Asediul și căderea cetății Bizanțului

Paştile sunt sărbătoarea cea mare a Bisericii Ortodoxe, când fiecare creştin se bucură, amintindu-şi de Învierea Mântuitorului. Totuşi prea puţină bucurie sălăşluia în inimile poporului din Constantinopol în Duminica Paştilor din 1453. Această sărbătoare a fost celebrată la data de 1 aprilie; după o iarnă viforoasă, sosise primăvara pe Bosfor. Cerul era brăzdat de şiruri lungi de păsări călătoare, care zburau spre miazănoapte, către locuinţele lor de vară. Tracia însă duduia de vuietul unei mari oştiri în mişcare, oameni şi cai, ca şi de scârţâitul furgoanelor trase de boi.

Locuitorii se rugaseră zile îndelungate să le fie dat măcar să-şi săvârşească în linişte rânduielile din Săptămâna Mare, iar dorinţa li se împlinise. Abia luni, 2 aprilie, primul detaşament al duşmanului s-a arătat în zare. O companie, alcătuită din puţini oşteni dintre cei care apărau oraşul, a pornit un atac împotriva lor, omorând câţiva oameni şi rănind mulţi alţii. Pe măsură însă ce se iveau tot mai multe trupe turceşti, compania s-a retras în oraş şi împăratul a poruncit să se distrugă podurile de peste canale, iar porţile oraşului să fie închise. În aceeaşi zi a dat deopotrivă instrucţiuni să se întindă un lanţ mare peste intrarea în portul din Cornul de Aur; lanţul avea să fie prins la un capăt de turnul lui Eugeniu, de la Poalele Acropolei, iar la celălalt de un turn, care ţinea de zidurile dinspre mare ale Perei şi trebuia să se sprijine pe plute de lemn.

Un meşter genovez, Bartolomeo Soligo, avea sarcina să-l aşeze la locul stabilit. Joi, 5 aprilie, întreaga armată turcească, cu sultanul care o comanda în frunte, a ajuns în faţa zidurilor. Mehmet şi-a aşezat vremelnic tabăra la doi kilometri şi jumătate depărtare. A doua zi şi-a adus trupele mai aproape, pe poziţiile pe care aveau să rămână. Apărătorii oraşului şi-au ocupat şi ei locurile care le fuseseră statornicite.

Constantinopolul este aşezat pe o peninsulă de formă aproape triunghiulară, cu laturile uşor încovoiate. Zidurile dinspre uscat se întindeau pe vreo şase kilometri lungime, de la cartierul Vlaherne de pe Cornul de Aur până la cartierul Studion, pe ţărmul Mării Marmara, pe o linie care se încovoia puţin în afară. Zidurile ridicate de-a lungul Cornului de Aur aveau aproximativ cinci kilometri lungime şi formau o curbă cu scobitura înlăuntru, de la Vlaherne la promontoriul Acropolei, azi cunoscut îndeobşte sub numele de Capul Seraiului, care priveşte spre miazănoapte, către Bosfor. De la promontoriul Acropolei până la Studion, distanţa era de nouă kilometri. Zidurile înconjurau vârful teşit al peninsulei, cu faţa spre intrarea în Bosfor şi mergeau apoi pe o curbă uşor scobită, de-a lungul ţărmului Mării Marmara. Înspre Cornul de Aur şi Marmara se găsea un singur rând de ziduri. De-a lungul Mării Marmara, ele se ridicau de-a dreptul din apă. Unsprezece porţi se deschideau prin ziduri către mare şi în acea regiune se aflau şi două mici porturi întărite, la îndemâna vaselor uşoare care, din pricina vântului puternic de miazănoapte, nu puteau ocoli promontoriul, spre a intra în Cornul de Aur. De-a lungul ţărmului din Cornul de Aur se ridicase, în cursul veacurilor, o plajă, care era acum acoperită de antrepozite. Şaisprezece porţi duceau spre ea. La capătul dinspre vest, ca să apere cartierul mai expus Vlaherne, Ioan Cantacuzino construise, prin prundiş, un canal care mergea chiar pe lângă zid. Aceste ziduri dinspre mare se aflau într-o stare destul de bună şi nu era de aşteptat să fie atacate cu înverşunare. Deşi apusenii şi veneţienii îşi croiseră drum în Constantinopol, în 1204, dinspre Cornul de Aur, un asemenea asalt ar fi fost cu putință numai din partea unui dușman care ar fi avut portul cu totul sub controlul său.

