Drumul spre Hristos este un drum al renunţărilor, al Crucii. Asemănarea cu Dumnezeu nu se poate dobândi în afara Crucii. Cei care în viaţă nu sunt capabili să-şi asume o astfel de responsabilitate nu pot primi demnitatea de apostol al lui Hristos, nici Aici şi nici Dincolo. Fără o gândire şi o lucrare în acelaşi timp în perspectiva Crucii nu poţi să dobândeşti mântuirea.
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Textul Evangheliei care s-a citit face parte din Capitolul al X-lea al Evangheliei de la Sfântul Evanghelist Matei, primele şase versete (10, 32-35; 37-38), respectiv Capitolul al XIX–lea, ultimele patru versete (27-30).
Iisus, văzând mulţimile „necăjite şi rătăcite ca nişte oi care nu au păstor” (Matei 9, 36), a chemat la Sine pe cei doisprezece apostoli: pe Simon-Petru şi pe Andrei, fratele lui; pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui; pe Filip şi pe Bartolomeu, pe Toma şi pe Matei vameşul, pe Iacov al lui Alfeu şi pe Levi, ce se zice Tadeu, pe Simon Canaaneul şi pe Iuda Iscarioteanul. Și, după ce le-a dat putere asupra duhurilor necurate şi asupra bolilor şi neputinţelor din popor, i-a trimis la propovăduire, sfătuindu-i să-i recupereze mai întâi pe apostaţii din seminţia lui Israel, să propovăduiască despre Împărăţia Cerurilor, să tămăduiască pe cei bolnavi, să învieze pe cei morţi sufleteşte şi trupeşte, să cureţe pe cei leproşi, să nu primească recompensă pentru binele făcut, să nu aibă la ei decât strictul necesar, să fie circumspecţi şi înţelepţi în relaţie cu oamenii, să fie curaţi la suflet, să nu se teamă de persecutori pentru că ei pot să ucidă doar trupul, nu însă şi sufletul, sub rezerva că cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Sunt sfaturi de o frumuseţe incontestabilă.
Astfel, după ce Iisus Și-a iniţiat apostolii în cele ale misiunii, atrăgându-le atenţia asupra prigoanelor şi pericolelor la care vor fi expuşi pentru numele Lui, i-a asigurat pe toţi că dacă Îl vor mărturisi înaintea oamenilor, şi El va vorbi despre ei şi despre credinţa lor, la timpul cuvenit, înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Însă pentru cei care nu se vor conforma, din varii motive, nici El nu va da mărturie despre ei înaintea lui Dumnezeu Tatăl (Matei 10, 32-33).
De ce ar avea nevoie Hristos de o astfel de mărturisire? Răspunsul ni-l dă Sfântul Apostol Pavel: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.” (Romani 10, 9). Iată de ce trebuie să vorbim despre Hristos! Ca să ne mântuim. Credinţa în Hristos, respectiv mărturisirea Lui, ne dă garanţia dobândirii mântuirii. O credinţă tăinuită, nemărturisită, este nedesăvârşită; nu foloseşte la nimic. Or, cei pătrunşi de convingerea învăţăturii, respectiv a existenţei lui Hristos, au datoria sfântă să ia atitudine împotriva celor cu un mod de viaţă nonconformist; fie părinţii împotriva copiilor, fie copiii împotriva părinţilor, fie soacra împotriva norei, fie nora împotriva soacrei. Iar cei care vor să adere la învăţătura lui Hristos, la noile principii de viaţă recomandate de Hristos, trebuie să renunţe la modul egoist de a fi, asumându-şi responsabilitatea Crucii.
Iubirii lui Hristos nu i se poate substitui o altă iubire. Domnul Hristos Însuşi a spus: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 37). De iubit, poţi (cum este și firesc!) să-ţi iubeşti neamurile după trup, este poruncă divină (Leviticul 19, 18); dar nu mai mult decât pe Hristos.
