În istoria neamului românesc, mitropolitul Anastasie Crimca dăruit de Dumnezeu cu un simţ deosebit pentru frumosul …. credinţei noastre ortodoxe este cunoscut nu numai ca unul dintre marii ierarhi cărturari ai Moldovei, ctitorul Mănăstirii Dragomirna, ci şi ca fondatorul primei bolniţe din Suceava.
Cercetările istorice din ultimele decenii au arătat pe lângă activitatea literară şi artistică a acestui mare ierarrh moldovean, şi aspecte legate de activitatea social-filantropică a sa exprimată prin ctitorirea a două bolniţe : una la Mănăstirea Dragomirna în 1619 lângă mica biserică dedicată Sf. Ilie, Ioan Bogoslovul şi Dreptul Enoh, şi una la Suceava unde era reşedinţa mitropolitană.
Despre prezenţa unor medici ce au poposit în reşedinţa domnească din Suceava avem ştiri încă din vremea lui Alexandru cel Bun când în 1431 la Suceava se afla Hermann bacalaurio in medicina, iar Ştefan cel Mare îi stabilea plata unei sume anuale de 500 de florini de aur medicului Hieronimo da Cesena în 1503. Pentru a înţelege cât reprezenta această sumă, este suficient să arătăm că tributul Moldovei plătit turcilor în acelaşi an, 1503, se ridica la 4000. Alături de acesta mai erau la curtea domnească din Suceava doctorul Matteo Muriano şi genovezul maestro Zoano barbero (adică Ioan bărbierul), pentru îngrijirea rănilor domnitorului. Petru Rareş plătea la 8 mai 1528 unui medic suma de 5000 de aspri pe an şi doi cai buni ( N. Iorga), şi exemplele ar putea continua.
În ceea ce priveşte asistenţa medicală pentru poporul de rând, pentru sărăcime cum se spune în documente celor obidiţi, ea era lăsată atât la oraşe cât şi la sate pe seama Bisericii, care trebuia să aibă grijă printre altele şi de întreţinerea de bolniţe. În Ţara Românească, cea dintâi bolniţă a fost atestată documentar în vremea lui Vladislav al III -lea voievod, în iulie 1523 de lângă Mănăstirea Curtea de Argeş.
Pentru Moldova, o însemnare din anul 1536, făcută pe un Minei de la Mănăstirea Putna, Minei aflat astăzi într-o bibliotecă la Moscova vorbeşte de un incendiu din luna lui martie 8 zile în zilele prea fericitului şi de Hristos iubitorul Io Petru voievod, domnul Ţării Moldovei şi pe timpul arhimandritului Siloan, cu grija lui Dumnezeu sau pentru păcatele noastre a ars Mănăstirea Putna, mult rău a pricinuit şi au ars casele domneşti, amândouă trapezăriile şi magherniţa şi bolniţa şi maghipia (magazia)….
Din timpul domniei lui Gaşpar Graţiani se mai păstrează astăzi două documente în care se vorbeşte despre întemeierea şi funcţionarea bolniţei de la Suceava.
Primul document este datat la 16 mai 1619 în care Gaşpar Graţiani voievod al Ţării Moldovei între 4 februarie 1619 – 20 septembrie 1620 – dă lui Anastasie Crimca, mitropolitul Sucevei un loc în mijlocul târgului Suceava pentru a face spital. Iată conţinutul acestui document Noi Gaşpar v<oie>v<o>d, cu mila lui Dumnezeu, domn Ţării Moldovei, Adică ni-am milostivit şi i-am dat părintelui şi rugătoriului nostru kir Anastasie Crimcovici şi mitropolit Sucevii cu un loc în mijlocul târgului nostru Sucevii din locul domnesc, din sus de unde se face târgul, împotriva casălor Felten sas, ca să facă acolo pe acel locu şpital, întru numele Domnului, ca să fie pentru cei săraci şi neputincioşi şi şchiopi şi orbi şi alţii carii vor să să odihnească toţi aciia acolo într-acel spital . Iar după a noastră viaţă, cine va strămuta sau va strica dania noastră acel şpital să nu fie ertat de Domnul Dumnezeu şi de Preacurata lui Maică şi de toţi sfinţii. Şi altul să nu se amestice.
Despre Felten sas aflăm ştiri şi dintr-un zapis de judecată de la Cotnai din 30 septembrie 1612, ca fiind un negustor neamţ, care-şi avea casele în Suceava, lângă Curtea Domnească, era şoltuz la Cotnari, adică judecător.
Al doilea document, scris la Iaşi la 13 aprilie 1620 din dispoziţia aceluiaşi domnitor întăreşte Mănăstirii Dragomirna satul Mătieini pe Jijia, seliştea Borzeşti o prisacă precum şi un vas de moară pe râul Suceava ca să-şi facă moara mai sus de satul Buninţi, care acest este al sfintei mănăstiri. Însă de la această moară să aibă grijă şi să dea la bolniţă, la săracii din târgul Suceava, cât va fi voia egumenului, căci acea bolniţă a fost făcută în numele lui Dumnezeu de ctitorul sfintei mănăstiri, părintele şi rugătorul nostru, kir Anastasie Crimca, mitropolit de Suceava.
Despre această bolniţă aflăm informaţii şi la arhiepiscopul Petru Bogdan Baksič care în timpul vizitei apostolice în Moldova în 1641 găsea în Suceava în piaţă, în faţa palatului domnului… un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este prea mare. Despre capacitatea acestei bolniţe, a fost avansată ipoteza că avea o capacitate de 30-40 de paturi.(Alexandru I. Gonţa), şi se afla lânga Biserica Sf. Dumitru ctitorită de Petru Rareş.
Cercetările arheologice efectuate la începutul anilor 80 ai secolului trecut au identificat o construcţie rectangulară, cu un zid lat de 1,20 m, cu crepida de fundaţie la adâncimea de 1,70 m, cu latura de est de 12 m, iar latura scurtă era de 9,50 m. Prezenţa unor fragmente de cahlă în interiorul acestei construcţii, dovedeşte fără nici o îndoială că fondatorul acestei bolniţe se îngrijise şi de un minim confort al celor îngrijiţi aici. Unele fragmente de cahlă se par că făceau parte dintr-o sobă care avea coronamentul realizat din piese speciale, tratate sub formă de zid de cetate, cu creneluri şi merloane, dovedind încă odată în plus rafinamentul şi gustul pentru frumos al ctitorului.
Din documentele citate înţelegem că acest aşezământ ctitorit de înaltul ierarh, era dependent financiar de Mănăstirea Dragomirna, deci se găsea sub patronajul Bisericii, şi nu era destinat asigurării asistenţei medicale târgoveţilor ci doar celor săraci şi neputincioşi, şchiopi şi orbi.
Bolniţa de la Suceava din imediata apropiere a Curţii domneşti, ctitorită la început de secol XVII împlinea porunca evanghelică a milostivirii faţă de cei bolnavi prin oferirea unui ajutor medical, iar dorinţa Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, acum după atâtea veacuri de a atrage fonduri pentru construirea unei policlinici şi a unui spital care să poarte numele Anastasie Crimca nu este altceva decât o dovadă vie a continuării activităţii sociale în această zonă sub patronajul Bisericii.