Izvoare istorice: Herodot[1] și Strabon[2], Polyaenus și Cassiodorus considerau că armenii sunt o ramură a frigienilor. Istoricul orientalist rus Igor Diakonov scria că frigienii s-au mutat de pe Peninsula Balcanică în Asia Mică la hotarul dintre secolele XIII-XII î.Hr. și s-au stabilit pe teritoriul Imperiului Hitit, care era cândva foarte puternic, iar acum era pe cale de a se destrăma. Conform uneia dintre versiuni, endonimul armenilor „hai” provine anume de la cuvântul „hiți” (Hatti, în proto-armenească Hatjos sau Hatijos). „O influență uriașă asupra formării la armeni a unor astfel de calități cum ar fi fidelitatea în prietenie și disponibilitatea de a oferi ajutor a avut-o lupta multiseculară de eliberare națională… Armenii sunt capabili să stabileasă rapid relații de afaceri cu reprezentanți ai oricărei naționalități. Totodată, armenii sunt sensibili față de lipsa de respect, atitudinea superficială, se supără foarte tare dacă sunt ignorați.”[3] „Înainte de anul 2000 (îHr.) o serie de migrații îi vor fragmenta în mai multe grupuri care vor evolua de aci incolo separat: tokharieni, indo iranieni, hitiți, armeni, greci, italici, celți, balto slavi, germanici și asigura pe parcursul următoarelor trei milenii popularea Europei și a unei părți din Asia, având de a face, fără nici un dubiu, cu unul din cele mai importante fenomene mondiale.”[4] Întrucât procesul de formare a poporului armean a început încă la mijlocul mileniului II îHr. și a coincis cu perioada intensă de migrație și de amestecare a popoarelor, este foarte complicat să fie urmărite toate etapele etnogenezei armenilor. În acest context, savanții evidențiază secolele VIII-VII îHr.
Creștinătatea armeană : Armenii sunt primii din lume care au declarat creștinismul religie de stat. Regele armean Trdat al III-lea, trimis în Armenia de împăratul roman Dioclețian, i-a alungat din țară pe perși și în anul 301 dHr. a declarat creștinismul religie de stat, începând să construiască biserici creștine. Peste aproximativ 100 de ani de la adoptarea creștinismului de către Armenia, la începutul secolului V dHr., savantul, lingvistul, filozoful și traducătorul Bibliei Mesrop Mashtots a creat alfabetul armean. Potrivit lui Eduard Alhazov, acest lucru a jucat un rol enorm în dezvoltarea culturii armenilor.
Exodul armean. Armenii în Moldova: De-a lungul istoriei sale, Armenia a trecut prin numeroase războaie și conflicte, pierderea și restabilirea statalității. Cutremurele puternice au distrus de mai multe ori în totalitate vechea capitală a țării, Ani. Condițiile dificile de viață au dus la aceea că armenii s-au împrăștiat prin toată lumea, stabilindu-se printre alte popoare. Armenii au apărut pe teritoriul actual al Moldovei în secolele X-XII. Potrivit istoricilor, caravanele comerciale ale armenilor – carele armenești, care uneau Moldova cu piețele din Orient și de cele din Occident, au contribuit la apariția și dezvoltarea orașelor pe acest teritoriu și la formarea cnezatului Moldovei.
Cele 3.000 de familii armene, care imigrau, în anul 1418, în Moldova, din Armenia, le aşeza principele Moldovei, Alexandru cel Bun, în următoarele 7 oraşe moldovene: Suceava, Cetatea Albă, unde-i găsea Guillebert de Lannoy deja în anul 1421, Galaţi, Vaslui, Botoşani, Dorohoi şi Hotin. Motivul pentru care aceste 3.000 de familii armene părăseau patria lor şi se duceau în Moldova depărtată trebuie să fie căutat în tulburările religioase de acolo, ale timpului de atunci. Papii încercau, foarte de timpuriu, să-i convertească pe armeni la biserica latină, şi anume cu ajutorul regilor armeni, cărora le promiteau ajutor împotriva duşmanilor lor şi le trimiteau daruri şi insignii regale; astfel, trimitea papa Inocenţiu al III-lea, în anul 1189, principelui armean Leon al II-lea, insignii regale, cu coroană, îndemnându-l, într-o scrisoare, la statornicie în credinţă pentru scaunul apostolic. Prigonirea crudă, care urmă după aceste fapte, impunerea silită a riturilor latine şi asuprirea poporului de cuceritorii mameluci dezgustau multor mii de familii armene şederea mai departe în patria lor şi-i îndrumau să pornească în călătorie, să întoarcă spatele pentru totdeauna căminului părintesc şi să caute alte ţări paşnice, unde puteau să se roage lui Dumnezeu, neîmpiedicaţi, după principiile lor strămoşeşti.
