Cercurile Pastorale din Protopopiatul Rădăuți desfășurate în luna martie 2024

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, sub îndrumarea sectorului de Misiune pastorală și actualitate creștină al Centrului eparhial – Suceava, în toate protopopiatele eparhiei s-au desfășurat în luna martie întâlniri ale cercurilor pastorale.

Cercul Pastoral nr. 1
„Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți”

Luni, 11 Martie 2024, s-a desfășurat întâlnirea membrilor Cercului Pastoral Misionar nr. 1, așezat sub patronajul Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți. Ședința a fost precedată de oficierea Acatistului Sfântului Ierarh Grigorie Dialogul, la Parohia Pogorârea Sfântului Duh – Catedrala din Municipiul Rădăuți.

După săvârșirea Slujbei, a urmat meditația cu titlul: „Îngrijirea bolnavilor ca datorie morală și ca binecuvântare (Matei 25, 34-46)” și a fost susținută de către Părintele coslujitor Sfîrnaciuc Ilie de la parohia mai sus menționată.

Din cuprinsul meditației, redăm următoarele aspecte:

Teologia crestin ortodoxă afirmă că omul este „o icoana a lui Dumnezeu pe pamant” Geneza(2,7). Antropologia crestină scoate în evidență valoarea omului, strânsa legătură ființială între Dumnezeu și om. Dumnezeu crează pe om cu „propriile Sale maini”(Geneza 2,7), îl crează pe om după chipul și asemănarea Sa (Geneza 1,26-27). Pecetluiește această lucrare prin suflarea duhului de viață și aducerea omului în starea de „ființă vie”(Geneza 1,7). Astfel faptura vie, omul aduna în sine doua lumi: lumea fizica și lumea spiritual. Dupa trup aparține lumii fizice și dupa suflet lumii spiritual.

Autoconservarea : De la începuturile omenirii, indiferent de modul de organizare, mai arhaic sau mai evoluat, oamenii au simțit nevoia de autoconservare, să-și protejeze membrii din familia, tribul, ginta, poporul, națiunea, etnia , organizația etc. Astfel au conceput reguli, norme ce reglementeaza relațiile interumane în diferite situații. Normele de conviețuire au fost influiențate în totdeauna de valorile promovate (religie, cultura, economie,etc.) într-un anumit timp sau zona geografică.
Morala creștină: Normele morale crestine au la baza învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne vorbeste în esență despre iubire: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău” şi „pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Biserica Crestină este construită pe acest principiu al dragostei. Iubirea lui Dumnezeu față de oameni, iubirea omului față de Dumnezeu și iubirea omului față de semeni. Iubirea va fi și criteriul judecății finale dupa cum ne vorbește Hristos în evanghelia din Duminica Înfricoșatei Judecăți(Matei 25, 31-46) ce s-a citit ieri în Biserici.
Iubirea creștină/ etica socială: Etica și morala desemnează bunele moravuri și buna conduită. Etica socială poate să ducă sau poate să aibă și caracter extremist generând curente de stânga sau de dreapta sau poate să ducă încet încet spre acel „politically corect”care poate să dezechilibreze un întreg sistem de valori dintr-o societate. Iubirea creștină este propovăduită de Biserica, conceptul în sine aparținând Mântuitorului Hristos, iar daca acest fapt este dat uitării esența mesajului se pierde, Biserica transformând-se într-o simpla agenție sociala (ONG) , asa cum vrea s-o redefineasca sistemul social actual. Pr. Alexandru Schmeman spune că iubirea creștină este ”imposibilitatea posibilă de a-L vedea pe Hristos în celălalt oricare ar fi el și pe care Dumnezeu, în rânduiala Sa a hotărât să-l aducă în viața mea chiar și pentru câteva momente”. Dacă Dumnezeu iubește pe fiecare om aceasta se întâmplaă pentru ca El cunoaște comoara neprețuită și absolut unică – sufletul, pe care El L-a dat fiecăruia în parte. Iubirea crestină ne vorbește de persoană cu suflet, cu umanitate.

Discuțiile au fost dirijate de părintele misionar protopopesc Mironescu George. Notăm, din cadrul discuțiilor, câteva propuneri/repere de bună practică pentru bunul mers al Bisericii:

Prezența preotului la căpătâiul bolnavului este o sursă de speranță pentru acesta.
Datoria preotului este de-al face pe cel bolnav să conștientizeze boala s-a sufletească și vindecarea acesteia prin spovedanie și împărtășanie.
Prin iubirea față de aproapele aflat în suferință, putem ajunge de-al vedea pe Hristos.

La finalul ședinței, s-au adresat mulțumiri și felicitări părintelui Sfîrnaciuc Ilie, pentru întocmirea referatului și organizarea ședinței, precum și celorlalți preoți pentru participare.

Cercul Pastoral nr. 2
„Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul”

Preoții din Cercul Pastoral Misionar nr. 2, așezat sub patronajul Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul și coordonat de Părintele Bogdan Lupaștean-Barfă, s-au reunit în ședință de lucru, marți, 20 februarie, la Parohia Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil Satu Mare I, Protopopiatul Rădăuți.

Înainte de prezentarea referatului, părinții au săvârșit Acatistul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Meditația intitulată „Îngrijirea bolnavilor ca datorie morală și ca binecuvântare (Matei 25, 34-46)”, a fost susținută de către Părintele Paroh Belciug Mircea.

Din cuprinsul meditației, cităm următoarele aspecte:

În lumea de azi, marcată de boală și suferință, de însingurare și sărăcie, Biserica este chemată să manifeste în primul rând puterea tămăduitoare sacramentală pe care o are împărtășită prin Duhul Sfânt de la Hristos Domnul, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, și, de asemenea, este chemată să contribuie mai mult la alinarea suferinței. Biserica ne învață că sănătatea este darul lui Dumnezeu pe care trebuie să-l păzim și să-l cultivăm, îngrijim. Însă, atunci când boala și durerea apar la orizontul unei vieți, rămânem descumpăniți și probabil ne întrebăm: cum poate continua să fie viața dar al lui Dumnezeu atunci când intră cu năvală în ea suferința? În această privință, pentru că suntem creștini, știm că măsura umanității se determină în mod esențial prin atitudinea față de suferință și față de cei suferinzi.

Atunci când suntem bolnavi sau ne aflăm într-un necaz, trebuie să ne amintim de Hristos Domnul. Și pur și simplu să avem încredere în El. Să ne încredințăm Lui. Și, deci, care este rostul? M-am îmbolnăvit, mi-am adus aminte de Domnul Hristos, m-am făcut bine și mai departe… Tocmai acesta este rostul: că înțelegi faptul că ai nevoie de Dumnezeu, Care să te ajute să te smulgi din toate bolile și încercările acestea. Cu alte cuvinte, ne dăm seama de faptul că Doamne, nu putem fără Tine, ajută-ne, miruiește-ne! Îl cunoaștem ca pe Tatăl, ne dăm seama că El este Tatăl, că El este Izvorul vieții. Problematica bolii şi a suferinței, care necăjesc întreg neamul omenesc, reprezintă o preocupare constantă a Bisericii. Biserica are responsabilitatea de a se ruga în primul rând pentru membrii ei, clerici şi mireni, dar şi de a folosi cele mai bune metode de pastorație a bolnavilor, iar aici amintesc: postul unit cu rugăciunea, Taina Sfântului Maslu, Sfintele Taine ale Pocăinței şi Sfintei Euharistii, vizitarea şi încurajarea celor bolnavi aflați pe paturile de spital sau la casele lor, lecturile biblice etc.

Boala este o suferință, dar și un mare dar, făcut celui păcătos (ca să se pocăiască), dar și celui sfânt (ca să se desăvârșească). Din păcate, acest mare dar nu este înțeles de mulți. Rolul principal al preotului este mângâierea celui suferind, nu numai prin prezență și rugăciune, ci mai ales prin lămurirea sa în legătură cu marele dar pe care l-a primit. Bolnavul nu este un oropsit al sorții, ci un om iubit de Dumnezeu, asupra căruia Acesta S-a aplecat cu o dragoste specială. Pe lângă Sfântul Maslu, este strict necesară Taina Sfintei Spovedanii, care, de multe ori, duce chiar și la vindecarea minunată a celui suferind.

