Comunități etnice din Bucovina – polonezii

                                                               INTERFERENȚE PROGRESISTE

Polonezii, ca grup etnic cărora le dedicăm studiul de față, au ajuns în zona Bucovinei în mod organizat pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atunci când, sub presiunea contextului politic extern (dorința autorității habsburgice de a schimba structura demografică și eclesială a regiunii), cât și a unei motivații de ordin intern (găsirea unor condiții de trai mai bune în comparație cu țara de origine) au început să-și părăsească țara de origine.

Totuși, primii polonezi care s-au stabilit în regiunea noastră fuseseră negustorii de pe importantul drum comercial care făcea legătura între sudul Poloniei de gurile Dunării, mai precis cetățile Chilia și Cetatea Albă. S-a stabilit o puternică legătură politică, culturală, economică între polonezi și moldoveni, legături întărite prin înrudiri. Astfel, Lațcu al Moldovei, fiul lui Bogdan I, se căsătorește cu sora regentului Jagiello, Malgorzata, realizând o alianță familială cu largi implicații politice. Acest eveniment  a generat și  un transfer de proprietăți și populații, datorate căsătoriilor mixte, reprezentate prin nobilii polonezi cu proprietăți funciare în Moldova și de boieri moldoveni cu moșii în Polonia. În anul 1395 regele Stefan I avea să recunoască oficial suveranitatea Regelui  Poloniei.

Linia dinastică a lui Mieszko a condus Polonia până în secolul al XIV-lea, moartea lui Boleslav a provocat stingerea ei și a obligat-o pe Jadwiga (după semnarea în anul 1385 a Uniunii Krewo) să se căsătorească cu Marele duce al Lituaniei, Jogaila (polonizat Vladislav). Uniunea polono-lituaniană, pe lângă frecvente și inerente stări conflictuale, avea să marcheze în istoria acestor țări 150 de ani de progres, cu mare influență în epocă, Polonia trecând între secolele XVI-XVII, prin modernitatea conceptului multiculturalismului, la stadiul de monarhie democratică.

În ceea ce priveşte hotarul nordic al Moldovei, a fost mereu discutat în perioada anterioară domniei lui Alexandru cel Bun datorită acelui împrumut făcut Regelui Vladislau al II-lea Jagello al Poloniei de către Petru I Muşatinul, în anul 1388, în valoare de 3000 de „ruble de argint frâncesc”, garantat cu ţinutul Haliciului, schimbat apoi cu Pocuţia. Cetăţile Ţeţina pe Prut, Hotin pe Nistru şi Hmelov pe drumul spre Colacin, formau fortăreţele aşezate în formă de triunghi ale Ţării Sipeniţului, condusă de Voievodul Ştefan de origine maramureşeană, vasal Poloniei. Prin căsătoria lui Petru I Muşatinul, fiul lui Ştefan şi al Muşatei (Margareta), cu Nastasia, fiica lui Lațcu al Moldovei, s-a format un puternic stat moldovean cu capitala la Suceava, având hotarul nordic format din Ceremuş, Colaciu şi Nistru. Cert este faptul că hotarul nordic al Moldovei, în tipul domniei lui Alexandru cel Bun, era format de râul Ceremuş şi de ţinutul Ţeţina şi Hotin, cu puternica cetate a Hotinului, ajungând la râul Nistru, care străjuia până la vărsarea în Marea Neagră hotarul estic al Ţării Moldovei.În Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviæ) Dimitrie Cantemir scrie: „Malul [Nistrului] se afla sub stăpânirea Moldovei până la Hotin, de acolo o linie dreaptă, pe Prut și Ceremuș, făcea hotarul acestui ținut; apoi, prin vitejia lui Ștefan cel Mare, a fost luată provincia de lângă Podolia până la gura râului Serafinet, trecând în stăpânirea moldoveneasca […] unde se afla Câmpulungul Rustean (campus lungus ruthenus) – asta a fost numit astfel, fiindcă acolo s-au așezat ucrainenii, care se aflau sub stăpânirea leșească.”

Relațiile între Polonia și Moldova s-au îmbunătățit din nou, în special în vremea Domnitorilor din familia Movilă care aveau multe legături cu nobilimea poloneză. În timpul lui Ieremia Movilă garnizoana polonă din Iași număra cca. 3.000 de oameni. În afară de asta, Biserica Ortodoxă, care folosea limba slavonă, era orientată spre Kiev, care a aparținut Regatului Polon până anul 1667. O figură importantă în relația dintre cele două țări a reprezentat-o Sfântul Petru Movilă, născut în Suceava, ajuns apoi mitropolit al Kievului, cel care a înființat Academia teologică duhovnicească de la Kiev și a sprijinit în 1632 alegerea pe tronul Poloniei a lui Wladislaw I Jagielo (1079-1102),  sprijin pentru care noul conducător al statușui a recunoscut drepturile eparhiilor ortodoxe din Mitropolia Kievului.

La fel cum mulți boieri moldoveni s-au bucurat de-a lungul timpului de calitatea de nobil polonez, posedând privilegii de indigenat în Polonia, din care au rezultat cariere militare importante, un exemplu fiind, Constantin Cantemir, viitor Domn al Moldovei. Influența culturală poloneză a fost importantă în domeniul administrativ și militar. Cuvinte ca „dvornic”, „voivod”, „șleahtă”, ș.a., reflectă acest lucru.

Între primii scriitori importanți în limba romană se află  moldovenii Grigore Ureche și mai ales Miron Costin, amândoi influențați puternic de cultura poloneză care avea o lungă tradiție de cronicari. Din alta parte, relația cu Moldova a adus elementul specific „oriental”  în obiceiurile și cultura poloneză, cu atât mai mult cu cât tocmai se evidențiază insistenţa în a cunoaşte cât mai amănunţit contextul istoric. În plan literar, specialiştii au sesizat şi unele influenţe ale barocului, identificate în scrierile în limba română, mai cu seamă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pătruns în secolele XVI-XVII, termenul de baroc avea la început înţelesul de „bizar”, „ciudat”, „extravagant”, „absurd”, dar a fost utilizat estetic abia în literatura secolului al XVIII-lea în Occident.

În mod substanţial, cultura română din timpul lui Petru Rareș, respectiv în secolele XVI și secolul următor, al XVII-lea, a beneficiat de înrâurirea polonă. Cu toată aparenta inconsistenţă a curentului renascentist în cultura poloneză, influenţa literaturii asupra cărturarilor români a fost considerată ca fiind deosebit de semnificativă de către istoricii noştri, Ea se va încheia cu momentul Dosoftei, când dezideratele de la începutul veacului îşi găsiseră împlinirea, prin introducerea limbii române în Biserică.

Sub incidența politicului, Polonia, devenit unul dintre cele mai puternice state medievale europene, era totuși slăbită de tendinţele anarhice ale nobilimii. Regalitatea ei electivă era lipsită de un mijloc de a acţiona în faţa unei aristocraţii care, la fiecare scrutin, obliga pe noul suveran să mai renunţe la o fărâmă de putere. Raportul de putere s-a consolidat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, „monarhia stărilor”, adică îngrădirea puterii regale fiind poziționată  în faţa marii nobilimi (magnaţii), a nobilimii mijlocii şi mici (şleahta)^. La ale­gerea lui Henric de Valois (1573-1574), prin „Pacta Conventa” şi „Articolele lui Henric” s-a impus principiul eligibilităţii Regelui întărind puterea nobilimii, păstrându-se echilibrul dintre magnaţi şi şleahtă. Regele era obligat să convoace din doi în doi ani Seimul (Dieta), fără aprobarea căruia nu putea declara război sau încheia o pace, nu putea mobiliza oastea sau părăsi ţara.

Prin Seimul de la Lublin din anul 1569 s-a aprobat încheierea unei noi uniuni între Polonia şi Lituania, noul stat numindu-se „Rzecs-Pospolita-Polska”. Suveranul era ales de reprezentanţii celor două state componente care îşi păstrau autonomie internă, admi­nistraţie, finanţe, justiţie şi armată proprie. El se intitula Rege al Poloniei şi Mare cneaz al Lituaniei. Alegerea prinţului Sigismund al III-lea Vasa din casa domnitoare a Suediei ca rege al Poloniei (1587-1632), fiind şi nepotul ultimului rege Jagellon nutrea speranţa rea­lizării unei uniuni polono-suedeze care să stingă conflictul dintre cele două state şi să aducă avantaje comerciale în regiunea baltică.

Sigismund însă, prevalându-se de dreptul de moştenitor al tronului Suediei şi cuprins de nostalgia locurilor natale, a intrat în con­flict cu unchiul său Carol, care îi susţinea pe protestanţi. Astfel, Lituania a devenit teatrul de luptă între polonezi şi suedezi. Ajutat de vestiţii hatmani cazaci J. Chodkiewicz şi S. Zolkiewiski, el 1-a învins pe regele Carol şi putea obţine pentru regatul polon anexarea Estoniei în schimbul renunţării la dreptul de moştenitor al tronului suedez. Neavând suportul politic polonez, Regele Sigismund nu a reuşit să fructifice nici victoria asupra unchiului său din anul 1605. De aceea a încercat întărirea puterii monarhice, folosindu-se de alianţa cu habsburgii întărită prin căsătoria cu o prinţesă austriacă. Politica sa filo-austriacă şi filo-suedeză a nemulţumit şleahta poloneză care s-a revoltat în anul 1607 punând capăt reformei constituţionale propusă de Rege.