La câteva zile bune, după-amiaza zilei de luni, 28 mai, fusese limpede şi radioasă. Când soarele a început să coboare către zările dinspre apus, i-a bătut drept în faţă pe cei care apărau zidurile, gata să le ia vederea. La ceasul acela, în tabăra turcească începuse forfota. Oamenii se întreceau cu miile ca să umple până sus şanţul, în vreme ce alţii împingeau în sus tunuri şi maşini de război. Cerul s-a acoperit curând după asfinţit şi s-a pornit o ploaie puternică. Lucrul însă a mers înainte fără încetare şi creştinii n-au putut face nimic ca să-l împiedice. Pe la unu şi jumătate noaptea, sultanul a socotit că totul era gata şi a dat ordinul de asalt.

Zarva care a început dintr-odată a fost înspăimântătoare. De-a lungul întregii linii a fortificaţiilor, turcii s-au aruncat la atac, răcnindu-şi strigătele lor de luptă, în timp ce tobe, trâmbiţe şi fluiere îi tot mânau din spate. Trupele creştine aşteptaseră în tăcere. Când însă santinelele de pe turnuri au dat alarma, bisericile din apropierea zidurilor au început să tragă clopotele şi biserică după biserică, pe tot cuprinsul oraşului, au prins din zbor dangătul vestitor de primejdii, până ce n-a rămas clopotniţă în care să nu răsune. La patru kilometri şi jumătate distanţă, în biserica Sfânta Sofia, slujitorii altarului şi-au dat seama că bătălia începuse. Fiecare bărbat în stare să poarte arme s-a întors la postul său, iar femeile, printre ele şi călugăriţe, au pornit în grabă spre ziduri, ca să ajute la căratul pietrelor şi al grinzilor, pentru întărirea lucrărilor de apărare şi ca să poarte găleţi cu apă spre a le potoli setea oştenilor.

Bătrânii şi copiii au ieşit din case şi s-au îngrămădit în biserici, încredinţaţi că sfinţii şi îngerii îi vor ocroti. Unii s-au îndreptat spre bisericile din parohiile lor, alţii spre biserica înaltă a Sfintei Teodosia de lângă Cornul de Aur. Marţi era ziua ei de hram şi clădirea fusese acoperită de trandafiri culeşi din grădini şi de pe alei. Cu siguranţă că sfânta nu-şi va părăsi închinătorii. Alţii se întorceau spre catedrala cea mare, amintindu-şi de vechea proorocire, care spunea că, deşi necredincioşii vor izbuti să pătrundă, străbătând oraşul, până în interiorul sfântului lăcaş, acolo însă îngerul Domnului se va arăta şi-i va izgoni cu sabia lui luminoasă şi-i va da morţii. În ceasurile întunecate dinaintea zorilor, credincioşii adunaţi laolaltă au vegheat şi s-au rugat.

La ziduri nu era vreme de rugăciuni. Sultanul îşi întocmise cu grijă planurile. Cu toate că în faţa oastei rostise cuvinte semeţe, păţaniile sale îl învăţaseră să-l respecte pe duşman. De data aceasta el avea mai întâi să-l hărţuiască, înainte de a-şi primejdui în bătălie trupele sale de elită. În luptă i-a băgat mai întâi pe hânsarii lui, adică pe başbuzuci, din care erau de faţă câteva mii, oameni fără căpătâi din toate ţările şi de toate naţiile, mulţi dintre ei turci, însă mult mai mulţi veniţi din ţările creştine: slavi, unguri, nemţi, italieni, ba până şi greci, gata cu toţii să lupte împotriva celor de aceeaşi credinţă, adică cu creştinii, pentru plata pe care le-o dădea sultanul şi pentru prada pe care le-o făgăduise. Mulţi dintre ei îşi aveau armele lor, care alcătuiau o adunătură ciudată de hangere şi praştii, arcuri şi câteva archebuze. Li se împărţiseră, totuşi, şi un număr mare de scări de asalt. Erau trupe în care nu te puteai încrede, straşnice la cel dintâi iureş al lor, dar care repede îşi pierdeau cumpătul, dacă nu izbândeau numaidecât. Ştiindu-le slăbiciunea, Mehmet a rânduit îndărătul lor un şir de oşteni care să facă ordine, înarmaţi cu curele şi buzdugane, şi care aveau porunca să-i îmboldească, dar şi să lovească şi să ţină în frâu pe oricine dădea semne că şovăie. Îndărătul acestei poliţii ostăşeşti se aflau ienicerii sultanului. Dacă vreun başbuzuc îngrozit îşi croia drum printre acei care-l păzeau, ienicerii aveau sarcina să-l căpească cu hangerele lor.

Atacul başbuzucilor a pornit de-a lungul întregii linii, dar a fost mai stăruitor pe valea râului Lykos. În alte locuri, zidurile erau încă prea trainice şi erau atacate cu gândul, mai ales, să-i împiedice pe cei care le apărau să vină în ajutorul tovarăşilor de arme din sectorul cel mai ameninţat. Acolo lupta a fost îndârjită. Başbuzucii luptau împotriva unor oşteni mult mai bine înarmaţi şi mult mai bine instruiţi decât ei şi în afară de aceasta, îi stânjenea faptul că erau prea numeroşi. Mereu câte unul dintre ei se găsea în calea altuia. O piatră azvârlită împotriva lor putea să ucidă sau să scoată din luptă mai mulţi oameni dintr-odată. Deşi câţiva au încercat să dea îndărăt, cei mai mulţi s-au ţinut bine, cu scările lor proptite de ziduri şi de palisadă, pe care se căţărau şi de unde erau doborâţi doar cu puţin înainte să ajungă în vârf.

După aproape două ceasuri de luptă, Mehmet le-a dat poruncă başbuzucilor să dea înapoi. Ei fuseseră ţinuţi în loc şi respinşi, dar îşi împliniseră rostul, şi anume să-l hărţuiască pe duşman. Unii creştini trăgeau nădejde că va fi fost doar un atac de noapte, stingher, menit să le încerce puterea şi toţi sperau că vor avea parte de o clipă de odihnă. Aceasta nu le-a fost însă hărăzită. De-abia au avut vreme să-şi refacă liniile şi să aşeze din nou pe palisadă grinzile şi butoaiele cu pământ, că s-a şi pornit un al doilea atac. Regimentele de turci din Anatolia, din armata lui Işak, pe care-i puteai deosebi după uniformele lor neobişnuite şi după platoşe, s-au revărsat de pe colina de dincolo de Poarta civilă a Sfântului Roman, pe vale, în jos şi au făcut o mişcare de rotire, ca să aibă în faţă palisada. O dată mai mult clopotele bisericilor din preajma zidurilor au început să bată, ca să dea alarma. Numai că glasul lor a fost acoperit de bubuitul tunului cel mare al lui Urban şi al celorlalte arme de foc, când au început din nou să izbească în ziduri.

În câteva clipe, anatolienii au şi pornit la asalt. Spre deosebire de başbuzuci, aceştia erau bine înarmaţi şi păstrau o bună rânduială, toţi fiind musulmani cucernici, dornici să-şi dobândească faima de a fi fost cei dintâi care au intrat în cetatea creştină. În sunetele muzicii sălbatice a trâmbiţaşilor şi fluierarilor care îi îmbărbătau s-au aruncat asupra palisadei, căţărându-se unul pe umerii celuilalt, în strădania lor de a-şi propti scările de parapet şi de a-şi croi drum peste creasta zidurilor. La lumina slabă a făcliilor, în vreme ce norii acopereau neîncetat luna, cu greu puteai vedea ce se întâmplă. Anatolienilor, ca şi başbuzucilor dinaintea lor, nu le era la îndemână, pe frontul acesta îngust, fiindcă erau şi ei prea numeroşi. Rânduiala şi îndărătnicia lor i-a făcut doar să sufere pierderi şi mai grele, când cei care apărau zidurile au aruncat cu bolovani asupra lor, le-au răsturnat scările sau au luptat corp la corp cu ei. Cam la un ceas înaintea zorilor, când şi acest al doilea atac începuse să şovăie, o ghiulea din tunul lui Urban a lovit din plin palisada şi a doborât-o pe o lungime de câţiva metri. Un nor de pulbere s-a stârnit, când molozul şi pământul au fost aruncate în văzduh, iar fumul gros al ierbii de puşcă îi orbea pe apărători. O ceată de trei sute de anatolieni s-au repezit prin spărtura care se făcuse, strigând că cetatea era a lor. Numai că, avându-1 pe împărat în frunte, creştinii i-au împresurat, omorându-i pe cei mai mulţi şi împingându-i pe ceilalţi înapoi, în şanţ. Această înfrângere i-a descumpănit pe anatolieni. S-a poruncit încetarea atacului, iar otomanii s-au întors în liniile lor. În strigăte de biruinţă, apărarea a început încă o dată să repare palisada.

Turcii nu izbutiseră mai mult nici în alte sectoare. De-a lungul părţii de sud a zidurilor dinspre uscat, Işak a putut să menţină o presiune destul de mare ca să oprească apărarea de a deplasa oameni înspre valea râului Lykos, dar, avându-şi cele mai bune trupe trimise să lupte acolo, Işak nu putea porni un atac mai însemnat. În Marea Marmara, se întâmpinau greutăţi, când era vorba să se apropie corăbiile de ţărm. Puţinele echipe de debarcare pe care le putuse a trimite fuseseră împinse cu uşurinţă de călugării încredinţaţi cu apărarea. Atacuri simulate se produseseră de-a lungul întregii linii de pe Cornul de Aur, dar nicio adevărată încercare de asalt. În jurul cartierului Vlaherne lupta a fost mai îndârjită. Pe terenul mai lăsat de lângă port, trupele întrețineau atacuri neîntrerupte, cum făceau și oamenii ceilalți mai la deal, pe povârniș.

Se spunea că sultanul era scârbit de eşecul anatolienilor lui. Poate însă că el înţelesese că aceştia, ca şi trupele neregulate, înaintea lor, să-l obosească mai degrabă pe duşman decât să intre ei înşişi în cetate. Făgăduise o răsplată însemnată celui dintâi ostaş care ar fi pătruns cu bine prin palisadă şi dorea ca darul să revină unui soldat din regimentul lui favorit, vreunui ienicer al său.

Sosise vremea pentru ieniceri să intre şi ei în luptă. Sultanul era îngrijorat, fiindcă, dacă şi ei îl dezamăgeau, cu greu se va mai putea prelungi asediul. Ordinele le-a dat în grabă. Până ce creştinii să aibă timp să-şi împrospăteze puterile şi să facă ceva mai mult decât câteva reparaţii sumare la palisadă, o ploaie de proiectile, săgeţi, suliţe, pietre şi gloanţe, au căzut asupra lor, iar la adăpostul acestui potop, ienicerii înaintau pe două rânduri, nu într-un iureş sălbatic, cum făcuseră başbuzucii şi anatolienii, ci păstrându-şi rândurile într-o desăvârşită ordine, care a rămas neştirbită de proiectilele duşmanului. Muzica de război care-i îndemna la luptă era atât de puternică, încât sunetele ei puteau fi auzite, prin bubuitul tunurilor, tocmai dincolo de Bosfor. Mehmet însuşi i-a mânat până la şanţ şi acolo s-a oprit, strigându-le cuvinte de îmbărbătare, când treceau pe dinaintea lui. Val după val, oamenii aceştia odihniţi, falnici şi straşnic împlătoşaţi se avântau spre palisadă ca să smulgă butoaiele cu pământ care-i stăteau deasupra, să taie cu securile grinzile care o susţineau şi să-şi proptească scările de palisadă, acolo de unde nu mai puteau fi răsturnate, fiecare val de oameni croindu-şi drumul fără să insufle spaimă celor ce le veneau pe urmă. Creştinii erau sleiţi. Luptaseră mai bine de patru ceasuri, cu numai câteva minute de răgaz. Luptaseră însă cu deznădejde, ştiind că, dacă dau înapoi, acesta ar fi fost sfârşitul. În spatele lor, în oraş, clopotele bisericilor sunau din nou şi murmurul vast al rugăciunilor se înălţa spre cer.

Lupta de-a lungul palisadei ajunsese acum corp la corp. Vreme de un ceas, ienicerii nu-şi putuseră croi vreun drum. Creştinii începuseră să creadă că atacul slăbise întru câtva. Soarta însă le stătea împotrivă. La colţul pe care-l făcea zidul Vlaherne, puţin înainte de locul unde se unea cu îndoitul zid teodosian, se afla, pe jumătate ascunsă de un turn, o portiţă dosnică, cunoscută sub numele de Kerkoporta. Cu mulţi ani în urmă fusese închisă, bătrânii însă îşi aminteau de ea. Chiar înainte să înceapă asediul, portiţa fusese redeschisă, ca să îngăduie mici atacuri împotriva flancului duşmanului. Acum însă, cineva care se întorsese de la un atac a uitat să încuie portiţa după el. Câţiva turci au băgat de seamă că era deschisă, au năvălit printr-însa în curtea dinapoia ei şi au început să se caţere pe o scară care ducea spre creasta zidului. Creştinii care se aflau în apropiere, dincolo de poartă, au văzut ce se întâmplă şi s-au întors grămadă ca să ia din nou în stăpânire intrarea şi să-i oprească pe alţi turci să le vină pe urme. În învălmăşeală, aproximativ cincizeci de turci au rămas înlăuntrul fortificaţiei, unde puteau fi împresuraţi şi scoşi din luptă, dacă nu se întâmpla în acea clipă o nenorocire şi mai mare. Cu puţin înainte de răsăritul soarelui, un foc tras din apropiere de o culevrină l-a lovit pe comandantul genovez Giustiniani Longo şi i-a străpuns platoşa. Pierzând sânge din belşug şi în chinuri grele, de care toţi îşi dădeau seama, şi-a rugat ostaşii să-l ia de pe câmpul de luptă. Unul dintre ei a mers la împărat, care lupta în apropiere, să-i ceară cheia unei portiţe prin care treceai pe sub zidul dinlăuntru. Constantin a alergat lângă rănit ca să-l înduplece să nu-şi părăsească postul. Giustiniani era însă cu nervii zdruncinaţi şi a stăruit să plece. Poarta a fost deschisă şi garda lui personală l-a dus în oraş, de-a lungul străzilor, până jos în port, unde l-a aşezat pe o corabie genoveză. Trupele lui au prins de veste că plecase. Poate că unii au socotit că Giustiniani se retrăsese ca să apere zidul interior, cei mai mulţi însă au ajuns la încredinţarea că bătălia era pierdută. Cineva, înspăimântat, a strigat că turcii trecuseră de zid. Înainte ca portița să poată fi închisă din nou, genovezii s-au scurs unul după altul prin ea. Împăratul şi grecii săi au rămas singuri pe câmpul de luptă.

De dincolo de şanţ, sultanul şi-a dat seama de această panică. Strigând: „Oraşul este al nostru”, a dat ordin ienicerilor să pornească din nou la atac şi a făcut semn unei companii, condusă de o namilă, pe nume Hasan. Acesta şi-a croit drum până pe culmea palisadei sfărâmate şi lumea a socotit că el a câştigat răsplata făgăduită. Vreo treizeci de ieniceri i-au urmat, în vreme ce grecii luptau în retragere. Hasan, el însuşi, a căzut în genunchi, lovit de o piatră; a fost ucis, iar şaptesprezece dintre tovarăşii lui de luptă au pierit laolaltă cu el. Cei rămaşi şi-au păstrat însă poziţiile pe palisadă şi încă şi mai mulţi ieniceri s-au strâns ca să li se alăture. Grecii se împotriveau cu înverşunare, dar numărul covârşitor al duşmanilor i-a împins spre zidul dinlăuntru. În faţa acestuia se găsea un alt canal care fusese adâncit pe alocuri când se scosese pământ ca să se întărească palisada. Mulţi greci au fost împinşi în gropile acestea şi n-au putut ieşi uşor din ele, când mai aveau, ridicându-se în spatele lor, şi marele zid dinlăuntru. Turcii care se găseau acum în vârful palisadei trăgeau focuri asupra lor şi-i măcelăreau. După puţin timp, mulţi ieniceri au atins zidul interior şi s-au căţărat pe el fără să întâmpine vreo împotrivire. Deodată cineva a privit în sus şi a văzut steagul turcesc cum flutură pe zidul de deasupra Kerkoportei. Un strigăt a izbucnit: „Oraşul a fost cucerit”.

Pe când încerca să-l înduplece pe Giustiniani, i s-a dat de veste împăratului că turcii intraseră prin Kerkoporta. A pornit îndată, călare, într-acolo, dar a ajuns prea târziu. Panica îi cuprinsese şi pe cei câţiva genovezi care se aflau acolo. În învălmăşeală, era cu neputinţă să se mai închidă poarta. Turcii treceau ca un şuvoi prin ea şi ostaşii comandantului Antonio Bocchiardi erau prea puţini la număr ca să-i alunge. Constantin şi-a întors calul şi a pornit în goană spre valea râului Lykos şi spre locurile unde se făcuseră spărturi în palisadă. Cu el se aflau viteazul spaniol care spunea că-i este văr, Don Francisco de Toledo, precum şi vărul lui bun, Teofil Paleologul, împreună cu un credincios tovarăş de luptă, Ioan Dalmatul. Cu toţii au încercat să-i adune laolaltă pe greci, dar în zadar pentru că măcelul fusese prea mare. Au descălecat şi câteva clipe, toţi patru au păzit drumul care ducea spre poarta pe unde fusese dus Giustiniani. Acum însă apărarea se năruise. Poarta era ticsită de soldaţi creştini care încercau să scape, pe măsură ce ienicerii, tot mai numeroşi, se aruncau asupra lor. Teofil a strigat că vrea mai bine să moară şi i s-a pierdut urma în mijlocul hoardelor care atacau. Acum şi-a dat seama şi Constantin că împărăţia era pierdută şi nu mai nutrea nicio dorinţă să-i supravieţuiască. Şi-a aruncat însemnele imperiale şi împreună cu Don Francisco şi cu Ioan Dalmatul, care-i rămăseseră alături, l-a urmat pe Teofil. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată.

Strigătul că oraşul fusese pierdut a răsunat de-a lungul străzilor. Din Cornul de Aur şi de pe ţărmurile lui, creştini şi turci, deopotrivă, puteau vedea cum fâlfâie steagurile turceşti pe turnurile înalte de la Vlaherne, acolo unde flamurile cu vulturul împărătesc şi cu leul Sfântului Marcu fluturaseră cu numai câteva clipe înainte. Ici-colo lupta a mai durat ceva timp. Pe ziduri, lângă Kerkoporta, fraţii Bocchiardi (Paolo, Troilo și Antonio) şi oamenii lor se băteau mai departe. În curând însă şi-au dat seama că nu mai era nimic de făcut. Şi-au croit astfel drum printre duşmani, până jos, la Cornul de Aur.

Semnale luminoase, care dădeau de ştire că trupele intraseră în Constantinopol, trecând peste ziduri, fuseseră aprinse de jur împrejurul întregii oştiri otomane. Vasele turcilor din Cornul de Aur se grăbeau să-şi debarce echipajele pe plajă, ca să atace zidurile portului. Ele au întâmpinat o slabă împotrivire, afară numai la Poarta Horaia, lângă Aivan Serai de astăzi. Aici, oamenii de pe două vase cretane s-au baricadat în trei turnuri şi au refuzat să se predea. În alte părţi, grecii au plecat acasă, în nădejdea că-şi vor putea ocroti familiile, iar venețienii s-au îndreptat spre corăbiile lor. Nu cu mult înainte, o companie de turci îşi făcuse drum prin Poarta Plataea, la capătul văii care încă mai avea deasupră-i marele apeduct al lui Valens. Altă companie a venit din Poarta Horaia. Ori pe unde intrau, trimiteau detaşamente în cuprinsul fortificaţiilor, ca să deschidă şi celelalte porţi, pentru camarazii lor care aşteptau afară. În apropiere, pescari din partea locului, când au văzut că totul era pierdut, au deschis ei înşişi porţile cartierului Petrion, după ce li s-a făgăduit că le vor fi cruţate gospodăriile.

De-a lungul zidurilor dinspre uscat care se întindeau la sud de valea râului Lykos creştinii respinseseră toate atacurile turcilor. Acum însă, aceştia, regiment după regiment, intrau prin spărturile din palisadă şi se răsfirau într-o parte şi într-alta, ca să deschidă toate porţile. Oştenii de pe ziduri s-au trezit ei înşişi înconjuraţi. Mulţi au fost ucişi când încercau să scape din cursă, dar dintre comandanţi cei mai mulţi au fost prinşi de vii, precum Filippo Contarini şi Dimitrie Cantacuzino.

În largul ţărmului Mării Marmara, vasele turcilor au văzut şi ele semnalele şi au trimis spre ziduri echipe de debarcare. La Studion şi Psamathia se pare că nu a fost nicio împotrivire. Apărătorii s-au predat de îndată, nădăjduind că locuinţele şi bisericile lor vor scăpa de jaf. La stânga acestora, prinţul Orhan şi turcii săi luptau mai departe, ştiind ce soartă îi aşteaptă dacă vor cădea în mâinile sultanului, iar catalanii care fuseseră aşezaţi mai la vale de vechiul palat imperial au ţinut piept vrăjmaşului până ce au fost cu toţii prinşi sau ucişi. Aflat pe Acropole, cardinalul Isidor a socotit că ar fi mai cuminte dacă şi-ar părăsi postul. Şi-a schimbat îmbrăcămintea şi a încercat să fugă.

Sultanul şi-a ţinut în frâu câteva regimente, făcându-le să-i servească drept escortă şi drept poliţie militară. Cea mai mare parte dintre trupele sale erau însă dornice să-şi înceapă prădăciunile. Marinarii, mai ales, erau nerăbdători, de frică să nu le-o ia înainte soldaţii. Încredinţaţi că lanţul va împiedica vasele creştine să fugă din port şi că vor putea să le ia în stăpânire pe îndelete, ei şi-au părăsit vasele, ca să se caţere pe ţărm. Lăcomia lor a salvat multe vieţi de creştini. În vreme ce un număr de marinari, greci și italieni, printre care şi căpitanul Gabriele Trevisan, au fost prinşi înainte să poată fugi din fortificaţii, alţii au izbutit să ajungă la echipajele reduse, rămase pe vasele lor, fără să fi fost împiedicaţi de turci, şi să se pregătească de luptă, dacă va fi nevoie. Alţii, iarăşi, au putut să se caţere pe corăbii înainte ca ele să pornească sau să înoate până la ele, cum a făcut florentinul Giacomo Tetaldi, negustor din Florența. Când a văzut că oraşul a căzut, Alvise Diedo, în calitatea lui de comandant al flotei, a plecat într-o bărcuţă la Pera, ca să întrebe autorităţile genoveze dacă aveau de gând să recomande genovezilor lor să rămână în port şi să lupte sau să pornească în larg, şi a făgăduit că vasele lui veneţiene se vor supune oricărei hotărâri care se va lua. Podesta din Pera a fost de părere că trebuie trimisă o solie la sultan ca să-l întrebe dacă are de gând să lase libere toate vasele sau dacă vrea să înfrunte un război cu Genova şi cu Veneţia. Ideea era greu de înfăptuit în asemenea clipe, dar între timp s-au încuiat porţile Perei, şi, astfel, Diedo, alături de care se afla şi Barbaro, autorul unor însemnări zilnice (pe care l-am citat la pagina 52), nu s-a mai putut întoarce la corăbiile sale. Marinarii genovezi însă, de pe vasele lor ancorate la baza zidurilor Perei, au dat de veste că ei au de gând să pornească în larg şi că doresc să aibă sprijinul veneţienilor. La stăruinţele lor, Diedo a căpătat îngăduinţa să plece cu barca lui. A mers drept către lanţ, care închidea încă portul. Doi dintre marinarii lui au tăiat cu securile curelele care-l legau de zidurile Perei şi lanţul a fost târât de apă, pe plutele lui. După ce a făcut semn vaselor din port să-l urmeze, Diedo a trecut cu barca prin deschizătură. Şapte vase genoveze sosite din Pera veneau numaidecât în urma lui, şi, după puţin timp, li s-au adăugat cele mai multe vase de război veneţiene, patru sau cinci din galerele împăratului şi unul sau două vase de război genoveze. Toate zăboviseră cât au îndrăznit mai mult, ca să culeagă refugiaţii care înotau în jurul lor şi, după ce au trecut dincolo de lanţul portului, întreaga flotilă a rămas pe loc, timp de vreun ceas, la intrarea în Bosfor, să vadă dacă nu se vor mai furişa şi alte vase. S-au folosit apoi de vântul puternic dinspre miazănoapte, care se pornise, şi au călătorit în jos, pe Marea Marmara şi prin Dardanele, spre libertate.

Dintre vasele lui Hamza Bey, amiralul preferat a lui Mahomed al II-lea, atât de multe fuseseră cele părăsite de marinarii lor, când s-au repezit după pradă, încât amiralul n-a fost în stare să oprească fuga flotei lui Diedo. Cu vasele lui, care încă mai aveau echipaje, a pătruns, peste lanţul sfărâmat, în Cornul de Aur. Acolo, în port, a pus mâna pe vasele care mai rămăseseră: încă patru sau cinci galere imperiale, două sau trei galere genoveze şi toate vasele de comerţ veneţiene neînarmate. Multe dintre ele erau înţesate de refugiaţi atât de mult peste ceea ce puteau să primească, încât niciodată n-ar fi putut să iasă în larg. Cateva bărci mai mici s-au mai putut furişa în Pera. Dar ziua, în amiaza mare, nu mai era uşor să scapi de ochiul turcilor. La amiază portul, cu tot ce se găsea în cuprinsul său, se afla în mâinile cuceritorilor. În oraş mai rămăsese un mic cuib de rezistenţă. Marinarii cretani din cele trei turnuri de lângă intrarea în Cornul de Aur încă se mai împotriveau şi nu puteau fi alungaţi. La începutul după-amiezii, când au văzut că rămăseseră cu totul singuri, s-au predat de voie, de nevoie ofiţerilor sultanului, cu condiţia să nu se atingă nimeni de ei şi de bunurile lor. Cele două vase ale lor erau trase la mal, pe sub turnuri. Turcii, a căror admiraţie şi-o câştigaseră, nu i-au supărat cu nimic şi astfel ei şi-au pornit vasele şi au plecat în larg spre Creta.

