În Biserică, precum în rai, paşii lui Dumnezeu se aud, slava Lui se descoperă, iar braţele Lui răstignite ne îmbrăţişează necontenit. Biserica este, deci, participare la taina Preasfintei Treimi împărtăşită nouă. Când ne rugăm în Biserică sau când lucrăm pentru binele ei în diferite organisme bisericești, ne împărtășim din darurile pline de iubire şi de viaţă ale Părintelui Luminilor, pentru că Biserica este „prezenţă şi aducere aminte a lui Hristos în rugăciune, în mărturisire, în slujire, putere sfințitoare a Duhului Sfânt, care conduce pe fiii ei către împlinire, prin glasul lăuntric al Duhului” (Pr. Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 17).
După învățătura de credință Ortodoxă, Biserică se numeşte acel aşezământ sfânt, cu putere sfințitoare şi autoritate morală, întemeiată de Cuvântul lui Dumnezeu, care s-a făcut Om pentru mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Biserica este alcătuită din oameni, care au aceeaşi credinţă şi se fac părtaşi aceloraşi taine, împărţindu-se în poporul drept credincios și cler, care îşi are originea sa, prin succesiune neîntreruptă, de la Apostoli şi, prin ei, de la Domnul Hristos (Hr. Andruţos, Simbolica, trad. de Patr. Iustin Moisescu, ed. a II-a, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, pp. 106-107).
În fruntea clerului este episcopul. Prezența acestuia nu împedică pe slujitorii preoţi sau diaconi şi pe credincioşi să participe la treburile bisericeşti, nici nu-i complexează, ci îi încurajează necontenit să lucreze în domeniul de competenţă şi să se exprime ca atare în organismele în care sunt încadraţi ca aleşi ai comunităţii respective. Atunci când un membru este ales în Sfântul Sinod, în Adunarea Naţională Bisericească, în Consiliul Naţional Bisericesc, în Adunarea Eparhială sau în alte foruri bisericeşti, el nu se restrânge, nu devine exclusivist, ci se extinde spre cererea comunităţii din care provine, susţine în plen realizările şi neîmplinirile acestora.
Înțelegem, deci, că parohia, adunarea eparhială sau sinodul, nu sunt un comitet exclusivist sau un parlament, aleşi să exprime doar interese materiale, având drept model structurile de putere dezvoltate în societatea seculară, ci un grup de oameni aleși dintre credincioși, care poartă laolaltă bucuriile şi mâhnirile, împlinirile şi lipsurile comunităţilor cărora aparţin (A se vedea versetul: II Corinteni 1, 24). Acelaşi lucru este afirmat şi de către Jean Meyendorff, care spunea că „sinoadele nu au adoptat niciodată, în problemele doctrinare, procedura adunărilor parlamentare, pentru că acestea nu-şi propuneau să triumfe părerea unei majorităţi, ci de a face să fie adoptată de către toţi adevărata doctrină revelată” (Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, trad. Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 30).
În lucrarea „Biserica, Episcop, Euharistie”, Mitropolitul Ioannis Zizioulas consideră că astăzi ne confruntăm cu un asalt al prezbiterianismului, care doreşte să substituie autoritatea unui sistem sinodal sau a ierarhilor, precum şi „temeliile doctrinale ale Bisericii”, aşa cum au fost ele puse în primele secole. Această viziune despre sinodalitate se întâlneşte cu cea a Părintelui Alexander Schmemann, care punctează importanţa prezbiteriului în Biserică încă din primele veacuri, dar care astăzi se confruntă cu anumite tendinţe anti-ierahice, care contestă autoritatea unor episcopi sau a unui întreg sinod.
Trebuie afirmat că înainte cu aproape un veac înaintea lui Yves Congar şi cu mult înaintea Mitropolitului Ioannis Zizioulas şi a lui Jean Meyendorff, Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna observa destul de limpede, că prin accentuarea supremaţiei clericilor s-ar cădea în clericalism, numit de Zizioulas prezbiterianism, iar dacă s-ar accentua numai punctul de vedere al laicilor, s-ar cădea în parlamentarism, idee subliniată de Yves Congar (A se vedea lucrarea: Johann Schneider, Ecleziologia organică a mitropolitului Andrei Şaguna şi fundamentele ei biblice, canonice şi moderne, trad. Diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008). Pentru a păstra un echilibru între ierarhi și preoți, între cler și credincioși, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a rânduit ca în Adunările Naționale Bisericești sau Eparhiale să fie aleși membri clerici dar și mireni, pentru ca deciziile să fie luate prin comunicare, conlucrare și consens.
Pentru a evita extremele, toți membrii Adunărilor Naționale Bisericești sau Eparhiale mai întâi se pleacă smerit înaintea lui Dumnezeu, la slujba de Tedeum, pentru ca Domnul să-i lumineze cu harul Sfântului Duh și să-i întărească întru apărarea, luminarea și buna sporire a poporului drept-credincios (A se vedea slujba de Tedeum la deschiderea ședințelor Adunării Naționale Bisericești și ale Adunării Eparhiale, Ed. IBMBOR, București, 2017). Prin această invocare a lui Dumnezeu înaintea luării unor decizii importante, oamenii își propun ca hotărârile să fie în concordanță cu voia Lui și, implicit, cu nevoile celor care i-au delegat să-i reprezinte și să decidă în numele lor.
Deci, orice exprimare în Biserica, una, sfântă, sobornicească şi apostolică, nu poate avea ca izvor de inspirație decât pe Însuşi Mântuitorul Hristos, Capul său, şi pe Duhul Sfânt, Viaţa sa. Aceasta nu poate avea alt scop decât slujirea Cuvântului lui Dumnezeu şi trăirea lui în Sfânta Euharistie pentru mântuirea credincioşilor, membrii Trupului tainic al Domnului şi mădulare ale Duhului (I Corinteni 12, 27). Rugăciunile aleșilor unei Eparhii sunt înălțate spre Dumnezeu în Biserică, iar înfruntea acestora, ca la Sfânta Liturghie, este slujitorul, preot sau episcop. În acest fel se poate vedea imaginea vie a împlinirii principiilor sinodale, întrucât sinodalitatea ca şi comuniune a episcopilor între ei manifestată prin co-slujirea de către ei a Euharistiei, se exercită efectiv şi autentic în relaţie de întrepătrundere şi „perihoreză” cu întreaga comunitate, pe care aleșii o reprezintă în sinoade.
Această sinodalitate extinsă până la maxim, alcătuită din cler și credincioși, a fost temelia Bisericii dintotdeauna, iar implicarea tuturor membrilor în hotărârile privind învăţătura de credinţă și nu numai o întâlnim şi la Sfântul Ioan Gură de Aur care spunea: Luaţi aminte la ceea ce se întâmpla în vremea Apostolilor, cum se lua în seamă opinia tuturor credincioşilor. Aceasta întrucât aşa trebuie să se chivernisească toate Bisericile, asemenea unei case, asemenea unui trup; după cum este şi un singur botez, un singur jertfelnic, un singur izvor a toate, o singură zidire şi Unul singur Tată (Comentariu la Epistola a II –a către Corinteni).
Aspectele subliniate mai sus sunt frumos prezentate și de către părintele profesor Dumitru Stăniloae, care preciza că deciziile referitoare la viaţa şi învăţătura Bisericii nu se pot lua decât în consultare, conlucrare, comuniune şi complementaritate cu toţii membrii acesteia, care decid în mod responsabil pentru ei și în numele celor care i-au delegat să-i reprezinte, evitând orice exprimare exclusivistă sau dictatorială. „Fiecare şi toţi sunt limitaţi în exercitarea dreptului de a hotărî în materie de credinţă, de intercondiţionarea reciprocă, dar şi de faptul că ei caută împreună acordul între ei în acordul cu tradiţia de totdeauna a Bisericii, prin aceea că îşi pun reciproc o frână faţă de orice veleitate de stăpânire pe care ar încerca să o manifeste unul sau altul” (Pr. Dumitru Stăniloae, Temeiurile teologice ale ierarhiei şi sinodalităţii, Studii Teologice, Bucureşti, 1970, p. 165).
Înțelegem că demnitatea de membru într-un organism deliberativ al Bisericii nu are alt țel decât acela de a sluji Biserica lui Hristos. Responsabilitatea este foarte mare, iar în funcție de asumarea acesteia sporește și prestigiul acelei persoane. Nu întâmplător, la slujba de Tedeum amintită se citește Evanghelia referitoare la stabilirea unui acord între faptă și cuvânt, care culminează astfel: Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor (Matei 5, 19). Deci, alegerea noastră în slujirea Bisericii are ca obiectiv stabilirea unei armonii între ceea ce declarăm și ceea ce facem. Omul care spune și nu face poate deveni ipocrit, după definița sfinților părinți.
Persoana care își asumă o demnitate în Biserică, fără a lucra în mod responsabili și fără experiența vieții duhovnicești îi înrobeşte pe ceilalţi, ducându-i într-un tărâm ireal, în care el nu a păşit niciodată. Acest lucru este exprimat foarte bine într-un exemplu din Pateric, unde putem vedea că un frate a venit la Avva Teodor şi a început să vorbească despre lucruri pe care încă nu le practicase. La auzul acestora bătrânul îi răspunde: „Corabie încă n-ai găsit, bagajele încă nu le-ai încărcat, călătoria încă n-ai început, dar tu ai şi ajuns la destinaţie. Fă întâi lucrul şi apoi vei ajunge şi la cele despre care vorbeşti” (Patericul, Avva Teodor de la Ferme, trad., introd. şi prezentări, Cristian Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 144).