Faţă de Rusia se încerca, fie o politică de expansiune spre Răsărit, fie realizarea unei vaste uniuni de state, din care să facă parte Polonia, Lituania şi Rusia. În anul 1572 a fost propusă candidatura ţarului Ivan al IV-lea însă, nobilimea polonă nemulţumită de condiţiile impuse de Rusia, a ales ca Rege pe Henric de Valois (1573-1574).

BUCOVINA -ȚARA DE FAGI   

De pe la mijlocul secolului al XlV-lea, până la 1775, partea nordică a statului feudal Moldova a  fost  dominată de o puternică viaţă românească prin instituţii, lăcaşuri de cult şi de cultură. Teritorial și politic, partea nordică a Moldovei (peste 10.000 de  kilometri pătrați, cu 86.000 locuitori, după recensământul austriac din 1777), Bucovina ca spațiu istoric a făcut parte, încă din secolul al XIV-lea (între 1388 și 1565) din Principatul Moldovei cu capitala la Suceava. Prima atestare documentară,  apare pe uricul lui Roman I Vodă Mușat (1375-1391), datat 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Viteazul trei sate pe apa Siretului :  „Iar hotarul să fie… de acolo, drept la Bucovină, o movilă, şi, de acolo, pe marginea Bucovinei, în sus, până la hotarul lui Şerb… până la Bucovina cea mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuţi, la capătul Câmpului, şi, de acolo, pe marginea Bucovinei, la deal, la vale.”  Dacă pădurea s-ar fi numit Bucovina, călătorii poloni ar fi scris că au trecut prin „pădurea de fagi” (Bukowitz, în polonă) şi nu „prin pădurea Bucovinei”.

În Bucovina s-a desfăşurat o viaţă spirituală activă, concentrată mai ales în jurul unor mănăstiri celebre: Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Arbore, Solca, Dragomirna etc. Ea a cunoscut o dezvoltare economică puternică atât datorită stabilirii capitalei Moldovei la Suceava (începând cu anul 1387), cât şi datorită unei reţele de căi comerciale interne şi internaţionale şi puncte de apărare (cetăţile Suceava şi Hotin). Tradiţia bizantină şi influenţele venite din Vestul Europei s-au regăsit materializate în splendidele monumente de arhitectură medievală, majoritatea fiind ridicate în secolele XV-XVI prin contribuţia financiară a domnilor şi boierilor moldoveni şi efortul populaţiei ţării.

* Buco Andrei Taranowski, menționează după 1570: „Cum am călătorit eu, din Polonia, spre Constantinopol, prin Moldova, prin aşa numita pădure a Bucovinei (Bukowitz), unde, cu 73 ani în urmă, adică în anul 1497, au fost ucişi de către moldoveni, într-o singură zi, 50.000 de poloni.”

* Un anonim polon, 23 septembrie 1620: „îi călăuzeau domnul Moldovei şi Bucioc, prin Bucovina (Bukowitz), spre Sniatin.”

* „Bucovinele sunt o regiune din ţară, acoperită de păduri întinse şi tăiată de munţi înalţi, precum cei din Ardeni. Ea începe aproape de Hotin, pe Nistru, şi se întinde dincolo de Prut, până departe în Valahia, la hotarele Moldovei şi Transilvaniei, unde aceşti munţi se împart în mai multe grupuri.”

* În 1686, trupele polone, cantonate la Pojorîta, „au rămas aici pe perioada întregii campanii şi nu s-au alăturat oştirii decât după întoarcerea ei spre Sniatin, dincoace de Bucovinele cele mari.” De la Roman, oastea polonă „a trecut Siretul, pentru a ridica tabăra pe celălalt mal şi pentru a intra apoi în marile Bucovine, care sunt un ţinut înspăimântător, închis între acest fluviu, munţii Transilvaniei şi Prut.”

* François Gaston de Bethune, ambasadorul francez care îl însoţeşte pe Sobiescki în expediţie, nota : „S-a şi alcătuit un detaşament de trei mii de infanterişti pentru a asigura, prin două mari forturi, trecerea prin (codrul zis) Bucovina, unde armata polonă s-a aflat într-un mare pericol, anul trecut.” În jurnalul său, găsim formulările, „Din Bucovinele de lângă valul lui Traian / 28 iulie 1686.”