Primul medic al Bisericii apostolice amintit de Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale este „Luca, doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14), adică Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, autorul Evangheliei a treia și al cărții Faptele Apostolilor. Tot ca tămăduitoare, din aceeași perioadă de început a creștinismului, trebuie amintită Sfânta Mare Muceniță Tecla, cea întocmai cu apostolii, ucenică a Sfântului Apostol Pavel. Din primele patru secole sunt și cei doisprezece Sfinți tămăduitori fără de arginți pomeniți liturgic la Proscomidie: Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie și Anichit, Talaleu și Trifon, alături de alți sfinți tămăduitori din primele secole: Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Ierarh Spiridon, Sfântul Ierarh Partenie de Lampsakos, Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei, sau de alți mari sfinți taumaturgi mai noi, dar foarte iubiți de credincioși ca: Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeii, Sfântul Gherasim din Kefalonia sau Sfântul Cuvios Nichifor Leprosul.

În concluzie, să nu uităm că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, nu un drept, iar acest dar trebuie păzit, îngrijit și sfințit. Dacă l-am pierdut, trebuie să-l căutăm cu multă credință și speranță, rugându-ne lui Dumnezeu, Maicii Domnului și Sfinților tămăduitori fără de arginți, să ne vindece sufletul de păcate și trupul de boli, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire.

În cadrul discuțiilor s-au făcut propuneri de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, dintre care amintim:

Să vindecăm boala sufletului înaintea bolii trupești.
Boala privită ca un dar poate vindeca pe deplin suferința celui bolnav.
Conștientizarea bolnavului aflat în suferință ca are nevoie de Vindecătorul Hristos, doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, prezent lângă cel bolnav prin Taina Sfântului Maslu.

Încheierea ședinței s-a făcut cu tradiționalele aprecieri și mulțumiri adresate Părintelui Belciug Mircea, pentru găzduirea evenimentului, precum și celorlalți preoți pentru participare.

Cercul Pastoral nr. 3
„Sfântul Ierarh Petru Movilă”

În data de 22 Februarie 2024, la Parohia Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul din orașul Siret, Protopopiatul Rădăuți, a avut loc întâlnirea preoților din Cercul Pastoral Misionar nr. 3, așezat sub patronajul Sfântului Ierarh Petru Movilă – Mitropolitul Kievului și coordonat de Părintele Cosmin Cucu.

După săvârșirea Acatistului Sfântului Ierarh Petru Movilă, a urmat meditația cu titlul: „Îngrijirea bolnavilor ca datorie morală și ca binecuvântare (Matei 25, 34-46)” și a fost susținută de către Părintele Merlă Daniel – Vasile, parohul bisericii Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul din Siret.

Din cuprinsul meditației, cităm următoarele aspecte:

Slujirea sacerdotală a cuprins dintotdeauna și datoria clericilor de a se îngriji de cei bolnavi, ca o împlinire a poruncii Domnului Iisus Hristos, dată ucenicilor Săi trimiși la propovăduire: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8). Slujitorii Bisericii au misiunea de a prelungi în spațiu și timp lucrarea Domnului Iisus Hristos: „Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35). Domnul Iisus Hristos nu a venit în lume doar pentru o simplă însănătoșire a omului, ci spre a-i dărui viața cea veșnică (cf. Ioan 11, 25). De aceea, „scopul Bisericii nu este să dea lumii un mod de a supraviețui sau de a dobândi o viață cât mai lungă, ci viața care biruiește moartea”. Hristos Însuși este medicament, Sfânta Euharistie fiind leac nu doar pentru tămăduirea sufletului și a trupului, ci și spre iertarea păcatelor și viața de veci (cf. Ioan 6, 54).

Aspecte privind boala și slujirea pastorală a bolnavilor: Omul, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o armonie deplină a ființei sale, pătruns de energiile divine necreate, nu a cunoscut la început suferința. Neascultarea primilor oameni s-a tradus în fapt prin pierderea hainei de lumină protectoare dumnezeiască și alterarea armoniei omului cu el însuși, cu Dumnezeu și lumea înconjurătoare. Sănătatea fizică începe de acum să nu mai fie un bun definitiv al omului, care i se dă lui în mod absolut, ci este o stare de “mai puțină” boală. Deși boala a fost văzută întotdeauna ca pe un accident în viaţa omului, iată că ea devine acum însoţitorul fidel al fiinţei umane. În accepţia teologică creştină, cu rădăcini în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, starea de sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Omul reprezintă o unitate deplină între suflet şi trup. Sufletul e legat de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcând din om o persoană capabilă de îndumnezeire şi destinată eternităţii. Orice om botezat în Biserica Ortodoxă este candidat la sfințenie. De aceea, atât preotul, cât și credincioșii trebuie să înceteze a-l mai vedea pe omul bolnav doar ca obiect al milei creștine. Societatea contemporană tinde spre un ideal al confortului absolut și are o adevărată fobie pentru orice fel de neputință, în timp ce Biserica, fără a idealiza durerea, nu se ferește să facă din ea un mijloc semnificativ pe calea care conduce la desăvârșire. Idealul Bisericii nu-l constituie dobândirea bunăstării în lumea aceasta, ci mântuirea sufletului. Iar ”la Tatăl nu se poate intra decât în stare de jertfă” spune Sf. Chiril al Alexandriei.
Despre cauzele și sensul bolilor : În societatea primitivă, omul bolnav se situa în afara interesului membrilor comunităţii. Cercetarea cauzelor bolii i-a condus apoi pe oameni la concluzia că duhurile nevăzute stau la originea bolilor. În acest context, apare în societate rolul vrăjitorului ca intermediar, dar şi cu atribuţii de vindecător. Concepţia despre boală şi bolnav pe care Sfinţii Părinţi au adus-o, într-o lume în care bolnavul nu era de interes pentru societate, a fost revoluţionară.Prin boala unor oameni se arată lucrarea Providenței și atotputernicia lui Dumnezeu în lume: Vindecarea orbului din naștere, despre care Domnul spune că nu a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el slava lui Dumnezeu; Slava lui Dumnezeu manifestată în minunea vindecării trupești, dar mai ales a deschiderii ochilor sufletești prin care vede, recunoaște și mărturisește dumnezeirea lui Iisus Hristos (Ioan 9, 3); Boala lui Lazăr, despre care este înștiințat din timp și despre care spune că nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească (In. 11, 4).
Atribuțiile preotului de caritate și mijloacele de slujire a celor bolavi: Activitatea preotului în spital vine în sprijinul actului medical în sine, întrucât el are capacitatea şi mijloacele necesare restabilirii liniştii sufleteşti a bolnavului, linişte care, în esenţă, constă în împăcarea şi restaurarea comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Preotul ştie că harul Sfântului Duh se revarsă şi lucrează deopotrivă în suflet şi în trup, neexistând separaţie între aceste două realităţi care alcătuiesc persoana umană. Preotul îi descoperă bolnavului sensul rugăciunii și al răbdării în suferință. ”Este cineva bolnav între voi? Să se roage” (Iac 5, 13), îndemna Sf. Ap. Iacov, iar Sf. Isaac Sirul spunea:„Rugăciunea este ajutorul cel mai tare al bolii.” „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare. Acestea înlocuiesc orice nevoinţă”, pentru că „bolile ţin loc de canon”(Sf. Tihon de Zadonsk).

Întâlnirea cercului s-a finalizat cu mulțumiri și felicitări adresate Părintelui Paroh Merlă Daniel – Vasile, pentru găzduire și alcătuirea meditației, precum și celorlalți preoți participanți la cerc.

Cercul Pastoral nr. 4
„Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul”

În data de 13 martie 2024, la Parohia Tuturor Sfinților – Voitinel II din comuna Voitinel , Protopopiatul Rădăuți,păstorită de către Părintele Ciobanu Ionuț, s-a organizat ședința preoților din Cercul Pastoral Misionar nr. 4, așezat sub patronajul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul și coordonat de Părintele Traian Molea.

Din cuprinsul meditației, evidențiem următoarele aspecte:

Pe lângă hrănirea celor flămânzi, potolirea setei celor însetați, primirea celor străini, îmbrăcarea celor goi și purtarea de grijă a celor întemnițați crestinul mai are datoria de a cerceta pe cei bolnavi. Împlinirea acestor datorii enumerate mai sus, nu reprezintă doar o datorie morală ci și o binecuvântare. Aceasta o deducem din cuvintele Împăratului adresate celor dea dreapta Sa, atunci când îi cheamă să moștenească împărăția pregătită lor de la întemeierea lumii: ,,Veniți, binecuvântații Tatălui Meu…..” Matei 25,34. Astfel, răspunsul drepților oglindește buna lor cunoștință, smerenia cu care tăgăduiesc că ar fi făcut ceva din cele enumerate de Împărat, ,, … Doamne când Te-am văzut flâmând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?” Matei 25, 37-39. Împăratul răspunzându-le ne arată prezenta Sa în viața noastră prin ,,cei prea mici” numindu-i astfel fie pe ucenicii Săi, fie pe cei săraci, căci fiecare om sărac este frate al lui Hristos, pentru că El Însuși întru sărăcie a petrecut, ,, … Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.” Matei 25, 40.

Personalitatea morală unică a Domnului nostru Iisus Hristos se străvede în fiecare act al Lui. În acest sens, am putea face o enumerare a calităților morale ale Lui; ele însă constituie o unitate, așa cum razele în soare una sunt. De aceea, dacă vorbim despre multiplicitatea virtuților la Domnul nostru Iisus Hristos, aceasta nu însemnează o împărțire, ci o prezentare generală și sistematică a lor. Pentru a nu ajunge la o enumerare prea empirică a acestor calități, Prof. Dr. Nicolae Mladin reduce manifestările desăvârșirii morale ale Mântuitorului Hristos la următoarele caractere fundamentale: puritate absolută, iubire desăvârșită și smerenie deplină. Prin aceeasta se străvede unicitatea Domnului nostru Iisus Hristos adică dumnezeirea Lui.

Lucrarea filantropică a Bisericii din primele veacuri creștine fiind organizată ca și o comuniune a iubirii o vedem nuanțată în Sfânta Scriptură astfel: ,, nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case, le vindeau și aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele Apostolilor și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.” FA 4, 34-35. Practicarea filantropiei nu reprezenta rezultatul a vreunei constrângeri ci un act liber al voinței întrucât aceasta a devenit o preocupare comună. Astfel credincioșii aduceau bisericii roadele muncii lor ca daruri pentru comunitatea din care făceau parte și nu numai.

După modelul bizantin Biserica Ortodoxă Română a desfășurat o bogată lucrare filantropică prin înființarea de bolnițe, spitale, farmacii, frății, bresle așa încât îngrijirea celor săraci și bolnavi devenind o prioritate a acesteia implicând în această lucrare pe conducători, boieri, și pe cei ce aveau o stare materială bună. În anul 1775 activitatea filantropică trece într-o nouă etapă. Apar primele preocupări de organizare a asistenței publice de către stat, mărturie stând hrisovul din 10 decembrie 1775, prin care Alexandru Ipsilanti înființează epitropia obștească. Cea mai veche bolniță cunoscută a fost la Mănăstirea Putna. O alta bolniță a fost la Mănăstirea Neamț care a fost restaurată în anul 1735 de către episcopul Romanului Varlaam. Aceasta având în dotare o farmacie bine aprovizionată, pe lângă medicamente administrându-se și tratamente, care din 1843 erau coordonate și de către un medic. Astfel de bolnițe au mai exisistat și la Mănăstirea Pătrăuți, Todireni, la schitul Tărâța, Mănăstirea Adam, Secu, Văratec, Horaița, Râșca, Slatina și Agapia. În tară au mai fost construite spitale în București pe lângă Manastirea Colțea (1695-1708), la Iași Spitalul Sfântul Spiridon (1757), la Sibiu Spitalul Militar (1742), tot la București Spitalul de Urgență Grigorie Alexandrescu (1886) fiind cel mai vechi spital de copii din Europa de Est. Crescând numărul de bolnavi, precum și diversitatea afecțiunilor lor, Biserica a fost nevoită să înființeze primele ospicii. Astfel întâlnim la Mănăstirea Neamț un ospiciu cu o capacitate de 100 paturi fiind sub grija directă a Mănăstirii. Tot sub grija acestei Mănăstiri a fost și spitalul din Targu Neamț ctitorie a arhimandritului Neonil Buzilă.

