Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, sub îndrumarea sectorului de Misiune pastorală și actualitate creștină al Centrului eparhial – Suceava, în toate protopopiatele eparhiei s-au desfășurat în luna aprilie întâlniri ale cercurilor pastorale.
Cercul Pastoral nr. 1
„Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți”
Miercuri, 17 Aprilie 2024, s-a desfășurat întâlnirea membrilor Cercului Pastoral Misionar nr. 1, așezat sub patronajul Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți. Ședința a fost precedată de oficierea Acatistului Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, laParohia Sfântul Dumitru din Municipiul Rădăuți.
După săvârșirea Slujbei, a urmat meditația cu titlul: „Importanța lucrării preotului în alinarea suferinței și în prevenirea deznădejdii celui suferind” și a fost susținută de către Părintele coslujitor Gavra Ciprian de la parohia mai sus menționată.
Din cuprinsul meditației, redăm următoarele aspecte:
Suferința este durerea fizică sau morală, în care un om ajunge după neascultarea de Dumnezeu. Pornind de la suferință ca de la o realitate indiscutabilă la care trebuie să-i facă faţă cel ce are de suferit, indiferent ce crede el despre suferință, creștinul poate să aibă faţă de ea două atitudini: una de acceptare şi alta de refuz. O acceptă acela care îi înțelege rostul și o refuză acela care nu-i găsește sensul. În orice caz, o trăiește cel care o are, fie că o înțelege, fie că nu o înțelege, fie că o vrea sau că nu o vrea. Credinţa noastră în Dumnezeu este „biruinţa care a biruit lumea”. Deci este şi biruinţa care biruieşte suferinţa. Oamenii credincioşi, ştiind că „şi perii capului nostru toți sunt număraţi”, au încredinţarea că şi suferinţa, câtă o au de suportat, le este rânduită de pronia divină pentru păcate spre a lor mântuire şi desăvârşire şi o primesc ca atare. Totuşi, trebuie să recunoaştem că oricare ar fi sensul şi rostul suferinţei, oricare ar fi folosul ei, dorinţa firească a tuturor este să nu aibă de suferit. Preoții se roagă pentru „sănătatea şi mântuirea credincioşilor” şi vor ca fiii bisericii să aibă sfârșitul acestei vieți pământești „fără durere”. Prin urmare, suferinţa o primim, dar n-o dorim. O putem primi ca mijloc de ispăşire, ca mijloc pedagogic, ca mijloc de îmbunătățire duhovnicească, dar ne-am bucura dacă am putea fi scutiţi de ea. Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin rugăciunea cea stăruitoare și orice rugăciune stăruitoare este „lecuirea deznădejdii şi întărirea nădejdii”. Omul se întăreşte împotriva deznădejdii prin spovedanie şi împărtășirea cu Sfintele şi dumnezeiești Taine; cei sinuciși nu pot fi pomeniți la nici un fel de rugăciune, nici acasă, nici la Sfânta Biserică, afară de cazul când au fost demenți, bolnavi grav de nervi.
Pentru a preveni sau pentru a ieși din această stare duhovnicească nu doar patologică, dar şi periculoasă, preotul ne îndeamnă să o înlăturăm astfel:
- Să nu credem niciodată că starea de păcat este iremediabilă ci, dimpotrivă, să fim siguri că există întotdeauna iertare pentru orice greşeală. Să fim siguri că este de ajuns să cerem iertarea lui Dumnezeu, pentru a o primi.
- Trebuie să evităm să fim sub dependență păcatelor noastre şi a stărilor noastre păcătoase de mai înainte.
Pentru aceasta, trebuie să evităm să ne amintim greșelile în detaliu. De asemenea, trebuie să începem fiecare zi ca şi cum ar fi o nouă zi, să luăm totul de la zero, să nu ne întoarcem spre trecut, ci spre prezent şi spre viitor.
- Să lăsăm păcatul. În timp ce diavolul urmăreşte să ne identifice cu păcatul nostru, sugerându-ne: „Tu eşti aceasta”, tocmai pentru a ne împinge spre deznădejde, trebuie să înţelegem că păcatul şi patimile sunt profund străine firii şi persoanei noastre, că ele sunt ca nişte bube care s-au adăugat din întâmplare, care ne-au parazitat pielea, dar care nu fac parte din ea.
Discuțiile au fost dirijate de părintele protoiereu, Maloș Ionel – Constantin, secondat de părintele misionar protopopesc, Mironescu George. Notăm, din cadrul discuțiilor, câteva propuneri/repere de bună practică pentru bunul mers al Bisericii:
- Preotul trebuie să cerceteze suferința credincioșilor săi îndeaproape.
- Suferința este rezultatul neascultării de Dumnezeu.
- Credința în Dumnezeu este mijlocul de biruință a suferinței.
La finalul ședinței, s-au adresat mulțumiri și felicitări părintelui Gavra Ciprian pentru întocmirea referatului și organizarea ședinței, precum și celorlalți preoți pentru participare.
Cercul Pastoral nr. 2
„Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul”
Preoții din Cercul Pastoral Misionar nr. 2, așezat sub patronajul Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul și coordonat de Părintele Bogdan Lupaștean-Barfă, s-au reunit în ședință de lucru, marți, 16 aprilie, la Parohia Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil – Satu Mare II, din comuna Satu Mare, Protopopiatul Rădăuți.
Înainte de prezentarea referatului, părinții au săvârșit Acatistul Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Meditația intitulată „Importanța lucrării preotului în alinarea suferinței și în prevenirea deznădejdii celui suferind”, a fost susținută de către Părintele Paroh Ștefan Irinciuc.
Din cuprinsul meditației, cităm următoarele aspecte:
Boala și suferința sunt atât de obișnuite în lumea de astăzi, încât s-ar părea că nu ar trebui să facem prea multă agitație cu privire la ele. Bolnavii, ca și săracii, sunt mereu cu noi (Marcu 14:7), unii sărăciți de sănătate iar alții lipsiți de cele materiale. Centrele de îngrijire a sănătății – spitale, clinici, pentru persoane cu dizabilități, case de bătrâni și centre de zi, sunt mereu pline. Cei ce se jertfesc pe altarul sănătății: medici, farmaciști, asistente, voluntari, sunt în mod constant solicitați, căutând să-și împlinească misunea în care s-au angajat. Dar oricât de comune ar fi, boala și suferința sunt o taină a lui Dumnezeu, o aducere aminte despre caracterul efemer al existenței pământești și despre rana pe care am făcut-o cerului prin refuzul de a fi parteneri de dialog în răcoarea serii cu Dumnezeu. Unele boli au leac, la unele încă se testează, iar altele sunt incurabile. Rolul preotului în alinarea suferinței și în întărirea unui suferind este unul provocator. De ce provocator? În fiecare comunitate păstorită, există și oameni bolnavi, unii mai credincioși, alții mai scceptici, unii acceptându-și crucea suferinței, alții nedumeriți sau dezorientați, și care cu greu se lasă pătrunși de înțelesul profund al rolului credinței în taina suferinței. În numeroase comunități creștine există o cutumă, în care se crede că, chemarea preotului la casa celui bolnav, va aduce moarte sigură pentru cel suferind. De unde s-a născut această cutumă, dacă nu din necredință și deznădejde deopotrivă. De cele mai multe ori, bolnavul aşteaptă totul numai de la medic și apoi de la preot.
Dacă medicația nu-și face efectul sau boala se agravează, în cele din urmă, misiunea preotului va fi destul de costisitoare, va fi misiune de conştientizare a celui bolnav că nu poate rămâne pasiv în boală, ci, dimpotrivă, va trebui să-şi angajeze voinţa, menţinându-se într-un dinamism treaz și conștient, în aşteptarea ajutorului – care de fapt ar trebui să primeze, în viața unui creștin devotat. Biserica îi cuprinde, cu dragostea ei, pe toți cei afectați și recunoaște în cei care suferă, imaginea Întemeietorului ei sărac și suferind. Biserica creștină, prin rostul slujitorilor săi, a voluntarilor săi, este dedicată slujirii și îngrijirii bolnavilor pentru că este convinsă că viața este un dar de la Dumnezeu ca o expresie sublimă a iubirii Sale pentru întreaga omenire dar totodată orientează pe suferinzi și pe cei care îi îngrijesc spre grija de suflet – singurul cu caracter veșnic.
Întreaga comunitate eclezială este prin însăși natura și misiunea ei chemată să împărtășească bucuriile și speranțele, durerile și neliniștile oamenilor. Pentru a fi fidelă acestei vocații asumate, Biserica a însoțit și susținut mereu oamenii în lupta lor împotriva durerii, iar ea, Biserica, prin slujitori și jertfitorii ei, și-a luat angajamentul veșnic de a fi alături de cei în suferință. Din acest motiv, Biserica nu poate să dea la o parte bolnavii, deoarece, ei sunt chemați să mărturisească și să asigure biruința vieții asupra morții pretutindeni, dându-ne uneori pildă de îndelungă răbdare, de smerenie și statornicie în credință.
În cadrul discuțiilor s-au făcut propuneri de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, dintre care amintim:
- Datoria preotului este de al cerceta pe cel bolnav înainte ca el să se îmbolnăvească.
- Iubirea comunității față de cel bolnav, poate aprinde flacăra de speraanță în sufletul acestuia.
- Pentru al ajuta cu adevărat pe cel aflat în suferință este nevoie să ne punem în locul celui aflat în suferință.
Încheierea ședinței s-a făcut cu tradiționalele aprecieri și mulțumiri adresate părintelui Ștefan Irinciuc, pentru găzduirea evenimentului, precum și celorlalți preoți pentru participare.
Cercul Pastoral nr. 3
„Sfântul Ierarh Petru Movilă”
În data de 11 Aprilie 2024, la Parohia Acoperământul Maicii Domnului și Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica – Bălcăuți, Protopopiatul Rădăuți, a avut loc întâlnirea preoților din Cercul Pastoral Misionar nr. 3, așezat sub patronajul Sfântului Ierarh Petru Movilă – Mitropolitul Kievului și coordonat de Părintele Cosmin Cucu.
După săvârșirea Sfintei Liturghii a Darurilor Mai Înainte Sfințite, a urmat meditația cu titlul: „Importanța lucrării preotului în alinarea suferinței și în prevenirea deznădejdii celui suferind ” și a fost susținută de către Părintele Paroh Cucu Cosmin.
Din cuprinsul meditației, cităm următoarele aspecte:
Îngrijirea celor bolnavi reprezintă nu numai o datorie morală a creștinului ca manifestare a dragostei față de aproapele, așa cum ne învață Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv, ci și o componentă a misiunii sociale a Bisericii. Sfânta Scriptură ne oferă răspuns la întrebarea cu privire la necesitatea unui preot la căpătâiul celui bolnav, când zice: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului” (Iacov 5, 14). Acest lucru arată compasiunea și grija Bisericii pentru cel aflat în suferință, înțelegând de aici pronia lui Dumnezeu de a ne cerceta și a ne face mai atenți la noi înșine și mai sensibili la nevoile celui din jur.
Pe lângă alinarea suferinței cauzate de boală, rolul acestora este și de a reface sănătatea sufletească a oamenilor. Mântuitorul Iisus Hristos îi vindeca pe cei bolnavi cu trupul pentru a arăta dumnezeirea Sa, dar și pentru a vindeca sufletul lor, îndreptând viața omului păcătos pe calea sfințeniei. Hristos nu doar vindecă, pentru ca ulterior să nu se mai interesează de cel vindecat, ci îi spune: „De acum să nu mai păcătuiești ca să nu îți fie ție ceva mai rău!” (Ioan 5, 14).Așadar, scopul vindecării este mai ales mântuirea omului și sfințirea vieții lui, dacă acesta folosește suferința cauzată de boală ca pe un mijloc de despătimire și de apropiere de Dumnezeu – Izvorul vieții.
Iubirea sau bunătatea manifestată față de cei bolnavi trebuie să fie răspunsul nostru la iubirea milostivă a lui Dumnezeu arătată oamenilor: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6, 36). O modalitate concreta de exercitare a lucrării preotului în alinarea bolnavilor este misiunea in spital. Ea se realizează prin colaborare, prin ucenicie, prin înțelegerea profundă a sensului suferinței din viața omului, prin încrederea reciprocă (preot-medic-pacient) și prin disponibilitatea sinceră de a fi de folos aproapelui tău. Preotul de caritate are în vedere pastorația medicilor, a tuturor cadrelor medicale, asistente, infirmieri, personal administrativ și auxiliar al spitalului, păstrând o legătură deosebită, devenind duhovnicul unora dintre ei, săvârșind unele slujbe. Prin atenția acordată medicilor îi poate conștientiza de rolul credinței și tainelor Bisericii în vindecarea sau alinarea suferinței, astfel încât aceia să înțeleagă că împreună lucrarea dintre doctorul trupului (medicul) și doctorul sufletului (preotul) este calea cea mai bună pentru a fi aproape de cei aflați în suferințe.
În ceea ce privește relația cu bolnavul, una din principalele provocări ale preotului este cea a ascultării cu răbdare. Graba în care trăim ne face să devenim tot mai indiferenți la nevoile aproapelui și tot mai neatenți la relațiile interpersonale. De aceea, preotul de spital trebuie să fie înarmat psihologic cu o mare capacitate de ascultare, dar și cu multă căldură sufletească. Capacitatea empatică a preotului de a se pune în locul celor suferinzi este un act foarte important, de această calitate depinzând în mare măsură dorința de deschidere a bolnavului.
Întâlnirea cercului s-a finalizat cu mulțumiri și felicitări adresate părintelui Cucu Cosmin, pentru găzduire și alcătuirea meditației, precum și celorlalți preoți participanți la cerc.
Cercul Pastoral nr. 4
„Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul”
În data de 18 aprilie 2024, la Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel – Voievodeasa din comuna Sucevița,Protopopiatul Rădăuți, păstorită de către Părintele Bădeliță Vasile, s-a organizat ședința preoților din Cercul Pastoral Misionar nr. 4, așezat sub patronajul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul și coordonat de Părintele Traian Molea.
Din cuprinsul meditației, evidențiem următoarele aspecte:
Omul, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o armonie deplină a ființei sale, pătruns de energiile divine necreate, nu a cunoscut la început suferința. Sănătatea fizică începe să nu mai fie un bun definitiv al omului, care i se dă lui în mod absolut, ci este o stare de „mai puțină” boală. Deși boala a fost văzută întotdeauna ca pe un accident în viața omului, iată că ea devine acum însoțitorul fidel al ființei umane.
Biserica ortodoxă nu a încercat niciodată să neglijeze trupul și nici nu a considerat trupul un rău în sine (Efes. 6,12), ba, chiar mai mult, trupul este (și a fost întotdeauna) considerat de către ea templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6,20)
Preotul nu poate da alte sensuri decât din perspectivă biblică și patristică. Boala poate fi îngăduită uneori ca și un rău preventiv, spre a nu aluneca în păcate mai mari: Boala Sf. Ap. Pavel „ Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” II Cor. 12, 7-9. Apostolul este realist și recunoaște posibilitatea de a greși prin trufie, iar depășirea acestei ispite nu este lăsată doar la îndemâna omului, ci este prevenită de Dumnezeu. Iată că o anumită boală poate fi ea însăși o măsură profilactică administrată de Dumnezeu pentru prevenirea altor boli mai grave, sufletești sau trupești „ Sănătatea trupului îi deschide omului ușa spre multe capricii și păcate, iar neputința trupului o închide” (Sf. Tihon de Zadonski).
Prezența preotului și a voluntarilor lângă patul bolnavilor poate fi decisivă în determinarea atitudinii pozitive a cestuia față de boală. Să nu uităm că pentru mulți bolnavi, spitalul a fost mai întâi arena de luptă cu fiarele suferinței, ale durerii, ale singurătății, ale disperării, doar că ulterior ei au reușit să vadă în boală taina crucii, care înseamnă totodată asumare, nădejde, răbdare, credință; au reușit, cu Harul lui Dumnezeu, să transforme boala în punte de unire cu cerul, să înțeleagă că doar „în sănătatea sufletească se cuprinde începutul vieții veșnice” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Discuțiile care au urmat, pe marginea subiectului tratat, au fost dirijate de părintele coordonator Traian Molea, secondat de părintele misionar protopopesc George Mironescu. Pe marginea temei discutate, s-au făcut propuneri de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, dintre care amintim:
- Suferința și boala fac parte din urcușul nostru mântuitor.
- Boala și suferința sunt modalitățile prin care ne apropiem de Dumnezeu.
- Depresia este boala incurabilă a secolului nostru.
Încheierea întâlnirii s-a făcut cu mulțumiri și aprecieri verbale adresate părintelui Bădeliță Vasile – gazda ședinței de la Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Voievodeasa și tuturor celor care au fost prezenți la întrunirea cercului pastoral.
Cercul Pastoral nr. 5
„Sfântul Voievod Ștefan cel Mare”
În data de 8 Aprilie 2024, la Parohia Pogorârea Sfântului Duh – Vicovu de Jos Centru, Protopopiatul Rădăuți,păstorită de către Părintele Paroh Nechifor Adrian, a avut loc întâlnirea preoților din Cercul Pastoral Misionar nr. 5, așezat sub patronajul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și coordonat de Părintele Mihalescu Florin.
După săvârșirea Acatistului Sfântului Ioan Maximovici, părintele paroh a susținut meditația cu titlul: „Îngrijirea bolnavilor ca dotorie morală și ca o binecuvântare (Matei 25, 34 -46)”.
Din cuprinsul meditației, evidențiem următoarele aspecte:
Trăind într-o societate în care morala tradițională se vrea a fi dizolvată, iar o etică aproape anti-Hristos este tot mai prezentă printre aspirațiile acesteia, devine tot mai dificil să îți găsești echilibrul și puterea de a te așeza ca individ în firescul/ normalitatea firii, a existenței. Îngrijirea bolnavilor de către preoți are ca punct de plecare, dar și finalitate, modul în care este înțeleasă și gestionată suferința. În general, noțiunea de suferință nu se referă doar la cei care se află în spitale sau în casele lor, ci și la aceia care au suferințe ce nu se văd și care vin din eșecuri, din încercări ale vieții, în urma pierderii cuiva drag, din felurite eșecuri personale.
Prin rugăciunea noastră negreșit devenim una cu cel în suferință, împreună trăim experiența reală a îmbrățișării cu Hristos. Și astfel este imposibil ca un om care este îmbrățișat de Hristos să nu se simtă mai puternic, mai viu, mai curajos. De ce? Fiindcă rugăciunea înnoiește, devine tot ceea ce are nevoie fiecare în momentul acela: nădejde, răbdare, tărie, vitalitate, bucurie. Rugăciunea este faptă- asta dovedesc cei patru prieteni din Capernaum; ei sparg acoperișul pentru a-L întâlni pe Hristos pentru prietenul lor…nimic nu stă împotriva căutării lui Dumnezeu de dragul prieteniei lor. Așa îl așezăm pe fratele în suferință dinaintea lui Dumnezeu, și noi alături de el. De ce Îl caută omul pe Dumnezeu? Ce resorturi interioare extrem de adânci îl așază în genunchi înaintea Celui pe Care L-a negat ori de Care nu i-a păsat niciodată?
Răspunsurile ar putea fi multe, iar unul dintre ele se referă tocmai la trezirea la normalitate, la așezarea în firescul vieții- trezvia. În cele mai multe situații, omul este trezit din traiul unei vieți fără Viața, care este Hristos-Dumnezeu, prin suferința sufletului sau a trupului. Căci viața adevărată, deplină și fericită nu poate fi concepută decât în relația mea concretă cu Cel ce este „Dătătorul de viață”.
Ce este trezvia? Trezvia este participare la viață, la Viața- Hristos.
Omul trebuie ajutat să înțeleagă faptul că doar astfel se poate bucura de viață, de toată frumusețea și împlinirea pe care le aduc lumea și oamenii, că orice durere poate fi alinată doar când ești în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii, cu lumea și cu frumusețile pe care le-a pus în ea Ziditorul. Oricine a simțit, măcar o dată, că bucuria este mai deplină când o împărtășești cu celălalt, iar suferința, poate, mai ușor de purtat când participă și altul la ea.
Discuțiile care au urmat pe marginea temei, au fost dirijate de către părintele Florin Mihalescu, coordonatorul cercului și de către părintele George Mironescu, misionar protopopesc
Amintim câteva propuneri/repere de bună practică pentru bunul mers al Bisericii, discutate în cadrul ședinței:
- Îngrijirea bolnavilor are ca bază înțelegerea suferinței ca punct de înțelegere a celui suferind.
- Rugăciunea este legătura strânsă între preot și bolnav.
- Căutarea lui Dumnezeu de către om este o trezvie, o conștientizare în Hristos.
Întâlnirea Cercului Nr.5, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, s-a încheiat cu mulțumiri și felicitări adresate părintelui Nechifor Adrian, pentru prezentare meditației și tuturor preoților prezenți la ședința de lucru din luna Februarie.