Solomon îşi sfătuia feciorul, pe Roboam: „Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale. Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău şi ca o salbă împrejurul gâtului tău.” (Pilde 1, 8-9). Frumos spus! Numai că, în cazul în care neamurile după trup sau cele spirituale nu ar adera la principiile de viaţă în Hristos şi ţi-ar sugera să renunţi, direct sau indirect, la Hristos, eşti îndreptăţit să nu rămâi în comuniune cu ei, doar de dragul comuniunii. În acest sens, Scriptura învață: „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: Haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu şi părinţii tăi nu i-aţi ştiut, dumnezeilor acelor popoare, care locuiesc împrejurul tău, aproape sau departe de tine, de la un capăt până la celălalt al pământului, să nu te învoieşti cu ei, nici să-i asculţi; să nu-i cruţe ochii tăi, să nu-ţi fie milă de ei, nici să-i ascunzi.” (Deuteronomul 13, 6-8).
Când este vorba de credinţă, nu trebuie cruţată sabia dragostei, fie chiar şi la nivel de familie. În acest sens, Hristos întărește: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart «pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa […]».” (Matei 10, 34-35). Asanarea răului din viaţa cuiva sau din societate nu se poate face decât cu sabia legilor aspre. Nelegiuiri precum: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide.” (Matei 10, 21) nu puteau şi nu pot fi stârpite oricum. Pacea sau războiul (sabia) sunt singurele alternative pe care le poţi alege. Alegerea depinde în exclusivitate de tine.
Drumul spre Hristos este un drum al renunţărilor, al Crucii. Asemănarea cu Dumnezeu nu se poate dobândi în afara Crucii. Cei care în viaţă nu sunt capabili să-şi asume o astfel de responsabilitate nu pot primi demnitatea de apostol al lui Hristos, nici Aici şi nici Dincolo.
Fără o gândire şi o lucrare în acelaşi timp în perspectiva Crucii nu poţi să dobândeşti mântuirea. Hristos Însuşi ne atrage atenţia: „Cel ce nu-şi ia Crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 38). Totuși, o astfel de sfântă povară nu trebuie purtată oricum, impusă sau din silă. Nicidecum! Omul trebuie să-şi poarte crucea bucuriilor şi anecazurilor cu demnitate şi caracter, precum Mântuitorul a purtat-o pe a Sa. Un om care nu vrea să-şi asume liber consimţit responsabilitatea Crucii nu-şi agoniseşte niciun câştig, ci numai şi numai pagubă sufletului. Avertismentul este decisiv: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.” (Matei 10, 39). Paradoxal! În gândirea lui Dumnezeu, o viaţă tihnită aici, în afara Crucii, va fi lipsită de bucurii veşnice.
Apostolii s-au autosesizat. Şi, pe fondul unei discuţii, prilejuite de întâlnirea lui Hristos cu tânărul bogat, legată de desăvârşire (Matei 19, 16-30; Marcu 10, 17-31 şi Luca 18, 18-30), Petru, în numele apostolilor, I-a adresat întrebarea: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19, 27). La această întrebare, Iisus a răspuns: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Matei 19, 28). O promisiune cu rezonanţă în veşnicie. El, apostatul de odinioară, la naşterea din nou a lumii, va sta, ca recompensă pentru revenirea în sine, pe unul dintre cele douăsprezece tronuri, alături de Hristos şi de confraţii săi de apostolat, şi împreună vor judeca lumea. Doar Iuda va orbecăi în noaptea neiubirii lui Dumnezeu.
Hristos îi asigură că „oricine a lăsat case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29). Da, pentru puţinul la care au renunţat, înmulţit vor lua şi, în plus, ca răsplată în viaţa viitoare, fiecare va primi cel mai de preţ odor – viaţa veşnică – de care se va bucura pururea. Pentru minimum oferit lui Dumnezeu vei primi şi vom primi mult din partea Lui. Însă nu aici, ca patriarhul Avraam, ci în Împărăţia lui Dumnezeu.
Evanghelia se încheie paradoxal: „Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.” (Matei 19, 30). Da, totul depinde exclusiv de atitudinea ta în relaţie cu cele pământeşti, respectiv cu cele cereşti!
În concluzie, mărturisirea lui Hristos – Dumnezeu, în spiritul Bisericii, va fi recompensată cu viaţa veşnică, în Împărăţia lui Dumnezeu. Părintele Nicolae Steinhardt ar spune: „Numai dăruind vei dobândi!”. Da, un pragmatism cu rezonanţă în disponibilitatea lui Dumnezeu.