În concluzie grija față de cei bolnavi a fost o preocupare permanentă a Bisericii Universale prin faptul că în decursul istoriei, a căutat să construiască spații de vindecare prin construirea de spitale, ospicii, bolnițe, azile, orfelinate, pe lângă Mitropolii, Episcopii, Mănăstiri și Parohii. În biserică putem spune că a luat ființă medicina și că medicina și viața duhovnicească trebuie să fie într-o strânsă legătură, așa cum și bolile trupești au legătură cu bolile sufletești. Tămăduirea nu poate veni decât dacă cel bolnav în procesul său de vindecare se folosește de ambele izvoare de tămăduitore Biserică și Medicină.

Discuțiile care au urmat, pe marginea subiectului tratat, au fost dirijate de părintele coordonator Traian Molea, secondat de părintele misionar protopopesc George Mironescu. Pe marginea temei discutate, s-au făcut propuneri de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, dintre care amintim:

Dorința de implicare reală a preotului în cercetarea bolnavilor
Biserica este și va rămâne instituția care oferă o grijă aparte bolnavilor și celor aflați în suferință.
Pentru o vindecare totală este nevoie de legătură strânsă între medicină și biserică.

Încheierea întâlnirii s-a făcut cu mulțumiri și aprecieri verbale adresate părintelui Ciobanu Ionuț – gazda ședinței de la Parohia „Tuturor Sfinților” Voitinel II și tuturor celor care au fost prezenți la întrunirea cercului pastoral.

Cercul Pastoral nr. 5
„Sfântul Voievod Ștefan cel Mare”

În data de 7 Martie 2024, la Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena – Vicovu de jos Câmp, Protopopiatul Rădăuți, păstorită de către Părintele Rusu Nicolae, a avut loc întâlnirea preoților din Cercul Pastoral Misionar nr. 5, așezat sub patronajul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și coordonat de Părintele Mihalescu Florin.

După săvârșirea Acatistului Sfântului Ierarh Petru Movilă, a urmat meditația cu titlul: „Îngrijirea bolnavilor ca datorie morală și ca binecuvântare (Matei 25, 34-46)” și a fost susținută de către Părintele Rusu Nicolae, parohul bisericii Sfinții Împărați Constantin și Elena din Vicovu de Jos.

Din cuprinsul meditației, evidențiem următoarele aspecte:

Dumnezeu, deși este “Făcătorul tuturor celor văzute și al celor nevăzute”, nu poate fi considerat autor al bolilor, alsuferinței și al morții. În omilia intitulată “ Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor”, Sf. Vasile cel Mare zice: “ E o nebunie să crezi că Dumnezeu este autorul relelor noastre; această blasfemie nimicește bunătatea lui Dumnezeu” (Scrieri, partea adoua, Trad. Iorgu Ivan PSB 18). “Dumnezeu n-a făcut boala, tot astfel cum El însuși a făcut sufletul n-a făcut nicidecumpăcatul.” Sfinții Părinți își nuanțează exprimarea arătând că omul a fost creat “ spre nestricăciune” sau spre “nemurire “ lucru datorat numai harului dumnezeiesc, care îmbrăca nu numai sufletul ci și trupul.

Originea primară a bolii: păcatul strămoșesc

Călcarea poruncii, din îndemnul diavolului îi aduce omului experiența stricăciunii, a infirmităților, a stricăciunii și amorții, ca și a tuturor relelor care afectează acum natura omenească. Sf Grigore Palama explică: “ De unde ne vinslăbiciunile, bolile și celelalte rele din care se naște moartea? Din neascultarea noastră de porunca dumnezeiască din păcatul nostru originar în raiul lui Dumnezeu. Astfel că bolile, infirmitățile și greutatea încercărilor de tot felul vin dinpăcat. Prin el ne-am îmbrăcat cu haina de piele a acestui trup bolnăvicios, muritor, cuprins de suferințe, am trecut în aceastălume trecătoare și pieritoare… Boala este deci un drum scurt și greu în care păcatul a dus neamul omenesc, și limita de pe urmă este moartea” ( Omilii XXX, PG 151).

Sunt oamenii responsabili de bolile lor?

Relația dintre păcat și boală, ca stricăciune este vădită de Părinți ca pedeapsă pe care omul și-a lucrat-o prinneascultare. Nu trebuie să înțelegem sensul pedepsei pe care Dumnezeu “drept și răzbunător” ar aplica-o omului. Ci omul însuși prin greșeala sa, dă naștere propriei sale pedepse, pe care Ziditorul i-a anunțat că o vor rezulta din călcarea poruncii( Fac. 3,16-19) nu El producându-le, ci atenționând.

Din ce motiv există încă bolile?

Această lucrare a lui Hristos nu se împlinește fără a fi respectată libertatea omului. Ea nu-i este impusă omului, nici celorlalte făpturi ale creației. Dar împlinirea ei îi este propusă liberei voințe și presupune asentimentul și conlucrarea liberă( Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze baptismale VII 13).

Poate boala avea o semnificație pozitivă ?

O astfel de atitudine presupune recunoașterea sensului și finalității care transcend natura fizică a bolii. Într-adevăr a considera boala doar ca referire la ea însăși, ar duce inevitabil la viziunea sterilă negativă, care dublează suferința fizică, cu cea morală, provocată de sentimentul absurdității ei. O astfel de atitudine are drept consecință lăsarea unui câmp liber acțiunii demonilor și dezvoltarea patimilor: frica, teama, angoasa, mânia, revolta, disperarea. Boala percepută astfel devine izvor de decădere spirituală, care-i pune în pericol și trupul și sufletul. ,,Când vine peste tine încercarea pe neașteptate, cercetează-i scopul, și vei afla mijlocul de a te folosi de ea” ne îndeamnă Sf. Maxim ( Capete despre dragoste II, 42).

Pierderea sănătății poate declanșa în om putere pocăinței, dorința de încredințare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și dobândirea refacerii comuniunii. Iluziile și amăgirile efemere ale vieții cotidiene sunt adesea spulberate de amărăciunea bolii, și îl fac pe cel ancorat în credință să perceapă dragostea părintească a lui Dumnezeu ,, pe cine iubește Dumnezeu, îl ceartă” (Evrei). Sf. Ioan Hrisostom zice: ,,Pentru binele nostru suntem expuși bolilor … căci trufia ce se naște în noi prin delăsare își află bac în aceste slăbiciuni” ( Omilii la Sf. Ana I, 2). Boala privită astfel are ca efect nu strivirea omului sub povara suferinței fără sens, ci întoarcerea la Dumnezeu, apropierea de El, ca izvor al vieții, ca Doctor al sufletelor și a trupurilor. Suferințele în general sub antidot al necredinței, al indiferenței, al suficienței de sine.

În concluzie, ortodoxia nu caută suferință și durerea, boala și întristarea, dar o dată instalate în viața omului, fie prin lipsa lui de ,,veghere” în plan trupesc și sufletesc, ea ne îndeamnă să facem filozofia bolii, adică să smulgem suferinței partea pozitivă, să pătrundem și să cultivăm sensurile ei mântuitoare. Să căutăm și să aflăm cum putem, chiar și din cele mai dramatice și dureroase evenimente ale vieții prezente să ne facem mijloace și căi de dobândire a fericirii veșnice.

Discuțiile care au urmat pe marginea temei, au fost dirijate de către părintele Florin Mihalescu, coordonatorul cercului și de către părintele George Mironescu, misionar protopopesc.

Amintim câteva propuneri/repere de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, discutate în cadrul ședinței:

Remediile pentru suferința credinciosului sunt Biserica, Rugăciunea și Postul.
Boala este mijlocul prin care ne apropiem de Dumnezeu.
Rugăciunea pentru cel bolnav trebuie intensificată de către preot și familia acestuia.

Întâlnirea Cercului Nr.5, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, s-a încheiat cu mulțumiri și felicitări adresate părintelui Rusu Nicolae, pentru prezentare meditației și tuturor preoților prezenți la ședința de lucru din luna Februarie.

A consemnat, Arhidiacon Petrașuc Ioan-Alexandru