Diploma voievodală le acorda multe privilegii, între care, conform politicii coloniale de atunci, pentru administraţia comunală proprie a coloniilor lor: şoltuzi (primari) armeni, după cum armenii îi mai au, încă, acum, în Şâmos-Uivar (Gherla = oraşul armean), în Ardeal unde ei luau cu desăvârşire în mână agricultura, creşterea vitelor şi tot comerţul. Însă armenii, conform dreptului vechi civil moldovean, ca şi evreii, nu aveau dreptul să aibă măcelării, cârciumi, brutării şi să cumpere locuri, ca livezi, locuri pentru mori, grădini pentru albine şi terenuri pentru clăditul caselor, şi aşa mai departe, ci să ia toate acestea în arendă numai de la indigeni.
Politica de protecție a armenilor a fost continuată de Ștefan cel Mare, care le-a acordat privilegii comerciale și încuraja în orice mod migrația armenilor din Crimeea în Moldova, după ce peninsula a fost cucerită de către turci. De asemenea, armenii alcătuiau o parte semnificativă a armatelor lui Ștefan cel Mare în timpul bătăliilor lui împotriva turcilor. De treburile vamale era responsabil armeanul Simkan, iar în anul 1498, el a fost înlocuit cu comerciantul armean Kalian din Akkerman. În chestiunile religioase, însă, ei căpătau asigurarea libertăţii depline şi românii, din fire toleranţi, nu-i deranjau în privinţa aceasta nici pe armeni, nici pe celelalte popoare, care locuiau cu ei, în Moldova, ceea ce este evident, din raportul lui Gheorghe de Reichersdorff, ambasadorul regelui Ferdinand la curtea principelui moldovean Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546), către domnitorul său, căci el scria după cum urmează: „în Moldova trăiesc, împreună, ca supuşii principelui moldovean, popoare de naţionalitate şi religie deosebite: ruteni, polonezi, sârbi, armeni, bulgari şi tătari, şi, în sfârşit, mulţi saşi din Ardeal, fără să se certe unii cu alţii la această deosebire a moravurilor şi a dogmelor”.
Un document al principelui Moldovei, Ştefan cel Tânăr (1517-1527), din 20 septembrie 7034 (1526), scris în limba română, contrazice o imigraţie prea timpurie a armenilor în Moldova, căci el povesteşte ceea ce urmează: „Armenii erau primiţi, de la strămoşul domniei mele, de bătrânul voievod Alexandru cel Bun (1402-1433 sau 1432), când ei imigrau, mai întâi, pe pământul nostru moldovean, venind din ţările ungare şi altele, în urma persecuţiilor din cauza credinţei părinţilor lor”. Această indicaţie nu poate fi dreaptă, deja din cauza aceasta: că toate celelalte izvoare istorice afirmă că armenii, imigraţi atunci, după pieirea imperiului lor şi din cauza tulburărilor religioase, imigrau „direct”, din Armenia, în Moldova, dar nu din ţările ungare. Ultimele cuvinte ale documentului citat: „când ei (armenii) imigrau, mai întâi, pe pământul nostru moldovean” pot fi interpretate numai aşa, că înţelesul acestor cuvinte este „prima aşezare în masă”, deoarece se ştia bine că, în anul 1418, armenii imigrau în masă în Moldova, şi anume 3.000 de familii, fiindcă ar fi de altfel neexplicabil altfelcine ar fi clădit aici bisericile armene. În anul 1062, armenii veneau în Rusia fiind chemaţi de principele Iaroslav al Rusiei, 20.000 de armeni, din capitala Anni, pentru respingerea atacurilor din partea polianilor, însă, după aceea, nu s-au mai întors în Armenia, ci s-au aşezat în Kiev, mai târziu în Cameniţa-Podolsk și Moldova, pe la anul 1046, când împăratul grecesc Monomah invadase Armenia, şi în anul 1064, după ce persanii cuceriseră capitala armeană. Imigrările posterioare se întâmplau în anul 1342, 1418,1475 şi 1608.
Armenii care trăiau în Moldova de Jos veniseră din Constantinopole şi întrebuinţaseră limba turcă, însă armenii care trăiau în Țara de Sus veniseră direct din patria lor şi întrebuinţaseră limba armeană. Originea armenilor care trăiesc în nordul Moldovei se dovedeşte, de asemenea, printr-o tradiţie, ce se păstrează credincios la armenii din Suceava, după care mulţi armeni emigraseră din patria lor, în urma devastării capitalei Armeniei, de un cutremur, în anul 1313 au pribegit și s-au aşezat în Suceava, Iași, Botoșani. O dovadă certă pentru aşezarea timpurie a armenilor în Moldova sunt bisericile lor foarte vechi, la Botoşani, de la anul 1350, şi la Iaşi, de la anul 1395. Biserica din Botoşani n-are nici o inscripţie, însă cea de la Iaşi are o inscripţie de la anul 844, după cronologia armeană, şi de la anul 1395, după era comună creştină. Această inscripţie sună, în traducere română: „Cu graţia şi ajutorul lui Dumnezeu, biserica Sfintei Maici Preciste din Iaşi era clădită de epitropul Haceico şi preotul Iacov din Ghis, Hagi Marcarie din Ciuha şi Hagi Grigorie. Cronologia armeană – 844 şi era Mânuitorului – 1395″. Inscripţia se află pe o lespede de piatră, scoasă din zidul bisericii şi păstrată la biserică. Exactitatea anului zidirii (1395) acestei biserici este afară de orişice îndoială, din cauza unei inscripţii de la anul 900 (1451) pe o Evanghelie, scrisă în anul 800 (1351), la Caffa, unde se zice categoric că această Evanghelie a fost dăruită bisericii Sfintei Marii Preciste, la Iaşi. Petru Muşat, i-a subordonat pe negustorii armeni ai Moldovei episcopului armean- ortodox din Lemberg, încă din anul 1384, tocmai pentru că poate au fost puţini, spre a le putea permite un episcop propriu. La fel descrie şi principele Dimitrie Cantemir firea împăciuitoare a românilor faţă de armeni, în chestiunile religioase, căci el zice: „Bisericile armene nu sunt mai mici sau mai puţin împodobite ca cele aleortodocşilor şi ei au voie să-şi facă datoria în privinţa credinţei”.
Din toate aceste dezvoltări, se poate afirma, acum, cu siguranţă, că armenii Moldovei şi ai Bucovinei actuale trebuie socotiţi printre locuitorii cei mai vechi ai acestor ţări. De regulă, armenii se mutau în localitățile care erau intersectate de căi comerciale. De exemplu, de la Bilhorod-Dnistrovskyi până la Lviv, aproape toate caravanele comerciale erau conduse de armeni. Atunci, aceasta era o ocupație deosebit de riscantă, însă armenii beneficiau de legături de rudenie și de cunoașterea multor limbi și dezvoltau pe larg comerțul în regiunea noastră. Documentele mărturisesc despre achizițiile mărfurilor de către armenii din Lviv făcute în Moldova și despre exportul lor în țările din Europa Centrală și de Est. De exemplu, în anul 1581, ei au cumpărat 2020 de tauri. Comercianții armeni din Kameneț-Podolsk cumpărau din Moldova tauri, cai – autohtoni și de origine turcă, piei, vinuri moldovenești, votcă turcească, ceară, pește… Ei aduceau în orașele moldovenești în special textile din Silezia”.[5]
Armenii din Bucovina au avut un rol important in viaţa provinciei: comunitatea armeană s-a ocupat în special cu comerţul, s-au implicat in proiecte sociale: spitale, şcoli, orfelinate. Tot comunităţii se datorează ridicarea bisericilor din Gura Humorului, Cernăuţi şi a faimoasele biserici armeneşti din Suceava. Istoricii ajung la concluzia că armenii, de rând cu grecii, alcătuiau cel mai mare număr de comercianți din acest ținut, dezvoltând comerțul interior și cel exterior al cnezatelor. Potrivit lui Eduard Alhazov, istoricul român, Nicolae Iorga considera că armenii au contribuit substanțial la formarea Moldovei, Valahiei și Transilvaniei: în secolele XIV-XV, dezvoltând comerțul exterior, comercianții armeni au contribuit la apariția și dezvoltarea orașelor, iar, prin aceasta, și la formarea cnezatelor. Scriitorul, publicistul și istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu scria în lucrarea sa „Istoria toleranței religioase” că „armenii au apărut pe teritoriul Moldovei istorice cu mult până la formarea statalității și au fost printre primii întemeietori ai orașelor medievale moldovenești.”[6] Potrivit lui Eduard Alhazov, în epoca medievală, domnitorii invitau în mod special familii de armeni și le ofereau înlesniri pentru a încuraja comerțul.
La sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, colonia de armeni din Moldova a început să se extindă datorită privilegiilor economice pe care Imperiul Rus le acorda migranților din Basarabia. Deja în anul 1817, diaspora armenească din Basarabia număra 544 de familii, dintre care două treimi trăiau în județele Orhei și Bender.
Armenii din Suceava În iulie 1401, Domnitorul Alexandru cel Bun a consimţit să se înfiinţeze o episcopie armeană la Suceava. Diploma despre deschiderea acesteia a fost înmânată episcopului Oganes de către voievodul moldovean. Iată conținutul acestui document:
„1401 (6909) iulie 30, Suceava
Din mila lui Dumnezeu, noi, Olecsandru voievod, domn al Ţării Moldovei, cu fratele meu, Bogdan, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor bunilor pani care vor vedea această carte sau o vor auzi, că acest adevărat Ohanes, episcop armenesc, a venit la noi, la scaunul nostru, al Moldovei, şi ni s-a înfăţişat cu cărţi drepte ale patriarhului ecumenic Antonie de Constantinopol, pentru că pe patriarhul lui armenesc nu l-a cunoscut încă, ca să se ridice această episcopie, cu ajutorul domnului nostru, marele cneaz Vitovt. De asemenea, a jurat domniei noastre să primească şi să întocmească toată rânduiala bisericească.
De aceea, noi am dat episcopului armenesc Ohanes bisericile armeneşti şi pe popii lor; în întreaga noastră ţară va fi volnic asupra armenilor cu dreptul său episcopal; i-am dat scaun în Suceava, în cetatea noastră. Care dintre armeni îl veţi cinsti va fi ca şi cum aţi face-o nouă, în ţara noastră, în Moldova; care nu îl va asculta noi îl vom pedepsi cu mâna lui.
Iar la aceasta este credinţa mea, a mai sus scrisului Olecsandru voievod, şi credinţa fratelui domniei mele, Bogdan, şi credinţa tuturor boierilor moldoveni, şi mici, şi mari.
Şi s-a scris la Suceava, sub pecetea noastră, la anul 6909 (1401) iulie, în 30, cu mâna Bratei.”[7].
Armenii moldoveni, respectiv cei din Bucovina, deveneau, cu timpul, aşa de bogaţi, încât un armean din Suceava, Cămărsan, şi soţia sa Stana puteau lăsa prin testament, după moarte, casa lor, care se afla pe strada castelului (Burggasse), la Suceava, mănăstirii Moldoviţa. Această donaţie o legaliza principele moldovean Petru Aron al III-lea, în anul 1448, deci, în timpul domniei sale celei de a doua (1448-1449) şi, mai târziu, la 10 ianuarie 1451, încă o dată, principele Bogdan al II-lea (14491451) scutea această casă de impozitele mari şi mici şi, de asemenea, de birul de ceară, de robotă în mori domneşti, de toate contribuţiile şi serviciile pentru suveran, sustrăgând-o de la jurisdicţia laică, ceea ce, de altfel, era iarăşi legalizat de fiul lui Bogdan, viitorul Ştefan cel Mare (1457-1504), la 12 august 1457.
Tot aşa, lăsa prin testament, mănăstirii Moldoviţa, un oarecare armean Ion o casă la Suceava. Această donaţie era legalizată şi înzestrată cu scutire de impozite de principele Petru Aron, la 6 octombrie 1454, deci în timpul domniei sale celei de a treia (1451-145573).
Însă, armenii puteau dona şi moşii mănăstirilor; astfel, armeanul Ion Armenciu lăsa prin testament jumătatea satului Ostăpcana, din judeţul Iaşi, mănăstirii Moldoviţa, ceea ce legaliza principele Ştefan cel Mare, la 8 ianuarie 1483. Mai este menţionat, în timpul lui Ştefan cel Mare, un bogat armean din Suceava, cu numele de Vartec, care lăsa, cu limbă de moarte, copiilor săi, printr-un testament, case şi o proprietate ereditară. Pe la anul 1475, veneau, iarăşi, în Moldova multe mii de armeni, din peninsula taurică (Crimeea), după ce turcii şi tătarii cuceriseră Caffa, unde găseau o primire bună şi unde principele Ştefan cel Mare indica, pentru aşezare, oraşele Suceava, Iaşi, Roman, Focşani şi Botoşani. În anul 1497, regele Albrecht al Poloniei se apropia de capitala Moldovei, Suceava, şi o asedia, în zadar, timp de două luni, atunci mulţi armeni din Suceava, care ocupau, acolo, 700 de case, ferindu-se de primejdiile războiului şi ale asediului, se duceau în Ungaria, Ardeal şi Galiţia.
În 10 Noiembrie 1756 (7265), Racoviţă Vodă stabileşte atribuţiile starostelui Armenilor din Suceava, acesta fiind, pe atunci, „Gregorium Pruncul”[8]. Deși restrânsă, comunitatea armeană rămâne importantă în istoria Sucevei prin implicațiile economice, sociale si religioase, prin implicațiile în peisajul geografic pe care îl oferă fostul cartier armenesc și prin obiectivele turistice din Municipiul Suceava și imprejurimile sale Faimoase sunt în Suceava : Casa Prunkul (fostul restaurant Național), Casa Capri (actuala casă memorială Simion Florea Marian), strada Armenească, înţesată cu case armeneşti cu cerdac, case germane şi case evreieşti, hanul Langer, apreciat de personalităţi ale vremii, precum George Enescu si Mihai Eminescu, Biserica mănăstirii Hagigadar, care înseamnă „biserica dorinţelor” este un important loc de pelerinaj pentru armenii din România şi din diaspora. Casa de Habsburg le-a recunoscut meritele obţinute în viaţa economică, socială şi culturală, răsplătindu-i cu titluri nobiliare: familiile Von Kapri și Von Prunkulian. În 22 noiembrie 1779, generalul maior Enzenberg comunica Consiliului Aulic de Război din Viena despre tratativele avute cu reprezentanţii armenilor din Lemberg în privinţa colonizării oraşului Suceava cu armeni, în scopul relansării lui economice. „Înainte de 11 zile, a trimis aici armeanul Nickorovici, din Lemberg, pe fiul său Johann, împreună cu Bernhard Bogdanovici, ca să chibzuiască în privinţa poziţiei şi împrejurărilor comerţului şi colonizării. Aceştia mi-au arătat, de asemenea, intenţiile prea-salutare şi prea-milostive ale Excelenţei voastre şi eu au găsit poate fiecare în Bucovina şi propriu-zis în oraşul Suceava (ce ar fi fost locuit, în vremuri de demult, de peste 800 de familii bogate de armeni şi de unde descind aproape toţi armenii transilvăneni) ceea ce ei sigur nu s-au aşteptat.”[9] În 23 august 1801, este menţionat Luca von Pruncul din Suceava, care făcea negustorie cu cirezi de boi, procurate din Moldova[10]. În 12 iulie 1828, o scrisoare de mulţumire, adresată fostului mare postelnic Nicolae Cantacuzino, care a intervenit, pe lângă Mitropolia Moldovei, pentru drepturile târgului Suceava asupra imaşului Tătăraşi şi Areni, a fost semnată şi de armenii Andrieş Rămăşcan, Toma Botoşan, Bogdan Moisa, Anton Găină, Grigori Petrea Găină, Criste baron Capri, Vartires fon Pruncul, Ariton sin Grigori fon Pruncul şi Bogdan Botoşan.[11]În 24 aprilie stil vechi 1828, într-un zapis încheiat de armeni cu păstorii din Suceava, pentru păscutul viţeilor şi a vitelor, sunt menţionaţi armenii Lazor Romăşcan, Grigori sin Dascalu Ştefan, Sarchizi (ulterior avea să devină neamul Găină) Bogdan Andruşcu şi Ariton Mătăsarul.[12] În 16 iunie 1848, memoriul oraşului Suceava, adresat Comisariatului Ţinutal Cezaro-Crăiesc era semnat şi de electorii armeni Elias von Prunkul, Ariton Gregor von Prunkul, Gregor Tabacar, Andreas Bottuschan, Ariton von Prunkul, Gregor Baron Kapry, Mihay Gaina, Kristy Koschokar, Bogdan von Botoşan, Mana Romaschkan, Gregor Mana, Wartires von Prunkul, Axenty Johann Bottoschan, Gregor Alacian, Andreas Gegi, Johann Thoma Bottuschan, Luca Romaşcan, Grigorie Găină, Axenti Stephan Bottuschan, Lazar von Prunkul şi Nicolae Romaşcan[13]. Acestora li se alătură, pe un memoriu din 16 iunie 1848, adresat Prezidiului Provincial al Galiţiei[14], Nicolaus von Popowicz, Kriste Aprihan, Bogdan Ioan Botoşan, Iosip fon Alacian, Ştefan Găină, Nicolae Romaşcan, Deodat Georg von Prunkul, Gabriel von Prunkul, Nicolaus Aprihan şi Joseph Baron Kapri.
Ctitorii armene
Mânăsirea Zamca este un complex medieval fortificat cu rol de mănăstire, construit în anul 1606 de armenii refugiați în Moldova încă din secolul al XIV-lea.
În tomna anului 1691, trupele regelui Ioan III Sobieski (1674-1696) au ocupat Suceava
Ansamblul arhitectural al Mănăstirii Zamca e inclus în lista monumentelor istorice din județul Suceava și este format din șapte obiective arhitectonice: Biserica „Sf. Auxentie” (atestată în anul 1551), turnul-clopotniță (atestat documentar în 1606), Paraclisul „Sf. Maria” și Paraclisul Sf. Grigorie – din același secol. Remarcabil este și zidul de incintă – datând din secolul al XVII-lea. Se remarcă prezența celor trei altare, după topografia bisericilor armenești, cu un altar central în absida centrală și cu două altare secundare,. În mijlocul naosului bisericii „Sf. Auxentie” se află a lui Agopșa, fiul lui Amir (principe), acesta este întemeietorul sfintei biserici, a murit în 1051 (=1602) după era armeană.”
Biserica „Sfânta Cruce” din Suceava este lăcaș de cult și totodată monument istoric în Suceava, atestat documentar în 1521, respectiv în timpul domniei lui Ștefăniță Vodă (1517-1527), de către Hacih Hancoian.. Biserica a avut de suferit în timpul domniei lui domniei lui Ștefan Rareș (1551-1552) cand s-a manifestat un spirit de intoleranță la adresa armenilor. Biserica „Sfânta Cruce” a fost refăcută de mai multe ori (o restaurare având loc loc în 1878), ceea ce îi conferă aspectul unei construcții din secolul al XVIII-lea. Deși destinată cultului armean, prezintă numeroase elemente arhitectonice comune cu bisericile moldovenești. Biserica armenească cu hramul „Sf. Treime” s-a prăbușit cu totul la sfârșitul secolului al XVIII-lea, îngropând sub dărâmături pe soția negustorului Ioan Capri, care era proprietarul grădinii în care se afla biserica. Din pietrele acestei biserici, urmașii lui Capri au zidit în 1776 o capelă cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul”, care se sprijină de zidul sudic al Bisericii „Sf. Cruce”. Abia în anul 1935 s-au efectuat lucrări de restaurare a naosului și altarului bisericii. Biserica a fost renovată și în prezent este folosită pentru celebrarea liturghiilor armenești. Hramul acestei biserici este sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, celebrată în fiecare an la data de 14 septembrie.
Biserica „Sf. Simion” din Suceava face parte din complexul de monumente armenești din Suceava. A a fost construită în anul 1513 de către înfloritoarea comunitate armeană a locului, ctitor fiind armeanul Donig, suferind de-a lungul timpului o serie de transformări.
În anul 1551 a fost construit turnul-clopotniță, iar la sfârșitul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Ieremia Movilă (1595-1600, 1600-1606), clădirea bisericii a fost refăcută de către un oarecare Simion (în armeană Șima), de unde a venit și denumirea bisericii. Lucrări de reparații ale bisericii s-au efectuat în a doua jumătate a seco lului al XIX-lea de către soții Hadzi, care au donat si cimitirul aflat în curtea bisericii pentru comunitatea armeană din zonă. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, în jurul acestei biserici se afla un cimitir armenesc care a fost mutat ulterior înspre Mănăstirea Zamca. Biserica „Sf. Simion” din Suceava a fost folosită ca biserică de cult până în anul 1969 când, din cauza gravelor fisuri și a împuținării comunității armene, a fost închisă. Cutremurele din anii 1977 și 1990 au provocat noi distrugeri, iar zidurile bisericii și altarul s-au crăpat. Ca urmare a adăugirilor efectuate în decursul timpului, părțile bisericii nu făceau corp comun, pronaosul era separat de naos și altarul de naos, iar turla se afla în pericol de a se prăbuși în interior ca urmare a slăbirii structurii de rezistență. În urma unui protocol cu Episcopia Armeană Gregoriană din București, clădirea bisericii a fost luată în folosință spre consolidare și restaurare de către Arhiepiscopia Ortodoxă a Sucevei și Rădăuților.
Capela Pruncul este o capelă construită în anul 1902 în cimitirul armenesc din orașul Suceava de către familia nobiliară Pruncul, familie care a avut un rol important în viața armenilor din Moldova. Membrii acestei familii au fost negustori și arendași, ajungând în timp să dețină șase moșii și sate, iar în perioada 1788-1815 au dobândit titluri nobiliare austriece (cavaler). În secolul al XIX-lea familia a dat Sucevei doi primari vrednici: Abraham von Prunkul (1865-1870) și Michael von Prunkul (1884-1886).
Pr. Mihai Cobziuc
[1] HERODOT, Istorii (1,101), trad. Adelina Piatkowschi și Felicia Vanț-Ștef, Editura Humanitas, București, 1988;
[2] STRABON, Geografia, (XI, 14,16), trad. Felicia Vanț-Ștef, 3 vol., Editura Științifică, București, 1980 ;
[3] Sati PETROSEAN, Particularitățile social-psihologice ale formării României și poporului armean, Editura Științifică, București, 2001, pp. 122-124;
[4] Pierre LEVEQUE, Aventura greacă, (2 vol.), trad. Constanța Tănăsescu, Editura Meridiane, vol.1, București, 1987, p. 27;
[5] Elena PODHRADSKA, „Participarea armenilor din Moldova și Ucraina la dezvoltarea comerțului din țările Europei Centrale și de Est în secolele XVI-XVII”.
[6] Bogdan Petriceicu HAȘDEU, Istoria toleranței religioase în România, Typografia lucrătorilor associați, Bucuresci, 1868, p. 90, reedit la Editura Demiurg, București, 2016;
[7] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 21.
[8] Teodor BALAN, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuți, 1939, p. 157.
[9] DGAS, Suceava /File de istorie /1388-1918, I, Bucureşti, 1989, pp. 451- 452.
[10] DGAS, Suceava /File de istorie /1388-1918, I, Bucureşti, 1989, p. 555.
[11] DGAS, Suceava /File de istorie /1388-1918, I, Bucureşti, 1989, pp. 632 – 636.
[12] DGAS, Suceava / File de istorie /1388-1918, I, Bucureşti, 1989, pp. 631- 632.
[13] DGAS, Suceava /File de istorie /1388-1918, I, Bucureşti, 1989, pp. 657-660.
[14] DGAS, Suceava /File de istorie /1388-1918, I, Bucureşti, 1989, pp. 661-670.
Foto: Mănăstirea Zamca – ctitorie armeană – județul Suceava
