Adevărul Învierii a atras după sine cinstirea Sfintei Cruci, adică lumina Învierii a adus şi strălucirea Crucii. Dacă actul răstignirii pe cruce n-ar fi fost urmat de Înviere, crucea – obiect de dispreţ în antichitatea greco-romană – n-ar mai fi dobândit însuşirea de altar de jertfă sfinţit cu Sângele lui Hristos şi n-ar mai fi fost cinstită, prin închinare, în Biserică.
Iubiţi cititori şi cititoare,
La Ierusalim, prăznuirea Sfintei Cruci în a treia duminică din Postul Mare se intitula în secolul al XIII-lea „Praznicul celei de-a treia închinări a Crucii” (cf. Macarios Simonopetritul – Triodul explicat). Sărbătoarea completa praznicul Înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie şi pe cel al procesiunii cu Sfânta Cruce din 1 august, care comemora victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim, în anul 630.
De fapt, această a treia venerare aminteşte de transferul de la Ierusalim la Apamea a unui fragment din Sfânta Cruce; patriarhul Ierusalimului a dăruit relicva episcopului Alpheios de Apamea, pentru construirea unei biserici, probabil închinată Sfintei Cruci. Dintr-o omilie a patriarhului Gherman aflăm că între anii 715-730 sărbătoarea se prăznuia în cea mai mare parte a Imperiului de Răsărit.
Dincolo de această motivaţie istorică a praznicului, Sfânta Cruce este pedagog spre Înviere.
Adevărul Învierii a atras după sine cinstirea Sfintei Cruci, adică lumina Învierii a adus şi strălucirea Crucii. Ştiut este faptul că dacă actul răstignirii pe cruce n-ar fi fost urmat de Înviere, crucea – obiect de dispreţ în antichitatea greco-romană – n-ar mai fi dobândit însuşirea de altar de jertfă sfinţit cu Sângele lui Hristos şi n-ar mai fi fost cinstită, prin închinare, în Biserică.
Întruparea, Crucea şi Învierea formează o unitate în iconomia mântuirii şi fiecare dintre aceste momente are un rost unic şi de neînlocuit în procesul mântuirii omului. Sfântul Ioan Damaschin numeşte Crucea „răsadul Învierii lui Hristos şi pricină a învierii noastre”, iar Sfântul Apostol Pavel, temeiul credinţei adevărate, mai presus de înţelepciunea cuvântului sau a oamenilor (cf. I Corinteni 1, 17 şi 2, 5).
Da, prin Cruce şi Înviere, Hristos a arătat că moartea nu are ultimul cuvânt, ci doar îi dă omului posibilitatea de a trece prin Taina Sfântului Botez în nemurirea anticipată. În Taina Sfântului Botez, prin care am renăscut în Hristos, şi în Taina Euharistiei, care ne desăvârşeşte naşterea din nou, ni se descoperă Crucea în toată tăria ei şi astfel devenim purtători ai Tainei Crucii lui Hristos.
Fără Cruce – care este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18) – şi fără Hristos cel răstignit, viaţa noastră nu are sens. De aceea, Sfântul Apostol Pavel nu voia să se laude decât în Crucea lui Hristos, ca singura putere şi realitate prin care lumea este răstignită Lui şi el lumii (Galateni 6, 14).
Înnoirea zilnică a omului, despre care vorbeşte Sfântul Pavel în A doua Epistolă către Corinteni (4, 16), se realizează prin Cruce şi presupune o închinare „în duh”, care îşi află sensul şi împlinirea în închinarea cea „în adevăr”, inaugurată de Iisus Hristos. Adevărul presupune participarea reală la plinătatea lui Hristos (cf. Coloseni 2, 9-10), participare care se descoperă prin „semnul Fiului Omului”.
În vechime, Crucea s-a arătat a fi sceptrul lui Israel (Facerea 47, 31) sau toiagul lui Moise, care se transformă în şarpe (Ieşirea 4, 2-4), dar şi cel cu care a făcut să izvorască apă din stâncă (Ieşirea 17, 3-6); Crucea lui Hristos este şarpele de aramă înălţat pe lemn (Numerii 21, 4-9) sau lemnul aruncat în izvorul de la Mara pentru îndulcirea apei (Ieşirea 15, 25). De asemenea, ea este toiagul lui Aaron, care a odrăslit în cortul adunării (Numerii 17, 8), sau lemnul cu care Elisei a reuşit să scoată toporul din apa Iordanului (IV Regi 6, 6).
Toate cele enumerate au făcut minuni pentru că tăinuiau într-însele Crucea lui Hristos, care anticipă Învierea şi Parusia (Matei 24, 30). Prin Cruce, ca dar ceresc (Evrei 6, 4), Împărăţia lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta, se poate realiza în sufletul nostru, ca o anticipare a fericirii veşnice. Crucea inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu încă de pe pământ. Însă nu poţi să înţelegi creaţia lui Dumnezeu în afara Crucii, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Taina lui Hristos nu se poate descifra în afara Crucii. A purta Crucea lui Hristos înseamnă a trăi în El. Însă, fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea Crucii în mod liber consimţit. Mântuitorul a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Vedeţi, El nu constrânge pe nimeni, ci zice: „oricine voieşte”. Ca să urmezi lui Hristos trebuie, în prealabil, să renunţi la sine, la „omul vechi”, la „trupul păcatului” (Romani 6, 6), pe de o parte, iar pe de alta, să-ţi asumi responsabilitatea Crucii.
O nerenunţare la sine şi la cele din lumea aceasta, fără moartea voii tale proprii, duce la pierderea sufletului. Iată ce spune Mântuitorul: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa (Marcu 8, 35). Sau, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, „îl va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25).
De dragul credinţei în Hristos, spun Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol, suntem datori să ne dăm sufletul nostru şi să nu ne cruţăm nici măcar viaţa noastră. Interesant este faptul că pierzând „lumea întreagă cu toate tentaţiile ei” câştigăm nemurirea.
Când Mântuitorul a spus: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38), i-a avut în vedere pe toţi „păcătoşii”, din toate timpurile, care s-au lepădat de Cruce, în care se regăsesc Pătimirile, dumnezeirea şi Evanghelia Lui.
Fiindcă nu poţi vedea slava dumnezeiască a lui Hristos, precum odinioară apostolii pe Tabor, în afara Crucii! Sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 1, 18).
Aşadar, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel, „nouă să nu ne fie a ne lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru noi, şi noi pentru lume!” (Galateni 6, 14).
foto credit: doxologia.ro / Adrian Sârbu