Sultanul Mehmet aflase de mai multe ceasuri că cetatea cea mare era a sa. Ostaşii lui străpunseseră palisada în zorii zilei şi, puţin după aceea, când luna care descreştea se afla încă sus, pe cer, a venit el însuşi să cerceteze spărtura prin care intraseră. A aşteptat însă până după-amiază, ca să-şi facă intrarea triumfală în oraş, atunci când se vor fi potolit măcelul şi jaful nemăsurat din primele ceasuri, şi când oarecare ordine va fi fost restabilită. Între timp s-a întors în cortul lui, unde a primit delegaţii de locuitori înspăimântaţi. Dorea, de asemenea, să afle ce soartă avusese împăratul. Lucrul acesta nu s-a ştiut niciodată în chip lămurit. Mai târziu a umblat vorba prin coloniile italiene din Levant că doi ostaşi turci, care pretindeau că l-au ucis pe Constantin, i-au adus sultanului un cap, pe care niște curteni prizonieri, care erau în față, l-au recunoscut ca fiind al stăpânului lor. Mehmet l-a aşezat pentru un timp pe o coloană din Forul lui Augustus, apoi l-a umplut cu paie şi l-a trimis să fie înfăţişat pe la Curţile de căpetenie ale lumii islamice. Scriitorii care au fost martori la căderea Constantinopolului au povestit lucrurile în mai multe chipuri. Barbaro spunea că unii pretindeau că ar fi văzut trupul împăratului într-o grămadă de morţi (așa cum mărturisesc marea majoritate a cărților de istorie), dar că alţii susţineau că trupul nu i s-a găsit niciodată. Negustorul florentin Tetaldi a scris şi el că, după unii, i s-ar fi tăiat capul, iar după alţii, împăratul a murit lângă poartă, după ce fusese doborât la pământ. Şi o versiune, şi cealaltă puteau fi întemeiate, adăuga el, deoarece cu siguranţă că el a murit în învălmăşeală, şi că turcii au descăpăţânat cele mai multe cadavre. Prietenul său credincios, Phrantzes, a încercat să capete mai multe amănunte, dar a aflat numai că, atunci când sultanul a trimis după trup, se spălau un număr de capete şi de cadavre în nădejdea că se va da peste rămăşiţele împăratului. Până la urmă s-a găsit un trup cu un vultur brodat pe încălţăminte şi gravat pe cnemide. S-a socotit că trebuie să fie al împăratului şi sultanul l-a dat grecilor să-l înmormânteze. Phrantzes nu l-a văzut cu ochii lui şi stătea la îndoială dacă era sau nu trupul stăpânului său şi nici nu a izbutit să afle unde fusese îngropat. În veacurile de mai târziu, un mormânt fără nume din mahalaua Vefa era arătat oamenilor cucernici ca fiind locul de îngropăciune al împăratului. Cât de adevărat era nu s-a dovedit niciodată, iar acum mormântul este nebăgat în seamă şi uitat.

Oricare ar fi fost împrejurările, sultanul Mehmet era mulţumit că împăratul murise. Acum el nu era doar sultan, ci şi moştenitor şi stăpân al vechiului Imperiu Roman.

Bibliografie

Iskander, Nestor, The Tale of Constantinople: Of Its Origin and Capture in the Year 1453, Londra, 1998.
Bréhier, L., Vie et mort de Byzance, Paris, 1949.
Brezeanu, Stelian, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia, București, 2005.
Chalcocondil, Laonic, Expuneri istorice. Creșterea puterii turcești. Căderea împărăției bizantine, București, 1958.
Cheynet, J. Cl., Histoire de Byzance, Paris, 2005.
Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului III, Editura Trinitas, Iași, 2002.
Decei, A., Istoria imperiului Otoman până la 1656, București, 1978.
Gibbon, Edward, The Decline and Fall of the Roman Empire, New York, 2003.
Mustafa-Ali, Mahomed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
Ostrogorsky, George, History of the Byzantine State, New Jersey, 1969.
Vasiliev, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, Editura Polirom, Iași, 2010.
Wittek, P., The Rise of the Ottoman Empire, Londra, 1966.
Zananiri, G., Histoire de l’église byzantine, Paris, 1954.
Barbaro, N., Giornale dell’asscdio di Constantinopoli 1453, Viena, 1856.
Bobinger, F., Mahomet II le Conquérant et son temps, Paris, 1954.
Clot, André, Mahomed al II-lea – cuceritorul Bizanțului, Editura Artemis, București, 1993.
Inalcik, H., The Policy of Mahomed II toward the Greek Population of Istanbul and the Byzantine Buildings of the City, Londra, 1970.
Kritovoulos, History of Mahomed the Conqueror, Princeton, 1954.
Nicol, Donald M., Împăratul fără de moarte – viața și legenda lui Constantin Paleologul, ultimul împărat al romanilor, Editura Polirom, Iași, 2003.
Philippides, Mario, Hanak, Walter K., The Siege and the Fall of Constantinople în 1453, Massachusetts, 2011.
Popescu, T.M., Cinci sute de ani de la căderea Constantinopolului sub turci, în revista Ortodoxia, nr. 3, 1953.
Rudeanu, Pr. Dr. Ioan Octavian, Mahomed al II-lea cuceritorul Constantinopolului și organizatorul vieții economice a noii sale stăpâniri, în revista Altarul Banatului, nr. 10-12, 2003.
Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului, Editura Nemira, București, 2011.
Stavrou, Tatiana, Căderea Constantinopolului, Editura Enciclopedică, București, 1997.
Ulgen, Ali Saim, Constantinople during the era of Mohammed the Conqueror, Ankara, 1939.