„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre”.
În seria așa-numitelor rugăciuni începătoare, cu excepția perioadei dintre Învierea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh, orice credincios, cleric sau mirean, își începe obișnuitele rugăciuni cu un adevărat imn dedicat Sfântului Duh, cunoscut sub denumirea Împărate ceresc, titlul fiind inspirat din primele cuvinte ale respectivei rugăciuni.
Dar, oare, textul în cauză este fundamentat pe cuvintele Scripturii? Aceasta este întrebarea în jurul căreia îmi propun să construiesc o scurtă argumentare.
Textul rugăciunii face referire la titlul de Împărat, asociat Duhului Sfânt. Deși astăzi o astfel de asociere poate fi confuză, totuși, exclusivitatea regalității divine, „este o idee comună tuturor religiilor Orientului antic […] Vechiul Testament îi conferă un conținut aparte, legat de monoteism, de concepția sa privind puterea politică, de eshatologia proprie”[1]. Textele neotestamentare vor prelua această concepție a regalității divine din iudaism, și o vor vedea sub o altă formă, mult mai clară, dezvoltând tema Împărăției Sfintei Treimi. Și aceasta, deoarece, „Duhul lui Dumnezeu nu poate fi despărțit de Tatăl și de Fiul; El se revelează împreună cu Ei în Iisus Hristos, dar își are modul propriu de a se revela, după cum își are propria personalitate”[2]. De pildă, în Matei cap. 12, Domnul Hristos confirmă unele aspecte, legate atât între ele, cât și cu afirmațiile trinitare de mai sus. Astfel, Sfântul Matei arată că acel conflict între bine și rău include afirmația absolută că Împărăția lui Dumnezeu a venit deja prin Întruparea lui Hristos, eveniment ce face posibilă cunoașterea Sfintei Treimi: „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 12, 28). Argumentul folosit aici de Hristos contrastează opinia dominantă în cercurile fariseilor, cum că puterea Sa era de la („prin”) Beelzebul. El le arată că sursa reală a lucrării Sale mântuitoare era cea „prin Duhul”. Desigur, înțelesul este completat de textul Evangheliei după Luca, unde, interesant, „Duhul lui Dumnezeu” va fi înlocuit de expresia „degetul lui Dumnezeu” (daktilou Theou): „Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 11, 20).
De fapt, Domnul Hristos nu a făcut decât să arate ceea ce evreii cărora li se adresa trebuiau să cunoască în amănunt, anume că „puterea suverană a Sa se manifestase cu ocazia exodului, când El i-a nimicit pe egipteni și a salvat Israelul” (Ieșire 15, 18). Împărăția despre care e vorba acolo, e urmarea unui atribut divin. Termenul ebraic hesed, care apare în repetate rânduri, denotă atât „mărinimia” și „generozitatea”, cât și – atunci când se referă în exclusivitate la om – „loialitatea”; este vorba, deci, nu atât despre un sentiment trecător, ci despre „un comportament solidar cu partenerul de Legământ”[3].
Prin urmare, în debutul rugăciunii adresate Sfântului Duh, cuvintele „Împărate ceresc” semnalează credința celor care se roagă în realitatea Împărăției a cărei suveranitate este descoperită în și cu lucrarea Duhului Sfânt.
Imediat, în strânsă legătură cu cele afirmate anterior, rugăciunea continuă cu o numire, cea de „Mângâietor”, de la grecescul Paracleite. Întrebarea este dacă atributul este de origine biblică. Ideea biblică a Mijlocitorului/Mângâietorului apare încă din textele veterotestamentare. De pildă, în Cartea Iov citim argumentarea pe care Elihu o face în favoarea lui Dumnezeu. Elihu arată că omul, în clipe de suferință, este cuprins de un cutremur neîntrerupt; mai mult, accentuarea suferinței îl face să se apropie de împărăția morților (Iov 33, 22). Cu toate acestea – arată textul mai departe – și aici vreau să insist: „dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu se milostivește de el și zice îngerului: Izbăvește-l să nu cadă în prăpastie; am găsit pentru sufletul lui prețul de răscumpărare” (Iov 33, 23-24).
Este relevant faptul că versetele citate sunt în concordanță cu textul masoretic, și nu cu cel al Septuagintei. Varianta grecească nu vorbește de rolul mijlocitorului al cărui rol va fi ilustrat de întreaga literatură evreiască apocrifă[4].
Episodul din Iov ne arată importanța Mijlocitorului între cer și pământ pentru om și pentru mântuirea sa. Izbăvirea de acea „cădere în prăpastie” e în strânsă legătură cu o temă ioaneică, neotestamentară de această dată, unde, în ceea ce exegeza biblică a numit „cuvântarea de despărțire”, discursul lui Iisus înainte de pătimire, Domnul le spune ucenicilor că va ruga pe Tatăl „și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14, 16). Evreii înțelegeau rolul Mângâietorului în sens juridic; pentru ei pereqlit avea sensul de „apărător legal în cadrul unui proces sau intermediar”[5]. După cum observa bine exegetul Rinaldo Fabris, „Duhul Adevărului este prezentat în primă instanță ca un alt Mângâietor prin raportare la Iisus, iar în cea de-a doua instanță, rolul său, în ceea ce-i privește pe discipoli este de a-i învăța și de a le aminti tot ce a spus Iisus”[6].
Deci, atunci când rostim apelativul Mângâietor la adresa Sfântului Duh, de fapt ar trebui să conștientizăm această îndoită lucrare de avocat, adică Cel care, practic, pledează în favoarea noastră, a oamenilor, și de Cel pe Care Îl chemăm ca să ne instruiască să înțelegem care e voia lui Dumnezeu cu noi și să ne arate modul în care ne putem feri de tot ceea ce ne abate de la calea aceasta.
Sigur, în legătură cu apelativul Mângâietor, rugăciunea continuă să vorbească despre Sfântul Duh, numindu-L „Duhul Adevărului”. Știm din lectura Bibliei că făgăduința vieții veșnice înseamnă faptul că harul Duhului Sfânt este lucrător, având capacitatea – dacă dorim să conlucrăm cu El – să ne învețe tot ceea ce ține de adevăr. De fapt, în prima epistolă a Sfântului Ioan, harul mirungerii (litt. al ungerii) „învață despre toate, și adevărat este și nu este minciună, rămâneți întru El, așa cum v-a învățat” (I Ioan 2, 27). Importanța apelativului „Duhul adevărului” o descoperim însă în multe texte patristice. Voi apela la un singur exemplu, cel apologetic și polemic. Este vorba despre ceea ce a întreprins patriarhul Fotie al Constantinopolului în legătură cu principiul după care se cunoaște prin experiență adevărata teologie. Fotie zice că „odată ce teologia lucrată prin har este văduvită de har, nu va mai rămâne nicăieri nicio certitudine”[7]. Avertismentul este clar: teologia este chemată la o lucrare continuă prin har; atunci când e lipsită de har, deci când se ancorează doar în spațiul teologumenei, ea își pierde eficiența. Observăm, deci, încă odată importanța apelativului de „Duh al Adevărului”: Duhul Sfânt ne călăuzește și ne susține în tot ceea ce este de folos mântuirii; ancorându-ne în dreapta învățătură, vom putea să fim statornici în toate cele privitoare la credința dreaptă și la păstrarea cu fidelitate a acesteia. Este bine să știum, deci, cât de semnificative ar trebui să fie pentru noi, mai ales astăzi, într-o societate pluralistă, ancorarea în adevăr și în Duh.
Urmează o altă afirmație la adresa Duhului Sfânt. Zicem așa: „…Care pretutindeni Ești și toate le împlinești”.
Expresia face aluzie la primele pagini ale Scripturii, atunci când aflăm cum anume acționa Dumnezeu prin Duhul Sfânt: „iar Duhul lui Dumnezeu se purta peste fața apelor” (Facerea 1, 2). Am folosit varianta ebraică, pentru a evidenția mai bine ce vrea să ne transmită textul. Este vorba despre o acțiune descrisă printr-un verb la forma intensivă (piel) care vrea să sugereze zborul planat al unei păsări. De fapt, aici este o imagine ce va fi reluată în Deuteronom, acolo unde Dumnezeu este asemănat unui vultur „care își răscolește cuibul, se poartă pe deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i ridică pe penele sale” (Deuteronom 32, 11). Ideea este aceea că planarea este ocrotirea perpetuă a oamenilor. În sensul acesta, vorbim despre o acțiune cu o continuă desfășurare și rol creator a Duhului în creație. Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci o susține mereu.
Apoi, „plinirea” sau „împlinirea” ca act al Duhului Sfânt este, iarăși, o chestiune cu un bogat caracter biblic. Ne întoarcem din nou către textul Evangheliei după Ioan. În primul capitol, după ce a prezentat cele referitoare la Logos, evanghelistul Ioan prezintă mărturia Sfântului Ioan Botezătorul, care spunea despre Hristos că vine după el, că e mai mare decât el și că, în definitiv, „din plinătatea Lui noi toți am luat har peste har” (Ioan 1, 16). Argumentul ioaneic va fi dezvoltat de Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, acolo unde harul este opusul greșelii, deoarece dacă prin greșeala protopărintelui Adam cei mulți (id est omenirea) au căzut pradă morții, „cu atât mai mult harul lui Dumnezeu și darul lui Dumnezeu au prisosit asupra celor mulți prin harul unui singur Om, Iisus Hristos” (Romani 5, 15). Sesizăm „darul” și „harul” care au venit prin Hristos, în Duhul Sfânt. Mai mult, versetul paulin din Epistola către Romani care vizează în mod expres răscumpărarea omului, e în strânsă legătură cu practica liturgică ce precede împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Atunci când preotul ia părticica cu însemnele „IIS” și o așează cu grijă în potir, zice: „Plinirea Duhului Sfânt”[8]. Deci, se observă deja conturat bine un veritabil „fir roșu” al evenimentelor biblice experiate în cadrul liturgic. Altfel spus, harul Duhului Sfânt e „plinirea”, „împlinirea” tuturor în Hristos, legătura fiind transferată dinspre Scriptură, spre experiența eclezială.
Următoarea expresie, „Vistierul bunătăților” are, iarăși, valențe biblice. De pildă, în Evanghelia după Matei, unde ucenicii Domnului sunt îndemnați să își adune comori cerești, substantivul la plural „comori” traduce grecescul thésauros, de unde vine, etimologic, „tezaur”. Vorbim, deci, despre Duhul Sfânt ca „Tezauratorul” prin excelență a toate cele ce sunt bune și de folos (Matei, 6, 19-21).
Ultimul atribut referitor la Sfântul Duh, „Dătător de viață” e pus în legătură cu manifestarea Sa în creație. Însuși Domnul Hristos, după cum zice evanghelistul Ioan, a spus că „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic. Cuvintele Mele sunt duh și sunt viață” (Ioan 6, 63). Caracterul profund euharistic și liturgic al acestui verset ioaneic este bine evidențiat de exegeza lui Dan Tomuleț, care afirmă că „participarea la ritual nu asigură participarea la realitatea sa duhovnicească, ci participarea la realitatea lui duhovnicească justifică participarea la ritual”[9]. Altfel spus, nu formalismul, ci asumarea „vieții” pe care o primim prin lucrarea Duhului în Sfintele Taine ne poate fi de un real folos la transformarea noastră lăuntrică.
Am dorit să identific câteva aspecte, rezumativ, cu scopul de a confirma celor interesați, în stil catehetic, faptul că alcătuirea rugăciunii Împărate ceresc nu este arbitrară, ci este inspirată din cuvintele Sfintei Scripturi, numirile și atributele la care facem referire ori de câte ori o rostim sunt tot atâtea dovezi ale faptului că în Ortodoxie prioritatea vizează întotdeauna exegeza duhovnicească a textelor biblice.
Pr. Claudiu Coman
[1] Cf. Xavier-Léon Dufour (coord.), Vocabular de teologie biblică, traducere coordonată de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Editura ARCB, București, 2001, p. 296.
[2] Idem, Ibidem, p. 173.
[3] ***, Biblia după textul ebraic: Exodul. Leviticul, ediție îngrijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Editura Humanitas, București, 2019, p. 224.
[4] Cf. ***, Septuaginta: Iov, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Iisus Sirah, Psalmii lui Solomon, vol. 4/ II, coordonat de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 121.
[5] Rinaldo Fabris, Evanghelia după Ioan. Traducere și comentariu, traducere din limba italiană de pr. Cristian Ungureanu, Editura Sapientia, Iași, 2016, p. 613.
[6] Idem, Ibidem, p. 614.
[7] Fotie al Constantinopolului, Mistagogia Duhului Sfânt. Exegeze la Evanghelii, ediție bilingvă, traducere de Oana Coman, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 107.
[8] ***, Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura IBMBOR, București, 2012, p. 130.
[9] Dan Tomuleț, Revelație și transformare: o interpretare a Evangheliei după Ioan, vol. II, Editura Eikon, București, 2021, p. 177.