Casa parohială, „cinstea preotului și oglinda parohiei”

Rolul familiei preotului în activitatea misionară a parohiei este esențial pentru păstrarea şi întărirea dreptei credinţe, pentru promovarea valorilor morale în rândul credincioşilor şi pentru păstrarea lor în sânul Bisericii.

Din acest motiv, este inclusă familia preotului în declaraţia – jurământ pe care o citeşte candidatul la Hirotonie, ca o subliniere a importanței legăturii dintre casa lui Dumnezeu şi casa slujitorului Său, acesta trebuind să-şi chivernisescă bine casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa, căci dacă nu ştie cineva să-şi chivernisească propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Timotei 3, 4-5), preotul angajându-se sub jurământ: voi locui împreună cu familia mea în parohia încredinţată mie spre păstorire, păstrând şi sporind toate bunurile parohiei.

Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, la articolul 48, prevede următoarele:

Art. 48 – (1) Pe durata activității lor în parohie, preoții și diaconii sunt datori a locui în parohie, în case parohiale, acolo unde acestea există, sau în case închiriate…

(2) Pentru asigurarea unei prezențe stabile a preotului (preoților) în parohie, acolo unde nu se află casă parohială, aceasta va fi construită, iar dacă nu sunt condiții pentru construire, Consiliul Parohial va lua măsuri pentru achiziționarea unei case existente sau pentru plata chiriei locuinței preotului, până când se va construi o casă parohială nouă.

(3) La parohiile și bisericile noi, consiliile parohiale, sub îndrumarea Centrului Eparhial, vor prevedea în buget, vor iniția și susține construirea de case parohiale destinate ca locuință slujitorilor Sfântului Altar.

Deși parcurgem vremuri dificile din perspective geo-politice și economice, suntem nevoiți a recunoaște că înaintașii noștri, datorită râvnei lor de a-și avea preoții în mijlocul comunităților, au reușit, îndrumați de păstorii lor duhovnicești, să construiască în satele Bucovinei frumoase case parohiale, unele dintre ele cu sprijinul austriecilor ce se considerau stăpânitorii acestor ținuturi, însă cu certitudine mai multe și mai trainice decât cele ce au fost edificate în ultima jumătate de secol.

Zeci de case parohiale, la momentul colectivizării satelor, au fost folosite pe post de sedii de CAP-uri, sedii de poliție, dispensare umane sau au primit alte destinații, așa-zis în folosul comunității. În anii post revoluționari, acolo pe unde s-a putut și mai cu seamă acolo unde s-a încercat, multe dintre aceste case parohiale au fost revendicate și redobândite, deși într-o stare avansată de degradare. Unele au fost renovate și au început a fi locuite, altele au fost vândute sau ignorate.

Aceia dintre parohii care nu s-au străduit a pune în bună rânduială patrimoniul mobil și imobil al unităților bisericești încredințate lor spre administrare și, în contextul acesta, al caselor parohiale, au încălcat și încă încalcă prevederile articolelor 64 și 65 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care prevăd:

Art. 64 – (1) Parohul este administratorul întregii averi parohiale mobile și imobile împreună cu Consiliul parohial, sub controlul Centrului Eparhial, și răspunde canonic-disciplinar și administrativ-bisericesc în fața acestuia, iar pentru administrarea și gestionarea defectuoasă a averii bisericești răspunde în fața instanțelor civile, în baza legislației civile și penale.

Art. 65 – Preotul paroh, ca administrator al bunurilor parohiale, are următoarele îndatoriri:

a) să administreze corect bunurile mobile și imobile ale parohiei, instituțiilor culturale, sociale și fundaționale, precum și fondurile parohiale pe baza registrelor de evidențã financiar-contabilă, de gestiune și inventar;

…

e) să se îngrijească, împreună cu ceilalți preoți slujitori și cu epitropii, de luarea măsurilor pentru întreținerea, repararea și restaurarea edificiilor bisericești parohiale, ale instituțiilor culturale, social-filantropice și fundaționale, a casei parohiale, a curții și cimitirului parohial, precum și a altor bunuri bisericești parohiale; să construiască sau să cumpere o casã parohială, acolo unde nu există;

f) să se îngrijească, împreună cu ceilalți preoți slujitori și cu epitropii, de înscrierea în evidențele parohiale și ale autorităților centrale și locale competente a bunurilor mobile și imobile ale parohiei, de buna administrare a acestora, precum și de întocmirea și buna păstrare a actelor de proprietate, potrivit prevederilor statutare, regulamentare bisericești, a hotărârilor organelor bisericești centrale și eparhiale.

Atenția față de casele parohiale și poate mai cu seamă de locuirea preotului în mijlocul comunității parohiale a căpătat amploare în Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, mai cu seamă din vara anului 2020, odată cu venirea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic ca întâistătător al Eparhiei.

În urma repetatelor vizite prin parohiile eparhiei și mai cu seamă după cele efectuate în cursul săptămânii trecute, au fost luate câteva hotărâri categorice, care se pare că au cam deranjat, mai cu seamă pe cei obișnuiți poate sau, de ce nu, pregătiți pentru campaniile electorale, exprimându-se astfel în spațiul online păreri personale influențate sau rău intenționate despre ce și cum ar trebui să facă un episcop chiriarh, în calitatea sa de tată al păstoriților și de bun chivernisitor al patrimoniului Bisericii din Bucovina.

Deși mărturisesc că nu îmi vine ușor, mă văd pus în situația de a face publice câteva imagini cu trei dintre casele parohiale aflate pe raza Protopopiatului Rădăuți, care pot fi prezentate la capitolul:

AȘA NU!

Casele parohiale din Parohiile Frătăuții Noi și Frătăuții Vechi I