Vremea Sfântului şi Marelui Post, vreme atât de iubită de creştini, când în biserici se psalmodiază Uşile pocăinţei şi Cărările mântuirii, cântări ce cheamă sufletul la umilinţă şi luare aminte, aşezându-l înaintea lui Dumnezeu aşa cum este el în adevăr. Vreme când iată, după atâtea veacuri, Mănăstirea Pătrăuţi, ctitorită de Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, în numele Sfintei Cruci, îşi îmbracă veşmântul de sărbătoare în care ctitorul a poruncit să fie înălţată şi anume de a fi o mănăstire de maici. În Duminica Sfintei Cruci – a 3 a din Postul Mare din anul Mântuirii 2021.
Cuvintele mele au tăria cenuşei şi nu sunt în stare a zugrăvi cele pe care ochii mei le văd şi urechile le aud şi inima o simte, acum, privind spre acest adevărat chivot al Bucovinei. Blagoslovită a fost vremea domniei lui Ştefan cel Mare, cu preafrumoase osteneli şi fapte, dar fără harul lui Hristos şi ajutorul Lui, nici un fir de colb nu s-ar fi putut clinti din loc.
Nu fără osteneală, nu fără durere ori luptă a trăit Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt pe acest pământ. Căci ţinta şi neostoitul dor al inimii sale nu erau cele multe şi deşarte, ci numai dragostea faţă de cel Răstignit pe Cruce, căruia avea să-i închine mănăstirea din Pătrăuţi.
Nu spre laudă deşartă a ridicat Măria Sa atâtea locaşuri de închinare, ci spre mântuirea sufletului său, spre slava lui Dumnezeu, spre care îşi ridica gândurile şi nădejdea ori de câte ori se găsea în vreo strâmtorare ori necaz.
În tradiţia orală a poporului nostru, se spune că în bătălii, totdeauna de-a dreapta lui era un Arhanghel, cu sabie de foc care îl apăra, şi de aceea zidea biserici şi mănăstiri, iar Dumnezeu era mereu în ajutorul lui şi nu îl părăsea.
Sfânta Cruce a fost totdeauna arma nebiruită a voievodului Ştefan cel Mare, credinţa şi convingerea lui a fost că nici o sabie nu poate apăra fără ajutorul Crucii. Acest lucru l-a determinat să de-a Bisericii din Pătrăuţi-Suceava hramul Înălţarea Sf. Cruci, unde în binecunoscuta frescă Cavalcada Sfinţilor militari de pe întreg peretele de vest al pronaosului – o scenă admirabilă prin eleganţă şi foarte grăitoare prin conţinut – prezintă 16 sfinţi militari pe cai, care îl însoţesc pe împăratul Constantin cel Mare. Prezenţa în această compoziţie picturală a Sf. Constantin cel Mare are un tâlc deosebit. André Grabar a văzut în această Cavalcadă un îndemn la cruciadă împotriva turcilor, îndemn pe care purtătorul de biruinţă Ştefan voievod l-a adresat în repetate rânduri întregii creştinătăţi a vremii. Scena avea menirea să ţină trează conştiinţa moldovenilor, să-i îmbărbăteze în lupta pentru apărarea dreptei credinţei şi a neatârnării ţării. Vedem în această reprezentare iconografică o ceată de călăreţi înarmaţi – personaje sacre cu Arhanghelul Mihail în frunte, urmat de împăratul curând creştinat purtând dalmatică şi coroană, de sfinţii taxiarhi, de Sf. Gheorghe şi Dimitrie, cei doi Sf. Teodori,Sf. Procopie şi Sf. Mercurie, aşadar protectori ai oştilor biruitoare, regăsiţi în hramuri ale vremii lui Ştefan cel Mare, o vreme aspră, de războaie şi jertfe – păşeşte victorios parcă, sub semnul acum descoperit al Sf. Cruci, într-o biserică ce are ca hram, nu întâmplător, simbolul creştinătăţii.
Ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că din punct de vedere stilistic, reprezentarea Cavalcadei de la Pătrăuţi ţine de viziunea medievală a Răsăritului Bizantin, în vreme ce alte reprezentări, cum este cea din Arezzo – Italia, ţine stilistic de orizontul umanist al Renaşterii. Iconografii moldoveni au îmbogăţit compoziţia din punct de vedere teologic, transformând viziunea împăratului într-o emblemă perpetuă a victoriei prin Cruce.
Pe bună dreptate bizantinologul A. Grabar vedea în Cavalcada sfinţilor militari de la Pătrăuţi, o materializare a spiritului militant caracteristic Moldovei lui Ştefan cel Mare, cel ce devenise un adevărat apostol al luptei împotriva turcilor, fiind primul dinast din Europa de Răsărit care şi-a propus să transforme războiul de apărare contra necredincioşilor într-o adevărată cruciadă cu participarea tuturor capetelor încoronate ale bătrânului continent european.
Să nu uităm că ne aflăm în timpurile în care efemera pace cu turcii nu trebuia să facă să se uite efortul cruciat al învingătorului lui Mahomed al II -lea, cuceritorul Bizanţului, într-o Europă creştină care exalta şi ea cruciada prin acţiuni cavalereşti, prin proclamaţii solemne şi chiar prin opere pioase de artă ce stăteau sub semnul Sf. Cruci.
Evocarea în 1487 la Pătrăuţi, într-o mică biserică cu hramul Sf. Cruce, a împăratului Constantin cel Mare,consona perfect cu atmosfera cruciată a epocii ştefaniene, epocă în care era copiat în Sbornice, la Putna Panegiricul Sf. Constantin cel Mare, scris spre sfârşitul secolului al XIV -lea de Eftimie de Târnovo.
Binecreduinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a beneficiat de prezenţa în jurul său a unor iconografi de notabilă subtilitate care au ştiut să găsească o rezolvare pe cât de corectă sub aspect teologic, pe atât de expresivă şi convingătoare în planul realităţii imediate. Primejdia invaziei otomane fusese trăită succesiv de ţările balcanice dar nicăieri nu a fost elaborată o imagine atât de bogată în semnificaţii, prin intermediul căreia lupta Moldovei pentru libertate era aşezată sub semnul sacralităţii.
Fineţea liniei desenate, nobleţea clasică a fizionomiilor şi, mai ales, unele predispoziţii iconografice ne fac să înţelegem de ce nu este gratuită ipoteza prezenţei aici a unui artist venit din abia dispărutul Bizanţ al Paleologilor sau a unui maestru al locului care a asimilat, ca altădată la biserica din Lujeni, în apropiere de Cernăuţi, canonul estetic al acestuia, preferând însă pitorescul etnic, calmul monumental.
Aşa cum odinioară, împăratul Constantin a pornit împotriva păgânilor şi i-a zdrobit – spunea A. Grabar, tot aşa şi Ştefan cel Mare al Moldovei, un nou Constantin avea să-l învingă pe duşmanul necredincios în numele Sf. Cruci.
Despre frumuseţea bisericii mănăstirii Pătrăuţi s-au spus multe de atunci şi încă se vor mai spune. Însă nu spre fală ori slavă de la oameni a zidit-o Ştefan cel Mare cu aşa nespusă podoabă, ci fiindcă a dorit a întrupa în zidurile unei biserici dragostea Măriei Sale pentru Dumnezeu, pentru Sf. Cruce.
Cât de frumoasă eşti tu, mireasa mea, şi fără nici o pată. Aceasta este mărturisirea de dragoste a mântuitorului Iisus Hristos pentru Biserica Sa. Pe această Biserică, pentru care Fiul lui Dumnezeu şi-a vărsat sîngele pe Cruce, a iubit-o şi a cinstit-o Măria Sa Ştefan cel Mare cu nespusă dragoste.
La acest frumos ceas de sărbătoare, să ne aducem aminte de cântarea dulce şi măreaţă a Canonului Înnnoirii cel întocmit de părintele nostru Ioan din Damasc, umilul imnograf al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Cei răniţi cu dorul cel preadulce dumnezeiesc, veniţi în această casă împărătească, să ne împărtăşim cu Mirele Hristos, cântând : Bine eşti cuvântat în biserica slavei Tale, Doamne!