. Pentru roaba lui Dumnezeu Maria astăzi este un sfârșit, ori un început? Și sfârșit, și început. Sfârșit vieții de pe pământ, ne exprimăm în mod uzual atunci când ne referim la cineva care a decedat. A terminat cu viața de aici, și-a încheiat socotelile, nu mai are nici o legătură cu cele ale pământului, ale existenței acesteia supuse legilor lăsate de Dumnezeu, ori rânduielilor statornicite de oameni. Și începe, de acum, viața de Dincolo, se zice iarăși. Viața veșnică. Începe ceea ce așteptăm și căutăm.
Dar lucrurile nu sunt atât de delimitate, precum par, și precum lăsăm noi a se înțelege, atunci când nu căutăm la nuanțe, și nu ne lăsăm cuprinși de duhul pe care Biserica ni-l îmbie pentru a înțelege nașterea, viața, moartea, veșnicia.
Creștină devotată și mamă jertfelnică, roaba lui Dumnezeu Maria Ionașcu ne poate ajuta să înțelegem măcar ceva din cele ce ar trebui să ne preocupe poate mai mult în raport cu Veșnicia. A venit pe pământ din dragostea părinților ei; dar, mai întâi, ca noi toți, a zăbovit nouă luni în pântec de mamă. Hrănită cu sângele și dragostea ei. La fel, cum cu dragoste îl va fi purtat în mitras-ul ei, pe singurul fiu, Daniel-Dumitru. Și ce este atunci, nașterea, decât o trecere? Și cum se poate petrece nașterea, decât doar dacă este precedată, mai întâi, de moarte? Mori vieții din pântecele maicii, și ieși de acolo cunoscând o nouă etapă. Iar la sfârșit, ce se întâmplă? Moarte, ca sfârșit? Nu, moarte ca naștere. Din pântecele acestei vieți, roaba lui Dumnezeu Maria se naște la viața veșnică. Acest adevăr l-au rostit Părinții cei duhovnicești ai Bisericii, care priveau cu seninătate moartea, dar și un poet, deopotrivă și teolog, care a așezat în stihuri cuminți profunzimi duhovnicești și teologice. Și-l numesc aici și voi cita, cu îngăduința dumneavoastră, pe părintele mitropolit Bartolomeu Anania.
În poemul Miorița, una dintre cele mai frumoase pagini este aceea când Moldan, fiul Cătălinei, rănit de baltagul unui cioban hain, îi vorbește, din pragul morții așadar, mamei sale despre moarte: „Moartea ce-i?: un căpătâi / și la urmă, și întâi. / N-ai știut că-n pântec sunt/ Zămislit ca-ntr-un mormânt, / Că, trăind, mă tot frământ / Către celălalt mormânt? / Strânge viața, anii, snopi, / Între cele două gropi; / Una dă, iar alta ia, / Ca, la rândul ei, din ea / Să se nască-n alte părți / Viața scrisă doar în cărți.” (Valeriu Anania, Miorița)
Anii s-au adunat snopi și pentru roaba lui Dumnezeu Maria. Între pântecele mamei și mormântul de la Sucevița s-au adunat snopi de rugăciune, de milostenie, de sacrificii pentru familie, de iertare, de dragoste; pe lângă snopii de grâu, o fi fost și mâini de neghină, dintre cele pe care au fost lucrate fără ca Dumnezeu să le poată binecuvânta. Între cele două gropi, însă, noi ne pregătim Cerul. Astăzi, pentru ea, și mâine, pentru noi (știe Domnul când fi-va acest mâine) se naște-n „alte părți / Viața scrisă doar în cărți”. În care cărți? În cărțile sfinte. În Scripturile insuflate de Dumnezeu. În Cuvântul-promisiune al lui Dumnezeu Creatorul că suntem chemați a fi veșnic cu El. Este o viață scrisă în cărțile lui Dumnezeu, dar e viața pe care ne-o scriem și noi în cartea lui Dumnezeu. Cine zice că aici e totul, e mincinos, și fiu al tatălui minciunii. Nimic nu rămâne doar pentru aici. Avem o „bază de date” – cum s-ar zice astăzi – permanent updatată în serverul Cerului (dacă tot folosim denumirea de iCloud). Iar astăzi, cele scrise în viața roabei lui Dumnezeu Maria se cern în sita iubirii și dreptății lui Dumnezeu. Și pentru aceasta suntem noi aici, ca să o însoțim cu dragostea și cu rugăciunea. Ca să biruiască mila, și iubirea, iar nu dreptatea, așa cum am înțelege-o, limitat, noi.