* Jacob Sobieski,  fiul lui Regelui Jan Sobiecki : „În această noapte (vineri, 26 iulie 1686 – n.n.), am dormit în împrejurimile localităţii Jucica, chiar la intrarea în Bucovina.” „Duminică, 28 iulie. Eram, acum, chiar în Bucovina, lângă întăriturile cele vechi. După prânz, regele a plecat să aleagă locul pentru întăritură şi, chiar în acea zi, a şi început să fie ridicată în Bucovina. Luni, 29 iulie. Am ieşit din Bucovina.”

* Philippe le Masson du Pont, francez, stabilit în Polonia, ca inginer militar în campaniile lui Sobiecki : „1673, noiembrie. Cum pădurea Bucovinei constă dintr-o serie de defileuri…”  „1685, sfârşitul lui septembrie – 12 octombrie. Marele codru al Bucovinei… are peste 30 de leghe în lăţime şi aproape tot atâta în lungime. Începe de la munţii Carpaţi şi merge până la fluviul Nistru.” Valul lui Traian „străbate în întregime pădurea fioroasă a Bucovinei.” „Străbătând Bucovina, el a poruncit să se facă poduri peste locurile mai greu de trecut.”

*  Philippe Avril, în 1694 : „Până să ajungem la Câmpulung, am fost nevoiţi să trecem prin renumitul codru al Bucovinei, care are o întindere de peste 40 de leghe şi este vestit prin marile victorii, pe care le-a dobândit, acum câţiva ani, hatmanul polon asupra turcilor şi tătarilor… am scăpat teferi din codrul Bucovinei şi am ajuns în câmpiile Moldovei.”

*  Francisc Radzewski, 19 februarie 1700 : „Solul, pornind din acel conac (Cernăuţi – n.n.), a străbătut cinci mile mari prin pădurea Moldovei şi, de la Troian, drum neîngrijit, foarte greu de străbătut, tot pe dealuri şi prin păduri foarte dese, până la Târgul Siret.”

În jumătatea a doua secolului al XVII-lea Imperiul Otoman a trecut la un asalt asupra Europei de Est și Centrale. Armata otomană a ajuns până Viena unde a fost învinsă în ziua 12 septembrie 1683 de o armată de ajutor germano-poloneză condusă de regele polonez Ioan al III-lea Sobieski. A urmat așa-numitul Marele Război Turcesc. Armata poloneză condusă de Ioan Sobieski a combătut în Moldova până 1691 (asediul Sucevei) fără succes, dar făcând pagube considerabile.

În Anecdotes de Pologne ou Mémoires secrets du règne de Jean Sobieski (Anecdote din Polonia sau Memorii secrete ale domniei lui Jean Sobieski) publicate în Amsterdam în anul 1699, François -Paulin Dalayrac dă socoteală despre starea pustiită a Moldovei și mai ales a Bucovinei din acea vreme. Pentru el Bucovina e „o tară oribilă închisă între Siret, Munții Transilvaniei si Prut, toate acoperite cu păduri, tăiate cu înălțimi aspre si grele”. Despre Suceava scrie: „În sfârșit, in prima zi a lunii octombrie, am ajuns la Suceava, oraș ruinat ca celelalte, cu o incintă mare si cu rămășitele unor mânăstiri destul de întregi, prin mijlocul căruia trece râul Siret. Mai are câțiva locuitori care țin pădurea si munții vecini, din lipsă de locuințe”.

                            Fig. 2: François-Paulin DALAYRAC, Anecdotes de Pologne

(digitalizată decătre Biblioteca bavareză din München)

Când Ioan Sobieski a murit în anul 1696, a lăsat o Polonie anarhizată, scoasă din rândul marilor puteri. Austria a cucerit Galiția prin prima împărțire în anul 1772. Pentru a avea o legătură intre Ardeal si Galiția, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, care a pus capăt celui de-al cincilea război ruso-turc, nord-vestul Moldovei a fost cedat Austriei ca „mulțumire pentru eforturile sale de mediere” sub numele de – Bucovina.

 

POLONEZII ÎN BUCOVINA SUB STĂPÂNIRE AUSTRIACĂ

Prezența unei comunități importante poloneze în Bucovina își are originea în vasta mișcare de colonizare a regiunii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după ce Bucovina a fost ruptă din Principatul Moldovei de către Imperiul Austriac. Din 1786 regiunea era legata de Regatul Galiției și Lodomeriei. În 1849 a devenit o țară de Coroană autonomă (Ducatul Bucovinei). A obținut un Statt-halter propriu în Cernăuți în 1850, o Constituție în 1860,  un Parlament propriu în 1861.

Majoritatea polonezilor care au emigrat după 1774 căutau de lucru (profesori, preoți, oficiali, precum și negustori, proprietari de pământ, meșteri, reprezentanți ai profesiilor libere și fermieri). În acea perioadă, Bucovina era o regiune foarte atractivă datorită în politicii Austriei de a nu recruta în armata imperială din Bucovina (serviciu în armata austriacă era de 14 ani). Mai mult, Bucovina era liberă de iobăgie, atrăgând imigranți de naționalitate germană, ucraineană, evreiască, cehă, slovacă, rusă, italiană și poloneză.

Proporția polonezilor a crescut treptat de-a lungul istoriei. Recensămintele din Austria menționează următoarele rezultate statistice:

Anul	Români		Ucraineni		Polonezi		Total
1774	64.000	85,33 %	8.000	10,66 %	460	0,6 %	~ 75.000
1850	184.718	48,51%	142.682	37,47%	4.008	1,05%	380.826
1880	190.005	33,4 %	239.960	42,2 %	18.521	3,25 %	568.723
1890	208.301	32,4 %	268.367	41,8 %	23.604	3,67 %	642.495
1900	229.018	31,4 %	297.798	40,8 %	26.857	3,64 %	730.195
1910	273.254	34,1 %	305.101	38,4 %	36210	4,55 %	794.929

Transferurile de populație poloneză în Bucovina s-au accelerat după anul 1786, când Bucovina, care până atunci era sub administrația militară, a fost cedată Galiției. Sfârșitul secolului al XVIII- lea marchează apariția primelor comunități poloneze în Bucovina. Se pot distinge trei grupuri de imigranți:

• oameni simpli, atrași de condițiile de viață si de muncă mai bune decât în Galiția;
• funcționari, favorizați de instrucția lor culturală superioară;
• nobili care au dobândit funcții administrative sau proprietăți funciare;

Exploatarea zăcământului de sare de la Cacica a fost inaugurată în 1791. În anul următor, primul val de etnici polonezi format dintr- un număr aproximativ de 20 de familii de mineri din zonele miniere Bochnia și Wieliczka – localități cu o veche tradiție în exploatartea sării, aici existând una dintre cele mai vechi mine de sare din Europa, datând din secolul al XIII-lea – au fost trimiși în Bucovina pentru a dezvolta exploatarea minele de sare. Numele localităților Solca și Soloneț are originea din cuvântul  polonez sól (sare).

În anul 1803, din regiunea Čzadca vin coloniști (numiți după origine „munteni czadca”, kisucani sau kisuțani). Aflată la granița dintre Cehia și Polonia din acest ținut s-au stabilit pe Siret în satele Tereblencea, Crasna veche și Caliceanca (suburbie a Cernăuțiului), apoi în intervalul 1814-1819 etnici polonezi s-au așezat în Adâncata (Hliboca) și Tereșina. În Bucovina au sosit în anul 1831 aproximativ 1.000 de persoane în localitățile Câmpulung, Sadova și Vama, Gura Humorului, Ilișești și Sf. Ilie.

Principalele ocupații ale locuitorilor erau exploatarea lemnului, creșterea animalelor si cultivarea pământului. Pentru a întări autoritatea habsburgilor și creșterea Bisericii catolice prin schimbarea structurii populației în zonele în care populația autohtonă era majoritară, militari, funcționari publici și chiar intelectuali originari din Cracovia sau Lvov (capitala Galiției) au fost trimiși în Bucovina, autoritățile conferindu-le largi privilegii și scutiri de taxe. Prin ordonanța imperială din 30 august 1792, coloniștii primeau lemnul de construcție la prima așezare, un teren pentru  grădină și 3 ani scutire de biruri. Prin această politică favorizantă, în 1880, 40-45% din 190 proprietăți funciare mari aparțineau  polonezilor.

Creșterea numărului polonezilor, fenomen specific pentru aceasta perioadă, este un fapt real rezultat nu doar al emigrărilor, ci mai ales al sporului demografic înregistrat în rândul acestei etnii. După o scurtă ședere în nordul Bucovinei, o parte dintre ei au acceptat migrarea spre sud, pentru  zonele depopulate, întemeind localitățile: Solonețul Nou – în 1832, Pleșa – în 1836 și Poiana Micului – în 1842.

Deoarece se resimţea în mod acut nevoia de noi terenuri necesare unei comunităţi aflate în expansiune, reprezentanţii acesteia formulează o cerere către autorităţile vremii prin care solicitau alocarea de noi suprafeţe agricole. Acesta este contextul în care o parte dintre polonezii din cele trei parohii se vor stabili în localităţi precum Soloneţu Nou (1834), unde ajung 30 de familii din Hliboca, Pleşa (1835/1836), unde se stabilesc 24 de familii din Tereblecea şi Caliceanca, şi, în sfârşit, în Poiana Micului (1942), localitate în care se vor muta 40 de familii din Stara-Huta, Crasna şi Tereblecea. Menţionăm că în Poiana Micului se stabilise cu patru ani înaintea venirii polonezilor (1838) o importantă comunitate de germani, care, datorită pădurilor de fagi ce înconjurau zona, numiseră localitatea Buchenheim. După venirea în 1842 a coloniştilor polonezi, această localitate devine jumătate germană, jumătate poloneză.

În Bucovina de Sud, imigrația îşi are originea în zonele Kolbuszowa şi Ropczyce, din regiunea Rzeszow, aflată în sud-estul actualei Polonii. Aceşti colonişti au ajuns în zona bucovineană în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi s-au aşezat în localităţi precum Bulai, Ruda/Vicşani şi Mihoveni.

Un val mare de imigranți în Bucovina are loc după insurecția din noiembrie  și mai ales în 1846 după cele două luni ale Masacrului din  Galiția – Rabacja galicyjsca (sau Răscoala lui Jakub  Szela) când țăranilor conduși de acesta li se promite sfârșitul îndatoririlor feudale ale șerbilor dacă ajută armata austriacă să înnăbușe revolta nobililor polonezi, precum și plata unei sume de bani și a unei cantități de sare. După ce răscoala afost înfrântă, familiile de țărani care participaseră la răscoală și apoi fugiseră în Austria, au fost deportați în Bucovina.

Construirea liniei ferate Liov- Cernăuți (1866) și Suceava-Roman a determinat venirea unui alt val de polonezi, format din muncitori feroviari dar și din munteni veniți tocmai din zona munților Beschizi si din ținutul Zywiek. Localitatea Bulai/Moara a fost ultima din așezările întemeiate de către agricultori sosiți în căutare de pământ și condiții mai bune, după calamitățile din împrejurimile localității Rzeszów, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În acea vreme mulți ucraineni greco-catolici și  polonezi cu vocație comercială au activat în Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului.Aici și-au înființat propriile societăți culturale menite să conserve și să cultive valorile culturale și identitare, limba, apartenența religioasă, istoria națională, au susținut  societăți polone de lectură. Cea mai veche a fost fondată în februarie 1869 la Cernăuți. Societatea de lectură din Suceava a fost întemeiata la 22 februarie 1903. Au fost înființate școli poloneze în Suceava, Ițcani, Bosanci, în Solca și Cacica. Existau si școli cu personal didactic calificat frecventate de elevi polonezi în Valea Putnei, Vama, Putna, Rădăuți, Vicovul de Jos, Baineț, Grănicești, Sadova, etc .

Au apărut organizațiile culturale, casele polone „Dom Polski”, prima din Bucovina fiind înființată la Suceava, în 1903, sub oblăduirea Asociației Prietenilor Poloniei cu filiala la Cernăuți. La Suceava s-a desfășurat o activitate intensă. Polonezii bucovineni și-au întemeiat propriile  Biserici Catolice precum Basilica Minor de la Cacica,  o replică a catedralei din Cracovia. Până la primul război mondial existau în Bucovina 30 de parohii romano-catolice împărțite în trei decanate (Cernăuți, Rădăuți, Suceava) subordinate arhidiecezei din Lvov.

Polonezii din Bucovina au devenit din ce în ce mai ostili față de politica Austro-Ungariei și, prin urmare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se aliniază și devin solidari mișcărilor românești de eliberare națională. În noiembrie 1918, polonezii, singurii dintre reprezentanții minorităților, au votat fără rezerve pentru atașamentul la Regatul României în Adunarea Provincială a Bucovinei. Ulterior,  datorită colonizărilor şi imigrărilor amintite, ponderea românilor a scăzut sistematic : de la 68% (1786), la 34,4% (1910). În schimb, ponderea populaţiei ucrainene a crescut prin imigraţie (iniţial din Galiţia, apoi din Rusia Ţaristă) datorită cauzelor enumerate mai sus, atingând maximum în anul 1880 (42,2%), dar scăzând la 38,4% în 1910. Tot datorită imigrărilor a crescut considerabil şi ponderea altor naţionalităţi. Între aceştia, se remarcă ponderea evreilor, nesemnificativă în anul 1784 (526 persoane recenzate), dar care a ajuns la 47.700 în 1869. Ulterior, datorită pogromurilor şi prigoanei la care erau supuşi în Imperiul Ţarist, aceştia se vor refugia masiv în Galiţia şi Bucovina, unde numărul lor va ajunge la 102.899 în 1910 – adică 12,9 % din populaţia totală a provinciei. Dintre celalte populaţii, ponderi mai însemnate au înregistrat germani şi polonezii. Germanii, aproape inexistenţi înainte de 1775, ajung la 159.486 în anul 1900, în timp ce polonezii nu trec de 26.857 (acelaşi an).

Astfel, prin colonizări şi imigrări masive, încurajate de Curtea de la Viena în cei 143 de ani de stăpânire austriacă, populaţia Bucovinei a devenit un veritabil mozaic etnic : români, ruteni, germani, evrei, polonezi, unguri, slovaci, armeni etc., o Elveție a Orientului, aspect datorită căruia Cernăuțiul era denumit „Mica Vienă.”

POLONEZII DIN BUCOVINA ÎN PERIOADA PRIMEI CONFLAGRAȚII MONDIALE

Speranțele constituirii unui stat național animau, deopotrivă și pe polonezi cât și pe români, prin declanșarea Primului Război Mondial care avea să provoace, sub presiunea naționalismului, dezagregarea marilor imperii.

Anul 1866 a adus mutaţii importante în Imperiul Habsburgic, fiind anul care marchează apusul acestui stat multinaţional. Noua Constituţie, adoptată în 1867, păstra autonomia Bucovinei şi separa puterea administrativă de cea judecătorească în Ducat. Datorită acestui lucru economia regiunii se dezvoltă, iar viaţa socială cunoaşte o evoluţie remarcabilă. Se dezvoltă învăţământul, o serie de şcoli fiind subordonate Consistoriului Ortodox din Cernăuţi. În anul 1875, este inaugurată Universitatea din Cernăuţi, care cuprindea şi Facultatea de Teologie greco-orientală  (ortodoxă).

Împlinirea visului neamului românesc, proclamarea Independenţei României la 10 mai 1877, a dat noi speranţe românilor bucovineni de a se uni cu Țara Mamă, deziderat major îndeplinit la 28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei condus de neobositul Iancu Flondor, proclamă Unirea Bucovinei cu România.

Polonia și-a redobândit independența la 15/28 noiembrie 1918. Participând la adunarea Consiliului Național Român, președintele Consiliului Național Polonez, proaspăt creat, afirma în numele conaționalilor săi, dreptul istoric al României asupra Bucovinei.

Crearea Statului Polonez independent a determinat, cel puțin în primii ani, un fenomen de remigrare în rândurile populației poloneze din Bucovina. În 1910 polonezii reprezentau 4,55% din populația Bucovinei dar în 1925 erau 3,3 %. Organul  de presă al Consiliului Național Polonez era „Gazeta Polska” – singurul periodic polonez publicat în România la acea vreme. Din 26 martie 1926, o convenție defensivă polono-română a legat cele două țări.

În 1929, Bucovina era locuită de aproximativ 40.000 de polonezi. Cea mai veche și cele mai importante organizațiii polonezedin România erau active în Bucovina: Sala de lectură poloneză și Asociația de Ajutor Frățesc.

În România interbelică, limba română a devenit din nou limbă oficială și de predare în Bucovina, dar au continuat să funcționeze școli, în majoritate religioase, în germană, idiș și poloneză. Integrarea minorităților naționale a constituit o preocupare constantă a autorităților române, Decretul-lege pentru reforma electorală din noiembrie 1918 preciza egalitatea dintre toții cetățenii țării, indiferent de originea etnică. Populația poloneză din Bucovina interbelică se compunea „in cea mai mare parte din funcționari, meseriași care sunt îndeobște răspândiții prin orașele din Bucovina”.

POLONEZII BUCOVINENI ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Dintre polonezii din România, cei din teritoriile declarate sub influenșă sovietică în urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov (Basarabia și nordul Bucovinei) au fost „mutați” fie în 1940 în Gulag, fie în 1945 în noua Polonie.

Au urmat tragedii precum acea de la Poiana Micului: în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai a anului 1944, soldații germani au ars întreaga localitate. Locuitorii nu au avut timp să se evacueze, au fugit în pădure doar cu ce aveau pe ei, apoi au ajuns la rudele lor din Tereblecea și Bănila. S-au întors în ruine abia în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1945. A ars aproape tot satul, inclusiv școala, Casa Polonă și Biserica.

În 1949 mai erau doar 11.000 de polonezi în România comunistă și niciunul în nordul Bucovinei, (URSS). De la mijlocul anului 1945, până la mijlocul anului 1950 au părăsit România, în cadrul repatrierilor în Polonia, peste 9 mii de persoane, printre care 4858 de polonezi – cetățeni români, în principal din Bucovina. De exemplu, primul transport în Polonia cu 18 familii din Poiana Micului a plecat pe 9 noiembrie 1946. Cu al doilea transport, pe 2 martie 1947, au plecat 38 de familii, cu al treilea, pe 26 iunie 1947 – tot 38 de familii, cu al patrulea 6 familii, iar cu al cincilea transport 15. În total din Poiana Micului au plecat în Polonia peste 100 de familii, adică peste 450 de persoane. După 1947 nu s-au mai produs modificări semnificative în structura minorității poloneze din România. „Societatea de lectură„, înființată la Suceava în 1903, care reprezenta elita poloneză va fi desființată în 1950. După 1956, a a avut loc o ultimă etapă de repatriere.

DESPRE POLONEZII DIN BUCOVINA DE AZI

După evenimentele din decembrie 1989, minoritatea poloneză din România a început un proces de reorganizare. S-a fondat Uniunea Polonezilor din România (UPR) care, cu sprijinul Statului Român, se preocupă ca limba polonă să fie vorbită de un număr tot mai mare de persoane din rândul comunității. În comunități există diferențe  fonetice,  în funcție de zona (din Polonia) din care provin. Locuitorii satelor Solonețu Nou, Poiana Micului și Pleșa vorbesc un dialect al limbii polone, cel al muntenilor din Czadca, care în Polonia a dispărut. Diferențele de grai se observă în limba folosită de cei din Vicșani și Moara. Refugiații din Bucovina de nord și cei care locuiesc în orașe folosesc limba polonă literară, comună. Copiii preșcolari și elevii învață limba literară, dar în familie și în relațiile din cadrul comunității  vorbesc în dialect.

În județul Suceava de astăzi, polonezii reprezintă 0,3% din populație. La recensământul din anul 2011 județul avea 634.810 de locutori, 1922 erau polonezi. Comunele cu cei mare procent de populație polonez sunt Cacica (20,04%), Mânăstirea Humorului (19,3%), Mușenița (4,06%), Moara (3,23%) si Păltinoasa (1,14%).

„Dom Polski” reînființată cu sediul inițial la București, din 1992 și-a mutat sediul central la Suceava, în Casa Polonă construită între anii 1903-1907. Aicis e organizează anual, în luna septembrie, „Zilele culturii poloneze” care cuprind simpozioane științifice, expoziții artistice, spectacole folclorice. De două ori pe an, în mai și noiembrie, sunt organizate concursuri naționale de recitare, la care participă zeci de copii și tineri. Activitatea caracteristică a Uniunii Polonezilor din România este să coordoneze diferitele organizații locale prin Consiliul de Conducere și Biroul Executiv. Din 1991 este editată revista lunară bilingvă, Polonus, care pe lângă informații din viața comunităților oferă date despre cultura și istoria polonezilor.

În ziua de 8 octombrie, a.c., Uniunea Polonezilor din România a marcat 230 de ani de la sosirea polonezilor la Cacica, sărbătorind totodată și hramul secundar al Bazilicii Minor „Adormirea Maicii Domnului”. A fost prilejul unui eveniment religios și cultural la care am participat în calitate de reprezentant al Arhiepiscopiei Suceava și Rădăuților.

11 noiembrie a. c., polonezii din întreaga lume sărbătoresc “Ziua Independenței Poloniei”. Pentru a marca acest eveniment, Uniunea Polonezilor din România sub conducerea Domniei Sale, deputat Ghervazen Longher, organizează mai multe manifestări ce vor avea loc în Solonețul Nou unde vor participa reprezentanți ai diferitelor instituții. În calitate de consilier eparhial la Biroul Relații cu Minoritățile din cadrul Cancelariei Eparhiale am participat la acest eveniment important pentru polonezii din întreaga lume ca reprezentant al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. În prezent, Polonia este o țară dezvoltată, cu toate acestea, își păstrează tradițiile și obiceiurile sale, susține comunitățile de polonezi din afara țării. Cu origini în cultura timpurie a slavilor, cultura poloneză în timp a fost profund influențată de legăturile sale întrețesute cu lumea germanică, latină și bizantină, fiind în dialog continuu cu multe alte grupuri etnice și minorități care trăiesc în Polonia.

 Pr. MIHAI COBZIUC– Consilier eparhial

Biroul de Relații cu Minoritățile  din cadrul
Cancelariei Eparhiale a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților