Termenul „cimitir” vine de la latinescul „coemeterium”, indicând faptul că este locul celor adormiți și nu al celor morți, cum ne grăbim să-i numim pe cei plecați de la noi. Niciodată creștinii nu s-au folosit pentru definirea locului de veci de grecescul νεκρός, ά, όν (moarte), ci de κοιμητήριον, ου (τὀ), tradus: ”loc de dormit, cimitir”, care a stat la baza latinescului ”coemeterium”. Însăși originea cuvântului ne arată că cimitirul trebuie perceput ca locașul odihnei, al somnului[1] din care doar Creatorul ne va striga spre trezire asemeni unui părinte ce-și trezește copiii. Amprenta omului pentru veșnicie e lăsată și spațiului sacru al odihnei pământești.
Încă din cele mai vechi timpuri strămoșii noștri, în funcție de înălțimea culturii și de ascuțimea duhovnicească au acordat un loc aparte cimitirului. Regii au căutat nemurirea dincolo de mormânt și au făurit piramide, mausolee, cripte și alte monumente funerare cărora le-au dat din strălucirea lor pământească. Oamenii de rând s-au bucurat să fie îngropați în pământ sau în săpăturile din stânci, în funcție de civilizația din care au făcut parte. Mulți și-au găsit însă sfârșitul pe câmpurile de luptă, au fost devorați de animalele sălbatice, au fost arși la comun de inamicii lor sau pur și simplu au fost aruncați în gropi comune.
Cimitirul este un loc important din cele mai vechi timpuri și nu doar în culturile creștine. E motivul pentru care cei mai cruzi prădători, atunci când descindeau asupra unui neam, dacă aveau răgaz, le profanau și mormintele. Acest atac nu era la adresa celui care nu se putea apăra, a mortului, ci a celui ce încă era în viață și pentru care mesajul era unul dur, că neamul lui trebuie stârpit de pe fața pământului. Cu toate acestea, niciunul dintre cei adormiți, indiferent de gândul său, nu poate evita momentul învierii: „Și vor ieși, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții și cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii”(Ioan 5, 29).
În creștinism accentele sunt sensibil diferite. În creștinism trupurile sunt îndreptate spre răsărit, sunt așezate în straie bune, de sărbătoare, nu sunt așezate oricum în casă sau în capelă, nu sunt scoase cu indiferență și fără reverență, li se face o impresionantă slujbă de înmormântare și stau în lumina învierii.[2]
În oricare cimitir creştin din lume, în umbra crucii lui Hristos, moartea îşi pierde puterea (sămânţa), așa cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel: „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 54-55). Cimitirul este un spațiu unde moartea a fost zdrobită de fapt, un loc al comuniunii în crucea lui Hristos, căruia moartea nu i-a servit, decât să arate că nu poate fi ținut de ea. Cele mai multe cruci adunate la un loc pe pământ se găsesc,în mod paradoxal, în cimitir, care nu este nicidecum un loc groaznic, de ocolit, ci e un „hambar” încărcat cu roadele Duhului Sfânt, născut şi fiinţat prin biruinţa crucii.[3] În cimitir, umbra crucii alungă puterea diavolului. Pământul, loc sfințit și sfințitor al cimitirului, străpuns și împodobit de cruci, mărturiseşte cu „glas mare” (Marcu 1, 26) că este pământul unde diavolul a pierdut, pentru că cei de acolo nu mai păcătuiesc. Cimitirul este locul unde se termină păcatul și, în acest sens, comunitatea si comuniunea întru Hristos a celor adormiţi din cimitir e mai vie decât societatea propriu-zisă a celor vii. Se cunoaște, de pildă, din viața Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, că acesta, când intra în cimitirul mănăstirii sale, striga: „Hristos a înviat!”, iar cei din morminte răspundeau în cor și după cuviință: „Adevărat a înviat!”
Așadar, cimitirul rămâne un loc înfricoşător numai pentru cei care se tem de cruce. Părintele Cleopa, urmând învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur, numeşte cimitirul „facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor”, întrucât locul de odihnă al celor adormiţi, pentru noi, cei vii, poate fi o „universitate” a liniştirii, asemenea unei pustii, străine de apăsări, pentru că stăpânitorii din lume nu sunt interesaţi de nimic din ea. În cimitir fiind, omul viu se poate cunoaşte mai bine, deschizând ochii asupra faptului că în faţa morţii și a diavolului trebuie să fie ceea ce este, să fie smerit, privind mai ales la mormintele şi la crucile care îi vorbesc despre lepădarea de sine. Sfânta Cruce, monumentul care predomină în cimitir, dându-i identitate, este un semn desăvârşit al iubirii, care adună în el tot ceea ce este străin şi urât de diavol: iubirea, jertfa, smerenia, renunţarea.[4]
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că: „Cine a descoperit sensul Crucii şi al Învierii a înţeles taina pentru care Dumnezeu a zidit toate”. Orice mormânt este mormânt numai prin crucea ce-l însemnează, aceasta fiind ca un „pom al vieţii” şi semn înfricoşător împotriva tuturor duşmanilor, a celor văzuţi şi a celor nevăzuţi. Cimitirele au o profundă semnificaţie teologică deoarece pământul acestora mustește de opera mâinilor creatoare ale Sfintei Treimi (Facere 1, 26; 2, 21-22). Încă din Vechiul Testament se vorbește despre valoarea conservatoare a cimitirului, asemenea unui hambar: „Sosi-vei la mormânt, la adânci bătrâneţe, ca o şiră de grâu strânsă la vremea ei” (Iov 5, 26). De asemeni, ne amintim că Sfântul Prooroc David a plecat la Domnul și a fost îngropat: „Și a răposat David cu părinții săi și a fost înmormântat în cetatea lui David” (3 Regi 2, 10); „Și a adormit cu părinții lui și a fost înmormântat Solomon la un loc cu părinții lui, în cetatea lui David, tatăl său (3 Regi 11, 43).”[5] Dar nu e atât de important că a fost îngropat prorocul David, cât că Însuși Hristos a acceptat această rânduială în legătură cu Sf. Ioan Botezătorul: „Și, venind ucenicii lui, au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus (Matei 14, 12).” În cartea Genezei ni se spune că Iacov: „și-a dat sfârșitul și s-a adăugat la poporul său” (Facere 49, 33). Patriarhul Vechiului Testament a lăsat, cu limbă de moarte pentru urmașii săi, ce și cum să facă: „Apoi le-a poruncit: Eu am să trec la poporul meu. Să mă îngropați lângă părinții mei, în peștera din țarina lui Efron Heteul. În peștera din țarina Macpela, în fața lui Mamvri, în pământul Canaan, pe care a cumpărat-o Avraam de la Efron Heteul, împreună cu țarina, ca moșie de înmormântare. Acolo au fost îngropați Avraam și Sarra, femeia sa, acolo au fost îngropați Isaac și Rebeca, femeia lui, și tot acolo am îngropat eu pe Lia”(Facere 49, 29-30). Ecclesiastul ne învaţă că la sfârşitul fiecăruia trebuie „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eccl. 12, 7).
În Noul Testament, Însuşi Mântuitorul Hristos întărea ideea îngropării, ca fiind singurul mijloc de îngrijire a trupurilor celor adormiţi: la judecata viitoare „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui” (In. 5,28). De asemenea, Lazăr din Betania – „prietenul nostru” – a fost înmormântat într-un mormânt amenajat într-o peşteră ce se vede şi astăzi, „şi o piatră era aşezată pe ea” (In. 11,38); fiul văduvei din Nain, ce a fost înviat de Domnul, era dus spre locul de înhumare şi nu la incinerare (Lc. 7, 11-15).[6] Mărturia fundamentală a practicii şi învăţăturii Bisericii că trupul celor adormiţi nu este destinat distrugerii, ci transfigurării reiese din relatarea evanghelistului Matei despre moartea Mântuitorului pe Cruce: în acel moment crucial din istoria mântuirii neamului omenesc, „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Mt. 27, 52-53).
Iar de la Învierea Mântuitorului Hristos, cimitirele au devenit hambare ale Duhului Sfânt (Luca 3, 17), în care cei ai lui Hristos: „se seamănă întru necinste, dar se vor scula în slavă” (I Corinteni 15, 43). Prin Înviere, Hristos a făcut mormântul Său Izvor al învierii oamenilor, „aşezându-i deosebi întru nădejde” (Ps. 4, 8).[7] Cel mai important loc de pelerinaj de pe pământ este tocmai un mormânt, cel al Învierii Mântuitorului nostru Hristos, iar cuvântul „mormânt” nu lipsește din cel dintâi tropar al Ortodoxiei: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!” O stihiră de la Vecernia Adormirii Maicii Domnului glăsuiește: `…și scară spre cer, mormântul se face…” Așadar, trecerea prin mormânt este absolut necesară. Se cuvine ca omul care a pierdut comuniunea cu Dumnezeu prin înălţare de sine să o redobândească prin pogorârea smerită în mormânt.[8]
Cimitirele creștine în primele veacuri
Locurile unde se înmormântau trupurile creştinilor au fost considerate ca având, încă din primele decenii creştine, caracter de „loc sacru”. Primul motiv pentru care au fost şi sunt considerate „sacre” rezultă din aceea că trupurile creştinilor, care au primit în viaţă harul Sfintelor Taine şi ierurgii au fost înainte sfințite, prin Botez, Mirungere, Euharistie și prin celelalte Sfinte Taine, iar după ce au fost pregătite cu multă grijă de către persoane evlavioase, sunt apoi depuse cu deosebită grijă în locul „de odihnă”, spre a aştepta Învierea cea de obşte.[9]
O a doua motivaţie pentru care, în creştinism, mormântul este „loc sacru” vine din funcţia lui liturgică, de cvasi-sanctuar. La mormânt se adună familia defunctului, care invită preotul pentru a săvârşi slujbe de pomenire. Pentru creştini, mormintele membrilor răposaţi din familie sunt socotite locuri de aşteptare a Învierii celei de obşte şi locurile unde cei rămaşi încă pe pământ îşi au rădăcina vieţii . În această cheie a înflorit o adevărată teologie a Învierii, proprie creştinismului, bazată pe cultul celor adormiţi.[10]
În creştinism, cultul celor adormiţi se întemeiază pe adevărul de nezdruncinat al Învierii Domnului şi pe marea evlavie pe care au avut-o creştinii încă din primii ani de la întemeierea Bisericii, la Cincizecime (Fapte 2, 1-12; 38-42), faţă de Mormântul Domnului (Matei 27, 59-60; Ioan 19, 40-42), faţă de mormântul Maicii Domnului şi de mormintele Sfinţilor Apostoli şi ale primilor martiri. Acestea sunt primele sanctuare creştine, locuri de pelerinaj şi de rugăciune. Tot din secolul I, creştinii au acordat cinstire şi mormintelor membrilor familiilor lor. Trupurile creştinilor adormiţi erau înmormântate, la început, în afara oraşelor şi a satelor, de-a lungul drumurilor, pe terenuri care aparţineau unor oameni avuţi ori în cimitire publice, păgâne. Cele mai vechi morminte creştine, datând din secolul I, au fost descoperite în Ierusalim şi în cuprinsul Ţării Sfinte, fiind săpate în stânci sau în pereţii verticali ai muntelui, sub forma unor mici încăperi paralelipipedice, numite „cubiculum”. Tot săpate în perete vertical, dar ca nişte nişe subterane, sunt mormintele cunoscute sub denumirea de „locus sepulturae”(locul de înviere); au fost cel mai des folosite, în special în Orientul creştin. Din perioada imediat următoare datează mormintele boltite, numite „arcosolii”, care sunt de sorginte siriană, dar s-au răspândit în diverse zone de pe teritoriul Imperiului Roman (nordul Africii, sudul Italiei, Malta, Sicilia), până spre finalul secolului al II-lea.
Extrem de interesantă este coexistenţa mormintelor creştine cu cele păgâne în cimitire păgâne. Această realitate din necropolele romane de secol I şi II d.H. se întemeia pe antica „Lege a celor XII Table”, care, cu peste cinci secole mai înainte, consemnase în scris cutuma „hominem mortuum in urbe neve sepelito neve urito”(Nu îngropati și nu ardeți o persoana moarta în oraș).[11] Uneori, chiar şi trupurile martirilor răpuşi de primele persecuţii, precum cea a lui Nero (64-67) sau Domiţian (96), şi-au găsit odihnă în astfel de cimitire păgâne. De exemplu, moaştele Sfântului Petru au fost depuse cu evlavie în necropola romană de pe colina Vaticanului, iar moaştele Sfântului Pavel au fost rânduite la început într-un cimitir de pe Via Ostia. Însă, între morminte păgâne din cimitire păgâne, mormintele martirilor creştini străluceau de sfinţenie! În secolele IV-VI, peste aceste morminte de mucenici aveau să se construiască „martirii”. Acestea erau capele sau bisericuţe zidite spre cinstirea şi pomenirea respectivilor martiri. Aici, în zilele de comemorare se săvârşeau slujbe de pomenire a creştinilor adormiţi şi slujbe de venerare a acelor sfinţi. În jurul „martiriilor”, cu timpul, s-au săpat mormintele altor creştini şi, astfel, în mijlocul marilor necropole păgâne au apărut arii sau parcele bine definite, cu morminte creştine. Primele menţiuni despre acestea le dă Origen, care arată că cimitirul din Alexandria începutului de secol III avea un caracter mixt, întrucât cuprindea şi morminte păgâne, şi morminte creştine. Tertulian consemnează în plus că, în cimitirul din Cartagina, în aceeaşi perioadă existau „areae sepulturarum nostrarum”.(zona înmormântării noastre)[12]
Cimitirele creştine s-au înfiinţat ori prin încreştinarea unor cimitire antice, păgâne – ca în cazul cunoscutelor „peşteri ale grecilor” din insula Cipru -, ori prin extinderea parcelelor creştine până la a cuprinde, pe de-a-ntregul, cimitirul păgân respectiv. Uneori, un episcop local, un stareţ al unei mănăstiri, un nobil credincios, un cavaler întemeiau cimitire creştine noi, şi acesta este un caz fericit, întrucât mormintele nu moşteneau însemne păgâne, ci dintru început erau pregătite minuţios, în spirit creştin. Primul cimitir creştin, atestat de săpături arheologice, era situat pe Via Appia şi datează de la finele secolului al II-lea. A rămas în conştiinţa creştină drept „cimitirul lui Callist”, Episcopul Romei, care l-a preluat de la Episcopul Zefirinus şi l-a administrat o vreme, până când a fost martirizat la anul 222.
Tot din Roma secolelor II-IV d.H. creştinismul moşteneşte un patrimoniu de mare valoare spirituală: cele 40 de „catacombe”, care sunt, de fapt, cimitire subterane, adăpostite în kilometri de galerii săpate în tuf. Trupurile creştinilor erau înmormântate în „arcosolii”, „cubicule”, „crypte” sau în nişe săpate direct în pereţii coridoarelor („formae”).[13] Ierarhii erau înmormântaţi cu cinste în mici capele, bogat ornamentate cu fresce ce conţin primele forme de pictură creştină şi constituie, de fapt, bazele marii arte creştine ce se va dezvolta atât de mult după secolul al IV-lea. După modelul roman, creştinii au organizat cimitire în catacombe şi în alte părţi ale imperiului, precum: Marsilia, insula Malta, insula Milos, Karmuz (Egipt), Sallakta şi Hadrumet (Tunisia), Cyrenne (Libia), Kerci (Crimeea), Betleem (lângă Ierusalim).[14]
Edictul de la Mediolanum (313) a pus capăt persecuţiilor anticreştine şi a creat contextul istoric favorabil dezvoltării cultului celor adormiţi. Creştinii au ieşit „din catacombe” şi şi-au reluat viaţa normală. Între aspectele acestei „normalităţi” se află şi faptul că pentru cei adormiţi s-au înfiinţat cimitire supraterane, în care trupurile răposaţilor se aşezau direct în pământ („loculi”) sau în morminte zidite cu cărămidă („formae”). În această perioadă, marile cimitire creştine s-au organizat în jurul unor capele sau bazilici de mai mari dimensiuni, cu funcţie cimiterială. Astfel s-a format tradiţia creştină, în special rurală, a bisericii parohiale, zidită pe înălţime şi înconjurată de cimitirul obştii.
Secolele IV-V circumscriu şi perioada în care, din dorinţa unor familii de nobili care solicitau cimitire cu caracter oarecum privat (de familie), se dezvoltă arta sarcofagului şi chiar cea a mausoleului creştin. Astfel, în secolele III-V d.H. se poate vorbi de o artă funerară creştină de mare calitate. Marile muzee ale lumii adăpostesc, în prezent, adevărate capodopere de sculptură în marmură sau piatră, de acest gen, din perioada respectivă.[15]
În creştinism, mormintele nu sunt considerate locuri ale morţii, ci sunt percepute ca „firide ale vieţii”, din ţărâna cărora, la „glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 16), se vor recompune trupurile celor înhumaţi. Trupurile, înviate cu puterea lui Hristos, „începătura învierii celor adormiţi” (I Corinteni 15, 20), vor fi „duhovniceşti”, „întru slavă”, „întru nestricăciune” şi „întru putere” (I Corinteni 15, 42-44), se vor reuni cu sufletele şi, astfel, persoanele umane complete vor veni la Judecata lui Dumnezeu. Pe acest adevăr teologic se întemeiază grija pentru trupurile morţilor în creştinism. Biserica a stabilit ritualuri foarte precise. Mai întâi se cuvine subliniat că, nu foarte târziu – din secolul al V-lea -, pe lângă slujitorii din clerul superior (arhiereu, preot, diacon), care săvârşeau întregul cult liturgic al Bisericii, apar, în clerul inferior, trepte de slujire cu persoane „specializate” pentru cultul celor adormiţi. Pot fi amintiţi acei „fossores” sau „laborantes” („înmormântătorii” sau „groparii”), cei care cunoşteau cel mai bine galeriile din catacombe, săpau şi îngrijeau mormintele, iar în cadrul ceremoniilor funerare aduceau la locul de veci trupul celui decedat. Lor li s-au adăugat, în secolul al VI-lea, „lecticarii” sau „dricarii”, care aveau o funcţie liturgică şi socială totodată: pregăteau şi înmormântau trupurile creştinilor săraci.
Pregătirea trupului celui decedat se făcea cu mare respect şi în cinste. Mai întâi erau respinse cu vehemenţă toate practicile precreştine, care desconsiderau persoana umană, prin neglijarea trupului, în special incinerarea şi concepţia orientală că atingerea de mort este întinare. De asemenea, nu au fost niciodată acceptate ideile gnostice din dochetism şi maniheism care, pe premisa că materia este rea, susţineau că trupurile nu trebuie îngrijite nici în viaţă, nici după moarte. Dimpotrivă, în Biserică trupul creştinului mort era spălat, era îmbrăcat în haine noi, iar la finalul slujbei de înmormântare era uns cu untdelemn, act liturgic ce semnifica faptul că acel creştin „a luptat luptele cele sfinte şi s-a desăvârşit”. După slujbă, trupul era depus în „dormitorium”, cu faţa spre Răsărit şi cu cruce la căpătâi. Unele monumente funerare erau împodobite cu coroane sau candele aprinse, altele erau inscripţionate cu monograme (V.P. – „virrus perfectissimus”, H.F. – „honesta femina”, SAC.VG – „sacra virgo”), cu mici texte latine („Sit tibi terra levis”(pământul să fie ușor pentru tine), „In pace dormitia ejus”(somnul lui în pace), „Rogo orate pro me Domino(te rog, roagă-te pentru mine, Doamne”) . De la acestea se va dezvolta un gen literar specific, cel al epitafului, din bogăţia căruia cităm un exemplu: „Eusebius infans per aetatem sine peccata accedens ad sanctorum locum in pace qui escit”.(Eusebiu, prunc, de vârstă fără păcat, venind în pace la locul sfinților)[16]
Până la definitivarea ritualului creştin complet de înmormântare, în primele două secole au coexistat, pe alocuri, elemente de rit funebru creştin cu unele elemente precreştine. Un prim exemplu, în acest sens, este hipogeul-cavou din Tomisul începutului de secol IV d.Hr., descoperit în 1988, care în pictura sa moşteneşte elemente păgâne (imaginile unor zeităţi antice), cât şi creştine (imagini-detaliu ale „banchetului funerar”, între care se evidenţiază simbolul peştelui – ΙΧΘΥΣ, cel al păunului şi, mai ales, elementele euharistice pâinea şi strugurii). Mai important este mormântul primului daco-roman creştin descoperit pe teritoriul României, la Tirighina-Bărboşi, datând din a doua jumătate a secolului al III-lea. Descoperite în 1976, osemintele ofiţerului Innocens sunt conservate perfect, iar inventarul mormântului conţine elemente de rit de înhumare creştin – poziţia corpului cu orientarea spre Răsărit, cu mâna dreaptă pe piept-abdomen şi fibula de aur cu inscripţia „INN”, dar şi dacic – căţuia, şi roman – opaiţul, amfora şi monedele emise de Claudius Goticul (268-270). Astfel de ritualuri mixte s-au utilizat, în primele două-trei secole creştine în special în zonele de confluenţă culturală.
Primii creştini, care proveneau dintre iudei, au utilizat pentru cei adormiţi rugăciuni din cultul mozaic, dar combinate cu elemente noi, creştine: citiri neotestamentare, predică şi milostenii, care pot fi considerate rădăcinile pomenilor de mai târziu. În scurtă vreme însă, Biserica Creştină şi-a rânduit propriul cult, în care rugăciunile pentru cei adormiţi ocupă un loc de seamă. Din secolul III ne parvin ştiri, consemnate de Tertulian sau Sfântul Ciprian al Cartaginei, care atestă prezenţa, în cultul creştin, a unor rugăciuni şi rituri deja consacrate pentru pomenirea celor adormiţi.[17] La început de secol IV d.Hr., Evhologiul episcopului egiptean Serapion de Thmuis conţine un text de înmormântare care circula, intitulat „Rugăciunea pentru cel ce a murit şi e purtat afară”, în care se cere stăruitor: „Dumnezeule, Care ai putere asupra vieţii şi a morţii, (…) Ţie ne rugăm pentru adormirea şi odihna robului Tău acesta (N); odihneşte sufletul lui în loc de verdeaţă, în cămări de odihnă împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi sfinţii; iar trupul lui înviază-l în ziua pe care ai rânduit-o potrivit făgăduinţelor Tale nemincinoase (…)”. Din aceeaşi perioadă, „Constituţiile apostolice” aduc temeiurile pomenirilor la soroace: „Să se pomenească ziua a treia a morţilor cu psalmi, cu citiri şi cu rugăciuni, din pricina Celui ce a înviat după trei zile. Şi în ziua a noua, pentru pomenirea celor rămaşi în viaţă şi a celor morţi. Şi în ziua a 40-a, după pilda veche, căci aşa a jelit poporul meu pe Moise. Şi în ziua anului spre pomenirea celui răposat să se dea săracilor din cele ce au fost ale lui, ca să-l pomenească”. Apoi mărturiile se înmulţesc. După secolul al IV-lea, mari Părinţi ai Bisericii precum Sfinţii Ioan Gură de Aur, Chiril al Ierusalimului, Epifanie de Salamina, Ambrozie de Mediolanum predică sau consemnează despre modul în care erau pomeniţi morţii, în Biserică, punând accent pe marile binefaceri duhovniceşti pe care le aduce sufletelor răposaţilor pomenirea din cadrul Sfintei Liturghii. Înseşi textele Liturghiilor Bisericii – a Sfântului Iacob, a Sfântului Marcu, ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur – sunt pline de referiri la pomenirea celor adormiţi, care sunt cuprinşi în „comuniunea sfinţilor” şi evocaţi mereu de către membrii „Bisericii luptătoare”.[18] Ceva mai târziu, Sfântul Simeon al Tesalonicului avea să înveţe că, pomeniţi în cadrul Sfintei Liturghii, cei adormiţi „se împărtăşesc de Hristos, se umplu de dumnezeiască veselie, de dar şi se izbăvesc cu dumnezeiască milă de toată durerea”.
Această realitate a făcut ca Biserica să dea o atenție deosebită cimitirelor. Locurile unde se odihnesc înaintașii noștri trebuie să fie îngrijite și respectate, sunt printre cele mai sacre locuri dintr-o comunitate. Într-un fel acel „topos” e cadrul de comuniune al comunității parohiale. De la Liturghia din biserică la Liturghia cerească din cimitir.
Dintotdeauna, şi mai ales după Învierea Mântuitorului, odată cu înmulţirea martirilor prin sămânţa sângelui Său, cimitirul a fost şi rămâne un loc sfânt lăsat în grija şi supravegherea Bisericii. [19]
Cimitirul, prin aşezarea şi liniştea lui odihnitoare, poate fi perceput ca o icoană a odihnei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Mormântul devine pat de odihnă, în care trupul pământesc doarme la adăpostul crucii, aşteptând învierea pentru viaţa veşnică, la a Doua Venire a Domnului. Chiar sensul cuvântului „cimitir” trimite la odihnă, la acea odihnă prin excelenţă care poate fi numai în Hristos. În El, viaţa este nedespărţită de mormânt: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4).[20]
Cimitirul are şi un profund caracter ecclesial, deoarece, până în ziua de astăzi, este un loc obştesc, foarte important pentru orice aşezare umană. Prin faptul că oamenii nu se înmormântează oriunde, pe proprietăţi particulare ori în alte locuri, singuri, ci numai adunaţi la un loc, se arată și o funcţie de comuniune a cimitirului, atât pentru cei adormiți, cât şi pentru cei vii, care se întâlnesc la morminte în rugăciune ori de câte ori îi pomenesc pe cei adormiți.[21] Este un loc unde oamenii nu mai sunt dezbinaţi după duhul lumesc, iar un timp de reflecție și rugăciune petrecut în cimitir îi poate înlesni creștinului o mai ușoară percepere a vieții veșnice. Aceasta, pentru că toți cei de acolo, mântuiți sau nu, de acum există într-o altă dimensiune, cei adormiți din cimitir, fiindu-ne ca un liant al veșniciei. Anume că o parte din om, adică trupul ce urmează să fie transfigurat la învierea cea de obște, se află pe pământ cu noi, iar o altă parte din cel adormit – sufletul ca ceea ce e mai important – se află în cealaltă stare, veșnică şi netrecătoare. Astfel, omul în cimitir, prin natura sa dihotomică, se află în același timp în planul trecător al lumii și în cel veșnic al lui Dumnezeu.[22]
Pentru orice așezare omenească, pentru orice mănăstire, după locaşul bisericii, cimitirul este un indicator duhovnicesc foarte valoros. Chipurile senine ale multora dintre frații noștri cei adormiți, ale monahilor de pe crucile din cimitirul mănăstirii lor mărturisesc, adesea, aproape ca nişte icoane, despre posibilitatea de îndumnezeire a omului trecut prin lume. De altfel, credem că în fiecare cimitir creştin există şi oameni sfinţi, însă necunoscuți nouă.
În jurul bisericii, ca o extensie a acesteia, s-a format și cimitirul parohial, unde generațiile se unesc întru așteptarea vieții veșnice. De aceea, cimitirul parohial nu este un simplu osuar, ci un loc în care omul plecat din lumea pământească este văzut în conștiința creștină ca persoană în totalitatea ei, căci, în tradiţia ebraică, înseși „oasele” indicau în sens metaforic, prin cuvântul „esem”, sediu al puterii, al bolii sau al fricii (Iov 14, 4; 30, 30; Pilde 17, 22; Ieremia 23, 9 etc.). În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Cartea Facerii ne spune că Eva a fost făcută de Dumnezeu din coasta luată din Adam, deci oasele reprezintă partea fundamentală a corpului uman. În acest context, Adam spune despre Eva: „Iată, aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea” (Facere 2, 2), expresie ce va fi reluată deseori în Sfânta Scriptură.[23]
Cimitirul parohial este sacru pentru că Însuși Mântuitorul Iisus Hristos întărește ideea îngropării, ca fiind singurul mijloc de îngrijire a trupurilor celor adormiți, căci la Judecata viitoare „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui” (Ioan 5, 28).[24] De asemenea, Lazăr în Betania a fost înmormântat într-un mormânt amenajat într-o peșteră, care se vede și astăzi, „și o piatră era așezată pe ea” (Ioan 11, 38).
Iată, deci, că trupurile tuturor celor care și-au încheiat viața pământească, li s-au savârșit toate ritualurile de înmormântare[25] și așteaptă judecata și viața veșnică sunt în cimitirul parohial, în jurul Bisericii luptătoare pentru mântuirea noastră, căci ea se roagă atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți.
Contribuţiile imnografice ale unor sfinţi precum Efrem Sirul, Cosma Melodul, Ioan Damaschin, Iosif şi Teodor Studitul, Teofan Mărturisitorul au îmbogăţit tezaurul Bisericii, creând posibilitatea instituirii unor zile speciale de pomenire a celor adormiţi, dar şi a unor ierurgii distincte şi armonios elaborate, privind sfârşitul vieţii pământeşti a creştinului. Încă din secolul al V-lea d.Hr. Sfântul Dionisie Areopagitul realizează deja o primă descriere a slujbei înmormântării creştine, aşa cum se săvârşea atunci.[26] Ulterior rânduiala a fost îmbogăţită, diversificată şi, în actualitate, Molitfelnicul Bisericii cuprinde mai multe astfel de rânduieli, atât de necesare pentru a marca, în rugăciune, acest moment solemn şi înfricoşător din existenţa omului și anume: înmormântarea mirenilor, a pruncilor, din săptămâna luminată, a monahilor și a preoților și diaconilor[27], fiecare cu rânduială diferită.
În zilele noastre, la mormintele creștinilor din cimitirile ortodoxe se savârșesc și slujbe de pomenire la mormântul celui decedat dupa rânduiala prevăzută în tipic la trei zile, nouă zile, patruzeci de zile, trei luni, șase luni, nouă luni, un an și mai apoi în fiecare an până la șapte ani, savârșirea acestor slujbe fiind opțională din punctul de vedere al locului, în cimitir, la casa defunctului sau în Biserică.[28]
Repere legislative actuale
Cimitirele în România functionează din punct de vedere legal în baza legii nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile și serviciile funerare, iar cimitirele ce sunt administrate de entități ale Patriarhiei Române, în baza legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor potrivit art 28, alin 1 astfel: unitățile locale ale cultelor pot avea și întreține, singure sau prin asociere cu alte culte , cimitire confesionale pentru credincoși lor. Cimitirele confesionale se administreză potrivit regulamentelor cultului deținător.
În Patriarhia Română, ideea unui Regulament al cimitirelor a fost discutată pentru prima dată în ședința sinodală din 11-13 decembrie 1976, când, la solicitarea unor eparhii din Ardeal și Banat, Sfântul Sinod a aprobat constituirea unei comisii pentru elaborarea unui proiect de Regulament al cimitirelor. Comisia a fost prezidată de Preasfințitul Părinte Vasile Coman, Episcopul Oradiei și alcătuită din câte un reprezentant al fiecărei mitropolii, precum și din consilierul juridic al Arhiepiscopiei Bucureștilor și consilierul juridic al Administrației Patriarhale(hotarârea sinodală nr. 18777/1976). Comisia a elaborat un proiect de text intitulat ”Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul Patriarhiei Române” și l-a înaintat Sinodului Permanent.
În ședința de lucru din 31 mai 1977, Sinodul Permanent a examinat respectivul proiect de text, i-a adus unele completări în ședință și a făcut o serie de recomandări în vederea îmbunătățirii lui, hotărând să-l restituie comisiei care l-a elaborat. În aceeași ședință, Sinodul pemanent a aprobat ca în comisie să fie cooptat și câte un protoiereu din mediul parohial. Comisia extinsă s-a reunit în zilele de 27-28 iulie 1977 la Cancelaria Sfântului Sinod și, ținând cont de recomandările primite, a elaborat un proiect de text al Regulamentului care acea 48 de articole împarțite în 3 părți și 6 capitole.
În ședința de lucru din 23 decembrie 1977, Sfântul Sinod a analizat proiectul de text elaborat de Comisia extinsă și l-a aprobat cu titlul de ”Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor din Patriarhia Română”. Totodată, Sfântul Sinod a aprobat ca respectivul proiect de text să fie transmis la Departamentul Cultelor pentru a i se cere acordul în vederea înaintării la Adunarea Națiunală Bisericească pentru aprobare. Respectivul Regulament a fost recunoscut de Departamentul Cultelor prin Decizia nr. 16285/1981 cu titlul de ”Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române”, iar ulterior fiind publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română”(1982, 1-2, pp. 101-110).
După căderea regimului comunist, Sfântul Sinod a aprobat,în ședința din 4-5 martie 2003, unele modificări ale textului „Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române”, precum și retipărirea acestuia împreună cu patru regulamente adaptate potrivit noilor prevederi statutare. Astfel, în anul 2003, „Regulamentul pentru organizarea și funcționare cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române” a fost republicat la EIBMO.
În ședința de lucru din 16 decemrie 2019. Sfântul Sinod a aprobat textul noului „Statul pentru organizarea și functionarea Bisericii Ortodoxe Române”, rezultând de aici necesitatea elaborării unui nou proiect de text pentru „Regulamentul cimitirelor din Biserica Ortodoxă Română”, care să corespundă prevederilor statutare și legale în vigoare.
În ședința de lucru din 29 septembrie 2020, Sfântul Sinod a examinat referatul Cancelariei Sfântului sinod privind etapele elaborării „Regulamentului cimitirelor din Biserica Ortodoxă Română”. Proiectul de text a fost trimis în 6 octombrie 2020 la eparhii, cu solicitarea ca până la 10 noiembrie Sinoadele Mitropolitane să formuleze propunerile lor de completare sau modificare. Pe baza răspunsurilor în toalitate pozitive primite de la membrii Comisiei pentru statut și regulamente, privitor la modificările solicitate, Cancelaria Sfântului Sinod a întocmit varianta finală de text a „Regulamentului cimitirelor din Biserica Ortodoxă Română”.
Votarea proiectului de text s-a facut electronic până la data de 11 decembrie 2020, iar în urma centralizarii voturilor, s-a constatat că 55 din 55 de ierarhi au votat afirmativ, aprobând în unanimitate varianta finală de text a „Regulamentului cimitirelor din Biserica Ortodoxă Română”, urmând ca data de intrare în vigoare a acestuia să fie ziua de 11 decembrie 2020.
Din punct de vedere structural, „Regulamentul cimitirelor din Biserica Ortodoxă Română” cuprinde 51 de articole reunite în 12 capitole distincte, având ce element de noutate anexate formularele tipizate necesare în administrarea unitară a cimitirelor, precum și introducerea prevederilor necesare creării, organizarii și administrării cimitirelor eparhiale.[29]
Concluzii
Relația stat-biserică-cimitir caracteristică românilor armonizează pe de o parte laicitatea și sacralitatea, pe de alta trecutul, prezentul și viitorul. Cine ignoră vreuna dintre aceste verigi riscă să ciuntească realitatea materială și spirituală, ajungînd la concepte și concluzii trunchiate, aberante și deci inacceptabile.
Amplasarea cimitirelor în interiorul localităților, în imediata apropiere a Bisercilor, demonstrează istorico- arhitectural importanța lor în organizarea urbanistică ființială a acestora, iar duhovnicesc –spiritual, legaura indestructibilă dintre Biserica luptătoare ca și comunitate a credinciosilor și Biserica biruitoare, ca și comunitate a sfinților.
Prezența cimitirului în comunitate, cu impresionantele cruci și simboluri creștine nu este doar amprenta timpului ci și cea a veșniciei, e busola prezentului spre înveșnicire.
Pr. Dr. Miroș Vasile – Claudiu
Bibliografie
***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București, 1994
*** Concordanță biblică tematică, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași 2000
*** Molitfelnic, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București, 2019
*** Regulamentul cimitirelor în Biserica Ortodoxă Română, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București, 2020
Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală, Editura Instititului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1993
Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica specială, Editura Instititului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980
Calinic Botoșăneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Tanatologie și Nemurire, Editura Cantes, Iasi 1999
Charles, Robert H., Doctrina vieții de apoi în Israel, în iudaism și în creștinism, Editura Herald, București 2009
Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iubirea mai tare decât moartea. Înțelesul și folosul pomenirii celor adormiți în Domnul, Editura Cuvântul Vieții, București, 2021
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București 2007
Larchet, Jean Claude, Sfârșit creștinesc virții noastre, fără durere, neînfricat, în pace…, Editura Basilica, București, 2012
Larchet, Jean Claude, Viața sacramentală, Editura Basilica, București, 2015
Macar, Pr. Dr. Ilie, Sfârșitul omului și al lumii între adevăr și utopie, Editura Doxologia, Iași, 2014
Mihăilă, Alexandru, (Ne)Lămuriri din Vechiul Testament, Editura Nemira, București 2011
Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Pomenirea celor adormiți în Domnul. Mic catehism liturgic, Editura Basilica, București, 2021
Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică(vol. I), Editura Trinitas, București 2014
Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică(vol. II), Editura Trinitas, București 2014
Sfântul Ioan Gura de Aur, Fericitul Augustin, Pseudo-Ciprian, Scrieri despre moarte și înviere, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București, 2018
Valică, Pr. Emanuel, Tanatologia creștină între istorie, ritualul înmormântării, simbolismși actualitate. Abordare liturgico-pastorală, Editura Christiana, București, 2013
[1] Valică, Pr. Emanuel, Tanatologia creștină între istorie, ritualul înmormântării, simbolismși actualitate. Abordare liturgico-pastorală, Editura Christiana, București, 2013, p. 109
[2] Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iubirea mai tare decât moartea. Înțelesul și folosul pomenirii celor adormiți în Domnul, Editura Cuvântul Vieții, București, 2021, pp. 43-48
[3] Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică(vol. I), Editura Trinitas, București 2014, pp. 770-772
[4] Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică(vol. II), Editura Trinitas, București 2014, pp.525-529
[5] Charles, Robert H., Doctrina vieții de apoi în Israel, în iudaism și în creștinism, Editura Herald, București 2009, p.31
[6] Calinic Botoșăneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Tanatologie și Nemurire, Editura Cantes, Iasi 1999, p. 281
[7] Larchet, Jean Claude, Sfârșit creștinesc virții noastre, fără durere, neînfricat, în pace…, Editura Basilica, București, 2012, p.328-326
[8] ibidem, p.334-336
[9] Larchet, Jean Claude, Viața sacramentală, Editura Basilica, București, 2015, pp. 26-27
[10] Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală, Editura Instititului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980, p. 357
[11] Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală…, p. 359
[12] ibidem, p. 357
[13] Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală…,, p.358
[14] ibidem, p. 362
[15] Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală…, p. 363
[16] Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală…, p. 369
[17] Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală…, p. 372
[18] Sfântul Ioan Gura de Aur, Fericitul Augustin, Pseudo-Ciprian, Scrieri despre moarte și înviere, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București, 2018, pp. 188-189
[19] Ibidem, pp.192-196
[20] Macar, Pr. Dr. Ilie, Sfârșitul omului și al lumii între adevăr și utopie, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 38
[21] Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală…, pp. 498-500
[22] Necula, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Pomenirea celor adormiți în Domnul. Mic catehism liturgic, Editura Basilica, București, 2021, pp.114-119
[23] Mihăilă, Alexandru, (Ne)Lămuriri din Vechiul Testament, Editura Nemira, București 2011,pp.357-362
[24] Ibidem , p. 258
[25] Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București 2007, p. 139
[26] Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală…, p. 270
[27] *** Molitfelnic, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București, 2019
[28] Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica specială, Editura Instititului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980, pp. 498-500
[29] *** Regulamentul cimitirelor în Biserica Ortodoxă Română, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București, 2020
Lucrare prezentată în cadrul Conferințelor pastoral-misionare din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, desfășurate în perioada 9-14 decembrie 2021.