La slujbele oficiate în biserică, în cadrul ecteniei mari, rostită de diacon sau, în lipsa acestuia, de preotul slujitor, în cadrul celei de-a treia cereri ne rugăm așa: „Pentru pacea a toată lumea, pentru statornicia sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm!”. Cererea pe care suntem invitați să o adresăm lui Dumnezeu denotă că, atunci când pacea lui Dumnezeu este folosită așa cum se cuvine, ea nu numai că rămâne la noi, ci se face roditoare înlăuntrul nostru, spre a ne desăvârși. Și aceasta pentru că, după cum spune sfântul Nicolae Cabasila, „rugăciunea dreptului ajunge lucrătoare atunci când toți cei pentru care se face rugăciunea aduc toate cele ce țin de ei: bunătatea purtărilor, rugăciuni, moderație și toate câte prin care știu că-L bucură pe Dumnezeu”[1].
Altfel spus, doar în biserică orice persoană experimentează adevărul care vine de la Dumnezeu. Dar, pentru a face să rodească acest cuvânt, credinciosul trebuie să fie adus „mereu în situația unui «ascultător al Cuvâtului» (adică al lui Hristos), care nu are el însuși nicio putere asupra cuvântului, ci se află în acea receptare pură care se numește credință. Și o asemenea credință este [manifestarea – nota pr. Claudiu Coman] comuniunii credincioșilor care este chemată să devină una singură (Galateni 3, 28) în Hristos”[2]. Înțelegem că, pentru a deveni desăvârșiți suntem datori să păstrăm pacea, după cum ne îndeamnă și profetul Isaia: „Pacea va fi lucrul dreptății, roada dreptății va fi liniștea și nădejdea în veci de veci. Atunci poporul Meu va locui într-un loc de pace, în sălașuri de nădejde și în adăposturi, fără grijă” (Isaia 32, 15).
Textul profetic de mai sus este un avertisment: binecuvântarea lui Dumnezeu nu va fi gratuită, în sensul că se cere și din partea credinciosului un atașament deplin, orientat spre respectarea poruncilor. De aceea teologii spun că Sfântul Duh este „Duhul unității”, manifestat în „episcopii care se întâlnesc laolaltă în sinoade, care sunt parte a unui întreg mai larg, comunitatea care este constituită de Duhul Sfânt. Duhul se mișcă prin toți membrii Bisericii”[3]. Deja, prin această din urmă afirmație, înțelegem un adevăr care trebuie păstrat și la care suntem datori să revenim ori de câte ori avem ocazia, acela că nu oricine pretinde că are Duhul Sfânt este om al lui Dumnezeu, ci doar cel care se roagă având pace întotdeauna împreună cu Biserica.
De aceea, în anul 50 sau 57, d. Hr, în Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel cel supranumit „Apostolul Neamurilor” scrie comunității de creștini pe care o întemeiase în Galatia (cel mai probabil în sudul Greciei de astăzi), despre pericolul căderii din dreapta credință, pentru că respectivii creștini fuseseră tulburați de anumite învățături false, așezate de persoane îndoielnice sub masca adevărului, denaturând învățătura mântuitoare, amestecând cele referitoare la Evanghelie cu cele referitoare la Legea din Vechiul Testament, încât produceau dezorientare în rândurile creștinilor. Mulți dintre ei erau în pericol de a apostasia.
Ce înseamnă, deci, apostasia? Cuvântul de origine grecească desemnează lepădarea de credință. Împotriva acestui grav păcat „au predicat cu multă fervoare sfântă profeții, atrăgând atenția asupra gravității păcatului care, conform cu previziunile lor, a dus și la îndepărtarea poporului de Dumnezeu și a lui Dumnezeu de popor, la dărâmarea templului sfânt, la nimicirea de către dușmani a vechiului stat evreu și la împrăștierea locuitorilor Țării Sfinte printre neamurile păgâne”[4].
