Răsfoind paginile de istorie a Ţării Moldovei din a doua jumătate a veacului al XV -lea observăm că toate războaiele purtate de Ştefan cel Mare au avut ca arie de desfăşurare numai spaţiul românesc în cvasitotalitatea sa.
Ştefan cel Mare ştia foarte bine că tendinţele expansioniste ale Ungariei dinspre vest, ale Poloniei dinspre nord, ale tătarilor şi ale Imperiului otoman la sud şi sud-est asupra Ţării Moildovei, nu puteau fi contracarate decât printr-un efort dirijat de o personalitate care mai târziu avea să fie recunoscută ca fiind de talie europeană.
Mahomed al II -lea – cunoscut sub numele Fatih Sultan Mehmed – avea motive temeinice să urmărească acţiunile lui Ştefan cel Mare, mai ales după ce refuzase să mai plătească tributul, dar mai ales după campaniile repetate ale acestuia în Ţara Românească, arătând că vrea să scoată şi această ţară din zona de influenţă otomană şi mai ales nu putea uita faptul că domnul Ţării Moldovei cucerise Chilia, o cetate pe care însuşi Cuceritorul Constantinopolului ar fi vrut-o pentru sine, având în vedere importanţa geostrategică şi economică a acesteia. Prin urmare îndrăzneţul ghiaur trebuia repede pedepsit.
Pentru aceasta, la ordinul sultanului, oastea otomană aflată sub comanda beilerbeiului Rumeliei, Şemseddin Ahmed bin Süleyman Kemal paşa-zade, a ridicat asediul cetăţii Scutari (Shkodër – Albania) şi la începutul anului 1475 a pătruns, prin Ţara Românească, în Moldova pentru a o readuce sub suzeranitatea Porţii. Era o campanie neobişnuită, întrucât turcii, după cum bine se ştie, nu purtau război în părţile noastre iarna, dovedind şi prin aceasta că Mahomed al II -lea acorda o mare atenţie acţiunii împotriva lui Ştefan cel Mare şi spre a-l aduce sub ascultare.
Conştient de pericol, Ştefan cel Mare şi-a concentrat oastea în tabăra de la Vaslui, fiind gata să înfrunte invazia otomană. Majoritatea oştirii moldave o formau ţăranii (aprox. 40.000 de luptători) – după cum informează J. Długosz – oameni viguroşi şi cu dragoste de pământul strămoşesc, oşteni care nu au lipsit niciodată de la chemarea voievodului lor ori de câte ori ţara a fost în primejdie. La această oaste Ştefan cel Mare a primit sprijin şi din Transilvania, de unde au venit aprox. 5 000 de secui şi 1 800 de unguri- după cum informează Andreas Veress, iar din Polonia 2 000 de călăreţi.
Efectivul forţelor otomane – 120 000 de oameni – este indicat chiar de Ştefan cel Mare în Scrisoarea adresată monarhilor din Europa după victoria de la Vaslui unde spune clar facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120 000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Süleyman paşa.
Din Cronicile turceşti aflăm că zăpezile şi viscolele nu par să fi fost excesive, ploile afectând vizibil forţele otomane care cuprindeau numeroşi bei ai sangeacurilor din Europa acelui timp, torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreţi şi slujitori, toţi şoimii care zburau în lupte au devenit ca nişte găini jumulite.
După obiceiul cel vechi, Ştefan a poruncit să se facă pustiu în faţa duşmanului. Conştient că nu i-ar putea înfrunta pe turci în câmp deschis – quod non posset Turcis occurrere in campis – (A. Veress) Ştefan a preferat să-i atragă pe urmele sale, conducându-i astfel la confluenţa Racovei cu râul Bârlad, la câţiva kilometri sud de târgul Vaslui, un teren mlăştinos, mărginit de păduri, teren ce corespundea de minune intenţiilor lui Ştefan cel Mare.
Atraşi de trupele de acoperire, în dimineaţa zilei de marţi 10 ianuarie 1475, când se lăsase o negură deasă care favoriza în gradul cel mai înalt atacul cei care ştiau locurile şi, dimpotrivă, încurca pe străinii necunoscători, otomanii înaintau. În avangardă mergeau spahii- cavaleria – urmaţi de ieniceri – în mijlocul cărora se afla Süleyman paşa .
În momentul hotărâtor, când în urma pierderilor suferite de primul detaşament, ai noştri erau în primejdie, Ştefan cel Mare s-a aruncat el însuşi în mijlocul bătăliei determinând retragerea turcilor. Urmărirea a durat aproape patru zile de marţi până vineri noaptea ….pe un mare noroi… iară Ştefan Vodă pornitu-s-au după dânşii cu ai săi moldoveni şi cu 2 000 de oaste leşească ce i-au fost într-ajutoriu şi i-au gonit pre turci până i-au trecut Siretul la Ionăşăşti, unde se pomeneşte şi astăzi Vadul Turcilor (Gr. Ureche). Unii dintre invadatori s-au înecat în apa Siretului, alţii s-au împotmolit în mlaştina morţii.
Pierderile inamicului au fost extrem de mari. Cronica ţării vorbeşte de mulţime mare fără număr. Însăşi multe paşale şi alţi comandanţi otomani au pierit în luptă sau au căzut prizonieri. 100 de steaguri şi toată artileria turcească au căzut în mâinile oştenilor Moldovei (N. Iorga).
Victoria românească în războiul de apărare de acum 550 de ani a fost categorică. Rareori au suferit turcii o asemenea înfrângere. Însăşi sultana Mara, văduva sultanului Murad II, recunoştea că niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare. A fost un grozav măcel – mărturiseşte Sa’adeddin – şi puţin a lipsit să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi şi numai cu greutate Süleyman paşa şi-a scăpat viaţa prin fugă.
Victoria de la Vaslui s-a datorat în mod special, calităţilor de bun strateg şi tactician, bun organizator şi comandant, de viteaz luptător ale lui Ştefan cel Mare. În acel moment, Ştefan cel Mare era singurul care ar fi putut duce la izbândă o cruciadă pentru izgonirea osmanlâilor din Europa şi recucerirea Constantinopolului de către creştini.
Marea victorie obţinută la Vaslui arăta Europei din acel ultim sfert de veac XV că oştile Porţii pot fi în frânte chiar de forţe militare mici faţă de cele ale adversarului atunci când ele sunt unite în jurul domnitorului, oşti conduse cu măiestrie şi decise să apere pământul strămoşesc.
Iată ce spunea cronicarul Jan Długosz lăudând pe Ştefan cel Mare O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care atât îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită în contra turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii.