Nişte poame şi pofta nesăbuită ajung să hotărască soarta omului. Efectiv, aceste poame rup unitatea dintre Dumnezeu şi om, dintre Adam şi Eva. Mai mult, Eva, mama vieţii, întinde mâna spre poamele morţii. Astfel, aceasta, paradoxal, socotind că rodul pomului este bun de mâncat, nu numai plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi au mâncat amândoi (Facerea 3, 6).
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Duminica aceasta aduce în atenţia noastră ziua închiderii paradisului şi punerea lui sub paza heruvimilor cu sabie de foc. Primele trei capitole ale Genezei expun, fără economie de cuvinte, informaţii legate de om.
Opera de creare, realizată într-un mod progresiv, corespunde planului divin.
Referatul biblic ne arată că, după ce Dumnezeu, în primele cinci zile, a făcut cerul şi pământul, lumina, mările, uscatul şi vegetaţia, soarele, luna şi stelele, după ce a binecuvântat apele şi pământul ca să scoată fiinţe vii, în ziua a şasea l-a făcut pe om, zicând: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Şi l-a făcut Dumnezeu pe om „după chipul Său” (Facerea 1, 27).
Chipul este o icoană a originalului sau a arhetipului, pe când asemănarea este o identificare a icoanei cu arhetipul. Am putea spune că avem întipărit în noi, haric şi personal, însuşi chipul Fiului lui Dumnezeu.
Însă asemănarea omului cu Dumnezeu este un proces dinamic, pe care îl realizează fiecare potrivit liberului arbitru.
În al doilea capitol al Genezei, Moise, naratorul, prezintă amănunte legate de maniera în care a fost făcut omul: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2, 7). Am putea spune că natura omului este dublă: materială (ţărâna) şi spirituală (suflarea de viaţă). Omul a primit viaţă din viaţa lui Dumnezeu.
După ce Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit raiul, simbol al veacului viitor, după mărturia Sfântului Simeon Noul Teolog, şi a pus acolo pe Adam, omul pe care-l zidise. Sfântul Calist afirmă că paradisul era chipul omului dinlăuntru.
Iar în mijlocul acestui paradis, supus simţurilor şi materiei (Sfântul Simeon Noul Teolog), prevalau doi pomi: pomul vieţii şi pomul care mijlocea cunoştinţa binelui şi răului; prin ascultare ducea la binele vieţii, iar prin neascultare cobora pe om la răul şi întunericul morţii (Facerea 2, 9).
Aici, Dumnezeu, ca un părinte, îi face o concesiune lui Adam, spunându-i: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17). Fără îndoială, este vorba de o moarte spirituală, pentru că Adam, după ce a mâncat, a trăit până la 930 ani. Dumnezeu nu Se poate contrazice!
Pomul acesta avea roade de tot felul, care nu se stricau şi nu se împuţinau niciodată, tâlcuiește Sfântul Simeon Noul Teolog.
Concesiunea lui Dumnezeu este condiţionată de o singură oprelişte; însă nu opreliştea îl va face pe om muritor, ci neascultarea, adică exercitarea liberei sale alegeri. Greşita întrebuinţare a libertăţii de către om va fi cauzatoare de moarte.
În această atmosferă paradisiacă, Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-i facă omului ajutor pe măsură, ca să nu fie singur (Facerea 2, 18). Şi a adus Dumnezeu somn greu asupra lui Adam – Dumnezeu i-a dat somn greu ca să participe într-un mod profetic sau vizionar la opera de creare a femeii – şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.
Iar coasta luată din Adam a făcut-o femeie şi a adus-o la Adam care, văzându-o, a rostit: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Facerea 2, 21-24), prin aceasta vrând să arate înrudirea dintre ei. În această stare ei aveau o frumoasă relaţie de comuniune şi comunicare cu Dumnezeu.
Ne spune referatul că, deşi erau amândoi goi, ei nu se ruşinau (Facerea 2, 25). Nu se ruşinau pentru că erau învăluiţi în haina de slavă a lui Dumnezeu, acea haină luminoasă de care ne vorbeşte una dintre cântările de la Botez: „Dă-mi haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”.
Numai că un duh rău, vorbitor, care a lucrat prin şarpe, a suscitat curiozitatea femeii: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Facerea 3, 1).
Iar femeia a căutat să-i dea un răspuns, întrucât, fiind ea dintru început în omul creat, auzise atunci când Dumnezeu a pus interdicţia: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!»” (Facerea 3, 2-3).
Auzind cel rău răspunsul Evei, a căutat să strecoare în sufletul ei şi mai adânc îndoiala şi să-i cultive orgoliul egoist. De aceea, şi-a schimbat tactica, încercând de această dată să-i aprindă femeii dorinţa de mărire şi să o convingă că Dumnezeu ar avea interese egoiste, motiv pentru care nu ar vrea ca oamenii – mâncând din pom – să ajungă atotcunoscători. În acest sens, o asigură: „Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3, 4). Ba, mai mult, mâncând, vor fi dumnezei, pentru că „în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3, 5).
Eva este amăgită; ispititorul nu o minte, însă o face să uite sensul duhovnicesc al celor spuse de Dumnezeu. Iar odată cu aceasta va uita şi de avertizarea că va muri. Or, atât timp cât Eva şi-ar fi păstrat gândul la moarte, ea nu ar fi păcătuit, spune Sfântul Vasile cel Mare.
Din păcate, nişte poame şi pofta nesăbuită ajung să hotărască soarta omului. Efectiv, aceste poame rup unitatea dintre Dumnezeu şi om, dintre Adam şi Eva.
Mai mult, Eva, mama vieţii, întinde mâna spre poamele morţii. Astfel, aceasta, paradoxal, socotind că rodul pomului este bun de mâncat, nu numai plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi au mâncat amândoi (Facerea 3, 6).
Din acel moment, pentru ea nu a mai existat Dumnezeu. Îşi era sieşi dumnezeu. Ba chiar se simţea stăpâna absolută a raiului. Promisiunea îngerului rebel, şi anume că vor ajunge să cunoască binele şi răul, s-a împlinit.
Dar, la ce le-a folosit această cunoaştere? Scriptura spune: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (Facerea 3, 7). S-au golit de Dumnezeu şi s-au făcut deşerţi. Aceasta le-a fost singura descoperire, goliciunea. Văzându-se goi şi, mai ales, lipsiţi de slava lui Dumnezeu, s-au ascuns printre pomii raiului (Facerea 3, 8).
Atunci, Dumnezeu, Care se plimba adesea prin rai, în răcoarea serii, neîntâlnindu-i, a strigat: „Adame, unde eşti?” (Facerea 3, 9). E o chemare adresată omului dintâi, spre aducere-aminte a ceea ce este şi pentru ce a fost creat. Răspunsul lui Adam reflectă vina sa: „Am auzit glasul Tău şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3, 10). De ruşine, s-a ascuns, a fugit de Dumnezeu. Iată la ce grad de cunoaştere îl adusese păcatul lăcomiei. Încălcase singura interdicţie care i-a fost impusă de Dumnezeu, devenind victima lăcomiei. Surprinzător, nu se ascunde pentru că a încălcat voia lui Dumnezeu, ci pentru că nu a vrut să apară gol în faţa Lui. Nebunia trufiei!
Atunci, Dumnezeu i-a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci”? (Facerea 3, 11). Oare Dumnezeu nu ştia că Adam şi femeia lui mâncaseră? Adam nu putea să ascundă adevărul. Se găsea în faţa Adevărului Însuşi. Însă, cu toate acestea, a încercat să se disculpe: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 3, 12). Se întâmpla ceva paradoxal: în loc să-şi recunoască vina, înclina să-L acuze pe Dumnezeu.
La rândul ei, femeia, întrebată fiind, îl acuză pe şarpe: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Facerea 3, 13). Şi indirect, pe Dumnezeu Care a creat şarpele.
Vina şarpelui era evidentă, în calitatea lui de instrument al răzvrătitului înger; de aceea, Dumnezeu l-a condamnat neîntârziat: să se târască şi ţărână să mănânce în toate zilele vieţii lui (Facerea 3, 14). Să se târască el însuşi prin ţărână, pentru că el a fost cel care a dorit să târască chipul lui Dumnezeu în ţărână şi în cele întinate, explică Sfântul Filotei Sinaitul.
Dumnezeu a pus vrăjmăşie între cel care a lucrat prin şarpe (diavolul) şi femeie (Eva); între sămânţa şarpelui, care reprezintă răul colectiv, şi sămânţa ei, adică întreaga omenire, întregul neam omenesc care va avea de luptat cu acest rău, sub toate formele lui şi căruia urma să-i zdrobească Răscumpărătorul capul – sediul gândurilor vrăjmaşe la adresa lui Dumnezeu şi a omului. Această zdrobire va însemna învingerea definitivă a răului.
Sentinţa prin care a fost condamnat consimţământul liber al femeii prevedea suferinţă: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.” (Facerea 3, 16).
Nici Adam nu a fost cruţat: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.” (Facerea 3, 17-19).
Pe fondul acestei condamnări, Adam, cel care numise vieţuitoarele după raţiunea de a fi a fiecăreia (Facerea 2, 19-20), i-a pus femeii sale numele Eva (Viaţă), pentru că de numele ei Adam vrea să lege „nădejdea mântuirii”. Aceasta dovedeşte faptul că şi după cădere omul şi-a păstrat conştiinţa că viaţa şi nu moartea este slava lui Dumnezeu, de care a fost chemat să se împărtăşească.
Apoi, Dumnezeu le-a făcut celor doi îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat (Facerea 3, 21). I-a îmbrăcat Dumnezeu pe cei care, prin neascultare, se arătaseră a fi dezbrăcaţi de Dumnezeu. După care, Dumnezeu – în chip acuzator şi ironic – a zis: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul”.
Ironia nu a fost niciodată străină limbajului lui Dumnezeu, mai ales atunci când viza neascultarea şi nesupunerea omului faţă de El, cum spune părintele Dumitru Stăniloae. Iată, de pildă, cum apare ironia Sa în cartea Leviticul, în care se spune: „Dacă nici după aceasta nu Mă veţi asculta şi veţi păşi împotriva Mea, atunci şi Eu cu mânie voi veni asupra voastră” (Leviticul 26, 27-28).
Dumnezeu îl mustră pe Adam, încercând prin aceasta să-l conştientizeze de nebunia idolatră sădită în el prin amăgirea şarpelui, afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul. De fapt, în ce constă această atitudine idolatră? În înlocuirea ascultării de Dumnezeu cu pofta pe care le-a trezit-o privirea poamelor; năzuinţa duhovnicească după Dumnezeu – de altfel ontologică fiinţei umane – a fost înlocuită de o necesitate fiziologică exagerată, de o apucătură instinctivă, care va degrada persoana umană.
Şi pentru ca nu cumva neascultătorii Adam şi Eva să mănânce roade din pomul vieţii şi astfel să dăinuiască răul în veci, Dumnezeu i-a scos afară din paradis, „din grădina cea din Eden” (Facerea 3, 22-23), ca dintr-un palat împărătesc. Şi, prin aceasta, din nemuritori au devenit muritori. Ei nu au pierdut doar starea de fericire, ci şi locul în care s-au simţit fericiţi.
Prin urmare, însuşi contactul lor nemijlocit cu Dumnezeu a devenit unul limitat şi condiţionat. Asta cu atât mai mult cu cât trebuiau să-şi ducă la îndeplinire canonul peste graniţa Edenului, ca nişte exilaţi, pentru că nu au vrut să-şi recunoască vina şi să-şi ceară iertarea cuvenită de la Dumnezeu, spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
Din acest motiv, accesul la viaţa veşnică, prin intermediul „pomului vieţii”, le este interzis lor, dar şi celor care trăiesc numai pentru trup (Facerea 6, 3), adică sunt robi ai cărnii.
Însă, deşi drumul către pomul vieţii a fost pus sub paza heruvimilor (Facerea 3, 24), roadele acestui pom, în Joia din Săptămâna Patimilor, – dar şi în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii –, se dau în Sfântul Potir, aşa cum a zis Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54).
Din fericire, Întruparea, Crucea, Moartea şi Învierea lui Hristos ne-au restaurat, iar prin Taina Sfântului Botez sufletul şi trupul nostru s-au îmbrăcat în slava lui Hristos, cum spune Apostolul Pavel: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27).
Prin Taina Sfântului Botez ni s-au redeschis porţile raiului. Intrarea depinde exclusiv de fiecare!