Înțelegem de aici că „harul credinței e inseparabil de sfințenia vieții. Unitatea (de credință) trebuie să fie pentru fiecare creștin mai presus de orice lucru, pentru că astfel se descoperă în mod vizibil, chiar pentru cei neînvățați, unitatea Duhului și a învățăturii”[5]. Suntem încredințați, deci, de realitatea faptului că, așa cum admirabil afirma cândva regretatul mitropolit Nicolae Mladin, „acolo unde e harul, acolo e și Hristos ca izvor al lui; unde e Duhul, acolo lucrează Hristos […] unde e lumina divină, acolo e și Hristos ca Soare duhovnicesc; unde e iubirea Lui, acolo e și persoana Lui […] Viața Lui se prelungește în viața mea”[6].
Pentru a ne feri de capcanele învățătorilor falși, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni ne arată două căi, așezate în antiteză. Urmarea învățăturilor false, ieșite de sub autoritatea Bisericii, aduce cu sine separarea de Hristos și de har (Galateni 5, 4): „cei ce voiți să vă îndreptați din Lege v-ați îndepărtat de Hristos, ați căzut din har”; excluderea din Împărăția lui Dumnezeu (Galateni 6, 8): „cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune”, unde acea „secerare a stricăciunii” înseamnă efortul inutil al celor care benevol optează să se dedice unei vieți trăite departe de Dumnezeu și de Biserică. Apostolul Pavel opune acestora beneficiile darurilor îmbelșugate de care se bucură cei care rămân statornici în credință: „secerarea vieții veșnice” (Galateni 6, 8b): „cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viața veșnică”, la care se adaugă binecuvântarea sigură a celor neclintiți în credință: „Și câți vor umbla după dreptarul acesta, pace și milă asupra lor și asupra Israelului lui Dumnezeu!”, înțelegând și noi că, din moment ce suntem creștini, suntem noul Israel.
În final, doresc să semnalez un aspect de ordin filologic. În v. 7 din capitolul 1 al Epistolei către Galateni, Sfântul Pavel folosește un termen interesant, anume metatithemi, care se traduce prin „a-ți transfera loialitatea”. În acea perioadă termenul era adaptat soldaților din armată care se revoltau și dezertau, dar, mai apare și în unele texte politice și filozofice, desemnând pe cei care trec dintr-o parte în alta sau care adoptă o altă învățătură filozofică, renunțând la cea clasică. Un exemplu în acest sens este cel al unui anume Dyonisos din Heracleia care a părăsit stoicismul pentru a deveni epicurian. El a fost numit ho metathemenos, adică „un cameleon”.
Avem nevoie de a înțelege toate cele expuse în Biblie și de a ni le întipări în memorie. Avem nevoie de statornicie în credință și de pace în rugăciune. Nu putem fi oameni ai păcii în momentul în care nu ne dedicăm „toată viața noastră” în exclusivitate lui Hristos, cum, iarăși, frumos ne îndeamnă o altă ectenie. Biserica nu are nevoie de credincioși puțin loiali, nici de fanatici, ci de oameni care se atașează de ea și se implică în activitățile ei, urmând întotdeauna sfaturile Sfinților Părinți și pe cele ale urmașilor lor, episcopii, preoții și diaconii. Cine își propune să citească Sfânta Scriptură și textele Sfinților Părinți, accesibile în format tipărit, dar și online, se roagă și se mărturisește cu regularitate și sinceritate înaintea duhovnicului, se ferește astăzi de a cădea în păcatul greu al lepădării de credință.
[1] Nicolae Cabasila, Explicări la dumenezeiasca Liturghie. Scrieri II, studiu introductiv și traducere diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2014, p. 258.
[2] Benedict al XVI-lea, Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptură – Tradiție – Magisteriu, traducere din limba germană de Lorin Ghiman, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2018, p. 30.
[3] Ioannis Zizioulas, mitropolitul Pergamului, Prelegeri de dogmatică creștină, traducere din limba engleză de Florin Caragiu, Editura Sophia, București, 2014, p. 300.
[4] Petre Semen, Păcatul: despărțire de Dumnezeu și unire cu demonii, Editura Sfântul Mina, Iași, 2017, p. 72.
[5] Alexis Homiakov, Biserica este una, traducere de Elena Derevici și Lucia Mureșan, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2008, p. 23.
[6] Mitropolitul Nicolae Mladin, Hristos – Viața noastră. Asceza și mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 90.
