Bucurie! Un cuvânt care definește din plin starea tuturor celor care au fost prezenți în Duminica Mironosițelor la Dragomirna.
Semnele cerului au fost interpretate a fi dăruitoare de ploaie. Toate pregătirile s-au făcut, ținând cont de aceste prognoze, pentru slujbă arhierească dar cu puțini credincioși. Așteptările au fost depășite cu mult.
Da, la Dragomirna a picurat cu stropi mari de har. Dis de dimineață obștea mănăstirii s-a ostenit la rugă și la așezarea celor necesare sărbătorii. Oameni cu suflete primenite, cu straie viu colorate și purtători de flori, pască și ouă roșii l-au întâmpinat pe Vlădica Damaschin.
Din turnul de veghe, de unde odinioară se vesteau primejdiile pentru țară, de unde se alungau vijeliile și molimele, acum clopotele vesteau, dincolo de ziduri de cetate, cele patru secole de rugăciune de la Dragomirna.
Acum simfonia păsărilor din incinta mănăstirii a fost înlocuită de vocile suave ale maicilor, trezvitoare ale inimilor rugătoare, cu vestirea: ”Hristos a înviat!”. Preasfințitul Damaschin urmat de soborul de preoți, maici starețe și maici ostenitoare ale Dragomirnei au urcat treaptă cu treaptă cele șapte trepte până în pridvor și de aici încă alte șapte trepte până în Sfântul Altar al celei mai înalte biserici moldovenești din piatră.
Acest urcuș duhovnicesc a fost gândit de Anastasie Crimca pentru a-i înlesni credinciosului drumul spre sacru ca osteneală spre dobândirea darurilor Duhului Sfânt. Acest hram – Pogorârea Duhului Sfânt hărăzit de mitropolitul ctitor este o încununare a omului căutător de cele sfinte, smerit rugător și trecător printr-un pridvor și naos fără frescă spre a se bucura de sacrul zugrăvit în naos și sfântul altar.
Din înălțimea bisericii mari, adunarea celor aleși, însoțiți de tineri în ii tradiționale românești și purtători de steaguri, a purces spre biserica mică ascunsă printre crucile rugătorilor din vechile obști dragomirnene. Natura se așezase spre a bucura: lalele și-au ridicat cupele drepte, ca niște candele de lumină solară purtătoare iar copacii și-au așezat petalele roșii ca un covor de întâmpinare.
Biserica mică și-a așteptat oaspeții cu pridvorul deschis, frumos îmbodobit în verdele și galbenul florilor și al rândului de cărămizi zmălțuite. Clopotele au tăcut. Au început să se audă glasurile preoților de rugă înnoitoare. Albul strălucitor al veșmintelor era înmiresmat de albul narciselor parcă ridicând din morminte glasurile de împreună slujire ale strămoșilor. Zori de zi purtători de lumina soarelui care încălzea inimile și chipurile celor vii din cimitir. Rugăciunile arhiereului și răspunsurile maicilor răsunau peste capetele credincioșilor și se împleteau cu glasurile cristaline ale păsărilor din învecinată dumbravă și cu susurul ascuns al Dragomirnei celei lin curgătoare.
Printre ziduri și cruci au trecut rugătorii Domnului spre intrarea boltită cu pisanie împodobită ce ne spune, dincolo de veacuri, despre cei care și-au pus agoniseala la ridicarea acestui locaș de cult – boieri de seamă ai țării – Luca și Simeon Stroici, care purtau treburile neamului dincolo de hotare și drămuiau bine bunurile moldave.
Crucea purtată de Vlădica a lovit ușa cerând în trei rânduri căpeteniilor să deschidă. Soborul a purces înăuntru acolo unde cei trei ocrotitori: Enoh, fiu dumnezeiesc, Ilie cel tare în cuvânt și Ioan al dragostei propovăduitor, au cerut Bunului să reverse har vindecător peste suflete și trupuri.
Prestolul s-a unit în hora preoților. Un altar mic, dar încăpător pentru cei care cereau curățire și milostivirea lui Dumnezeu pentru omenire. Sfânta Masă s-a așezat ca un mormânt primitor pentru cei care așteptau în număr mare să se închine, să-și lase aici ruga, pentru a pleca liniștiți și cu nădejde la casele lor.
Plini de bucurie Dumnezeiască, în bătaia clopotelor soborul s-a întors spre biserica mare. În incinta mănăstirii, obștea pregătise o scenă – de acolo de unde biserica pare o săgeată ce irupe din străfundurile pământului, plină de ruga omului spre milostivirea Cerului.
Liturghia a așezat o liniște deplină în inimile rugătoare. Spațiul dintre biserică și zidurile de cetate era viu colorat de portul oamenilor ca și miniaturile manuscriselor lui Crimca. Era atâta liniște, încât aveai impresia că simțurile oamenilor sunt anesteziate, că nimeni nu vroia să facă vreo mișcare care putea să alunge îngerii împreună liturghisitori.
Clipe peste clipe, o veșnicie. Timpul omenesc de rugă a fost îndelung, dar oamenii redobândiseră acea cumințenie în care nu mai există grabă, în care timpul a stat în loc.
O adevărată minune. Era atâta bucurie, chipuri înseninate de stropi de har curgători din razele luminoase ale soarelui. În această liniște, mintea coborâtă ân inimă pregătea pe toți – preoți, maici, prunci pentru a primi Sfintele Sfintelor.
Încărcați de pace, cu suflete însănătoșite și cu simțurile adunate din hoinăreala cotidiană oamenii se îndreptau spre casele lor unde avea să marturisească ce minune au avut să trăiască.
Plecau să vestească bucuria trăită ca mironosițele odinioară, să spună cum au îngropat la temelia prestolului ale lor patimi, ale lor neputințe și cum încărcați de pacea apostolilor pun început bun pe calea virtuților.
Ei cei rugători, cei cu nădejde în Bunul Dumnezeu, ei care s-au neovit la înnoirea Dragomirnei mergeau spre casele lor.
Obștea Dragomirnei a rămas să scrise alte și alte file pentru istoria acestui minunat locaș de cult. Această înnoire la 420 de ani de existență, de rugăciune trebuia întărită și de o lucrare culturală. Dragomirna a fost ruga mitropolitului Anastasie Crimca și a generațiilor de monahi ce i-au urmat povața, care și-au psalmodiat orele de muncă și s-au ostenit cu metanii și închinăciuni în timpul celor șapte laude.
Dragomirna este mai mult decât o biserică a neamului românesc. Dragomirna este o mărturie a creației călugărești. Dragomirna a fost Școală, școală duhovnicească și școală născătoare de patrimoniu. Aici s-au copiat manuscrise zugrăvite cu miniaturi și împodobite în ferecături de aur și argint. Aici s-au copiat și tradus cărți sfinte de întărire sufletească. Aici, aproape de Cordon, ruga monahilor a fost ridicată pentru toți românii indiferent de vârstă, condiție socială sau condiție medicală. Aceasta a lăsat-o Crimca ca poruncă prin torsada ce împrejmuiește biserica mare. El fiind cel care a depus jurământ de credință Viteazului Mihai, celui care îl numise episcop de Rădăuți și care pentru vremelnică perioadă a fost Domn al primei uniri a celor trei țări române.
Dintre file filocalice și tablouri luminoase ne apare chipul celui mai cunoscut stareț al Dragomirnei – Sfântul Paisie, povățuitor timp de 12 ani al sutelor de călugări, viețuitori ai Mănăstirii Dragomirna.
Ruga „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul” s-a înălțat din inimile tuturor: ierarh, preoți, maici, mireni în Duminica Mironosițelor, în incinta Dragomirnei. Această rugăciune răsădită de Sfântul Paisie în obștile mari ale mănăstirilor a fost cea care a făcut din ucenicii acestui „Gură de aur” al pământului românesc – fii ai ascultării. Despre ascultarea lor și despre nevoința povățuitorului lor au vorbit luni, a 2 a zi după Duminica prăznuirii Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, specialiști cu grade academice pe umeri.
Astfel din ctitoria mitropolitului cărturar Anastasie Crimca s-a pornit pe urmele moștenirii paisiene. Pe calea undelor, cu ajutorul tehnicii au fost ascultate voci din Grecia, Ucraina și din centrele universitare românești.
Fiecare cuvât ni l-a adus mai aproape pe Sfântul Paisie, ni l-a introdus în suflet, de acolo de unde rugăciunea a zvâcnit spre Înaltul Cerului.
În același timp, oameni se închinau la tâmpla bisericii mici înnoită de Sfântul Paisie acum 250 de ani și oameni, căutători în hrisoave vechi, desprăfuite de colbul amintirilor, aduceau în fața ascultătorilor momente din viața acestui isihast.
Pe urmele Sfântului Paisie s-a mers în Ucraina, Grecia și România așa cum a călătorit și Sfântul pentru a găsi povățuitori pe calea spre mântuire. A fost o mare sărbătoare la Dragomirna de care ne vom aminti cu recunoștință față de Bunul Dumnezeu și față de arhiereul nostru, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, cel care prin binecuvântarea și ruga sa a făcut ca aceasta sărbătoare să fie aleasă zi de bucurie și pace.
Stavrofora Maria Magdalena Gherghina