Și va mai veni o trecere. Și va mai fi o naștere. Și va mai fi o ieșire din groapă. Și se va mai lucra o altă zămislire. Ne încredințează de aceasta Însuși Dumnezeu, prin cuvintele pe care le-am auzit citindu-se adineauri la Sfânta Evanghelie: „Nu vă mirați de aceasta, că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui; și vor ieși cei care au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (In 5, 28-29). Vom ieși, toți, din morminte, la trâmbița cea de apoi, unise-va din nou sufletul cel nemuritor cu trupul acesta care acum se dă țărânei. Și, o, de am auzi, atunci, glasul cel binevoitor al Judecătorului: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 34-35).
Aceasta este credința Bisericii noastre Ortodoxe. În Biserică dobândim acest cuget și tot ea, Biserica ne pregătește. Și Biserica este o mamă. Și Biserica este ca un pântec în care ne naștem, ne naștem din nou, prin apă și prin Duh (cf. Ioan3, 5), în Taina Sfântului Botez. Ne renaștem prin pocăință. Ne pregătim pentru veșnicie, primind Trupul și Sângele Domnului. Așa cum și roaba lui Dumnezeu Maria a primit Sfintele Taine, „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Biserica ne însoțește apoi la trecerea/naștere, precum o facem acum, noi slujitorii ei, dimpreună cu maicile Suceviței și cu toți care suntem de față. Și apoi, tot Biserica ne ajută a nu uita pe cel sau pe cea care a plecat la Domnul, prin rugăciunile pe care ni le pune înainte spre pomenire la soroc rânduit.
Înmormântarea roabei lui Dumnezeu Maria s-a făcut în Duminica în care s-a citit în biserici, la Sfânta Liturghie, pasajul din Evanghelie ce ne-a relatat întâlnirea Domnului Hristos cu femeia cananeiancă. O mamă care se ruga pentru fiica ei bolnavă. O mamă a cărei viață nu putea fi trăită în deplinătatea ei în condițiile în care copilul ei se chinuia cumplit. Mama care se îngrijește de copil. Iar pentru credința, dragostea, răbdarea și smerenia ei, i s-a împlinit cererea. Acum a venit rândul ca fiul să poarte grijă de cele ale sufletului mamei. Așa cum, ați făcut-o pentru trup, suntem siguri, dl Daniel, că o veți face și pentru cele ce ea, mama, are acum mai multă nevoie.
Iar pentru a nu vă simți întru totul singur – deși, cine ne poate suplini mângâierea și dragostea mamei?! – de aceea suntem aici, alături de dv dl Daniel Dumitru, și de dv dl Dumitru, soț și cunoscător al inimii căsniciei acesteia, și de alți membri ai familiei, iată slujitori și purtători de făclie arzândă de prin împrejurimi, și de departe. De la Sibiu, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Laurențiu a trimis cuvânt de mângâiere și de rugăciune. La București, sicriul a fost însoțit și prohodit de alți slujitori apropiați ai familiei Ionașcu. Astăzi, suntem aici purtând cuvânt de îmbărbătare și îmbrățișare de mângâiere din partea Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic, care vă transmite condoleanțe, dimpreună cu încredințarea că vă sunt alături ostenitorii Centrului Eparhial unde aveți și domnia voastră una din ascultările de îndeplinit. Părinți de la mănăstiri sau de la parohii, maici starețe sunt aici rugându-se, dimpreună cu maicile de la Mănăstirea Sucevița, care mănăstire, prin dragostea maicii starețe Stavrofora Mihaela Cozmei, a devenit, mai ales în ultimul timp, ca o altă casă pentru roaba lui Dumnezeu Maria.
Din această casă, ne rugăm Domnului să o primească în Casa cea „nefăcută de mână, veșnică, în ceruri” (2 Corinteni 5, 1). Iar verdele din frescele Suceviței și din pădurea veșnic tânără ce le ocrotește ne rugăm să-i fie, roabei lui Dumnezeu Maria, înainte vedere și pregustare pentru sălășluirea „în loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul”.
Veșnică să îi fie pomenirea! Amin.
Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților