Actualitatea martirajului în contextul mondializării

Actualitatea martirajului în contextul mondializării

Introducere

Întrucât mărturisitorii Ortodoxiei Românești și martirii din închisorile comuniste sunt comemorați, cu binecuvântarea IPS CALINIC, cu multă evlavie și înțelepciune pastorală, la Palatul Dornelor, am considerat necesar, să scriu un mic studiu teologic despre importanța cinstirii celor ce s-au opus sau se vor opune răului în istoria unui neam creștin. (https://basilica.ro/marturisitorii-ortodoxiei-din-inchisorile-comuniste-vor-fi-comemorati-la-vatra-dornei/).

A scrie despre martirii neamului, despre teroarea ideologică trecută şi actuală, despre recuperarea istoriei şi a torționarilor din România, pare a fi deja tardiv, desuet, deoarece justiția intervine prea târziu, şi nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri sau ar fi specialist la suferințele altora, mai ales, dacă nu a trăit nici vremurile de martiraj și teroare^[1].

Însă, subiectul capătă, totuși, sens şi importanță actuală, întrucât ideologia recentă a mondializării nimicului repetă istoria trecută, la o dimensiune mult mai subtilă, mai diversă şi mai largă, şi o aduce în cotidian, sub un alt ambalaj şi limbaj, dându-ne astfel posibilitatea, să descifrăm istoria trecută şi prezentă, în direct, fără pericolul de a fi atinși, de nici o impostură.

1.1. Diversiune, trădare sau teroare ideologică, sub formă continuată?

Unii cenzori și „deontologi” recenți ai consțiinței și a „democrației” universale ne impun astăzi homosexualitatea și ideologia de gen prin diverse legi, regionalizarea forțată, care ne amintește de cooperativizarea forțată, de descreştinarea României, de contracte şi directive economice năucitoare, unele sub umbrela FMI, BM, BCE.

Multe dintre acestea ne amintesc de directivele lui Lavrentie Beria şi ale N.K.V.D. – ului. Artizanii noii lumi, merg chiar până la interzicerea vorbirii despre proprii martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor, care răsplătesc cu pensii mari pe torționari şi sfidează pe cei torţionaţi. Toate acestea, le consider echivalente cu istoria celor treizeci de arginţi şi cu revenirea ciclică a erorilor umane, ca o pedeapsă pentru cei ce nu învață nimic din istorie!

Să fie oare perioada postdecembristă, nu doar o epocă a devalizării economiei şi a tranziției haotice, care a transformat România într-o rezervație naturală a sărăciei în aer liber, în numele ecologiei, a schimbărilor climatice şi a privatizării, pe principiile economiei de piaţă mondiale, chiar dacă România nu mai are o economie, o industrie, o strategie economică proprie, ci doar contracte păguboase secretizate şi oculte (Roșia Montană), sau trăim o perioadă de continuare consecventă şi subtilă a comunismului reşapat, evoluat soft şi integrat global în himera mondializării?

Conspirația tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea tării şi umilirea ei, etc. fac oare parte componentă din de-ontologia noii democrații mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor şi a ideologilor fericiţi, care îşi consumă, fără pic de jenă, pensia uriașă, pătată cu sânge, nedreptate şi moarte? Iată doar câteva dileme, pe care ar trebui să le dezbatem civic şi eclezial.

1.2. Motivația titlului

Personal doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat „nor de mărturii”^[2] ale credinței creștine şi ale demnității umane. Știu că acest „nor de martiri” poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi și peste țara noastră, ca să nu ne uscăm în deșertul uitării, al minciunii, și în special al urii unor cenzori de ideologie recentă, care ne impun legi, doar ca să ne demoleze istoria şi sentimentul național (ex. a se vedea legea 217/2015).

Chiar dacă adevărul este crud și barbar, am credința că el ne poate ajuta la purificare și mântuire. Știm că „cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el folosește”^[3], spune Eminescu și doar el „te face liber”^[4] ne învață Mântuitorul Hristos. Iar ”acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”, spune un apologet creștin^[5].

Doresc, doar, să cunosc Istoria națională sau „naționalitatea în marginile adevărului”^[6] pentru a putea trăi în viitor cu demnitate națională și să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului „cu slava și cinstea neamului meu”^[7].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata obștească, stă scris: „neamurile vor umblan lumina ei, şimpăraţii pământului întrînsa îşi vor aduce slava”^[8]; și „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”^[9].

Cu toate că, în dictatura ideologică a epocii în care trăim, „s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj […], iar când e vorba de martirii români, care au murit în închisorile comuniste, nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală”^[10], personal, îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului și de dragul de a duce neamul românesc spre înviere și înveșnicire.

Respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinții universali ai lui Dumnezeu, care devin „împreună cetățeni cu sfinții şi casnici ai lui Dumnezeu”^[11], doar, dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu şi a credinței creștine. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torționari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă „ce-i martiric pentru mine devine dușman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric^[12].

Ce este un martir după învățătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel^[13], răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, a adevărului și a credinței creștine, dobândind astfel, harisma iubirii, care lucrează în cele patru virtuţi: „luarea aminte, [adică atenţia la toate evenimentele vieţii cotidiene] bărbăţia, înfrânarea şi dreptatea” scrie Evagrie Ponticul^[14], întrucât „omul duhovnicesc toate le judecă – ανακρινει”, adică le analizează (1Corinteni 2, 15).

De aceea, unii filosofi, sociologi şi critici ai creștinismului au identificat religia creștină, cu suferința, unii chiar cu masochismul, ceea ce este total fals, întrucât, „suferințele creștinilor nu sunt creații proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creștinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-și păstra credința chiar şi cu prețul vieții”^[15].

2.1.1. Legea martiriului viu – îndrumar pentru un creștin autentic

A rosti Cuvântul lui Dumnezeu cu toată dăruirea și curajul sfinților „înseamnă a te situa (uneori n.m) în conflict deschis cu lumea dedată minciunii, de unde şi riscul permanent al prigoanei [….], însă, riscul martiriului merită asumat”^[16].

Echilibrul duhovnicesc plăcut lui Dumnezeu este atunci când dorim „bucuroși martiriul”^[17], însă, nu cel provocat ostentativ, ci se cuvine „ca înfruntarea lor (persecutorilor n.m.) să se desfășoare după lege, iar legea martirului este să nu ieșim de bunăvoie la luptă, pentru ca să-i cruțăm pe prigonitori și pe cei mai slabi, dar nici să nu vrem să scăpăm atunci când se apropie – căci o purtare poartă semnul temerității, cealaltă, al lipsei de bărbăție”^[18].

Aceiași idee o găsim și la Sfântul Ciprian al Cartaginei, care a fugit din fața morții, timp în care scrie, în exil (30 august 257-14 septembrie 258) cel mai frumos tratat de apărare a dreptei credinței în caz de prigoană^[19], după care s-a întors în fața persecutorilor și a dat mărturia credinței sale, fiind decapitat, când Dumnezeu a binevoit să-i primească sacrificiul vieții sale, pe 14 septembrie 258^[20].

Riscul, asumarea şi dorirea cu bucurie a martiriului stau în puterea noastră, dar „martiriul nu stă în puterea ta (sau a noastră, n.m.), ci în bunăvoința lui Dumnezeu”, care dă acest mare dar, ca o răsplată pentru faptele, virtutea şi curajul nostru^[21].

Sfinţii au primit „martiriul ca din mâna lui Dumnezeu”^[22], ca o „harismă”^[23], cu toate că „Dumnezeu nu ne cere sângele nostru, ci credința (şi mărturisirea n.m.) noastră o cere. Căci nici Avraam, nici Isaac, nici Iacob nu au fost ucişi, şi totuşi au meritat să fie cinstiți ca primii între patriarhi pentru virtuțile credinței şi ale dreptății […]^[24], însă, în momentul martiriului „biruiești moartea, te învingi pe tine însuți în partea cea rea şi devii al lui Hristos”^[25].

Propovăduirea cu curaj capătă un caracter sacramental şi soteriologic, deci, vitală în procesul îndumnezeirii omului, deoarece însăși „credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17), întrucât cuvântul propovăduit, îl determină pe om să se împărtășească din izvorul haric al Sfintelor Taine^[26].

Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferința multora, doar că a supraviețuit terorii şi temnițelor comuniste, sau când deturnează suferința altora în favoarea unei confesiuni^[27], a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mișcări politice, cu scopul de a-și etala meritele sau curajul, sau şi mai rău, cu scopul de a falsifica şi mușamaliza istoria^[28], atunci asistăm la o competiție martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuetudine noțiunea de martiraj şi o poate transforma, făcând-o fără valoare hristică. Aceștia nu sunt martiri creștini, ci victime a unui sistem sau a unei erori umane.

Falsul martir se trâmbițează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni și omisiuni.

Mucenicul creștin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. „Mucenicii au fost omorați şi prigoniți de comuniști nu pentru că erau anticomuniști, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o formă luată de rău în vremurile şi locurile respective”^[29].

Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști. Cei care știu sau au „știut că sunt din Dumnezeu […]” au luptat să iasă de sub lumea, care zăcea „sub puterea celui rău”^[30] și să urmeze îndemnului Sf. Ap. Pavel, care zice: „urâţi răul, alipiţi-vă de bine”.^[31]; „fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”^[32].

Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologiei de odinioară, iar mai recent, îi repudiază pe motiv că au fost fasciști, legionari, reacționari şi nedemocrați^[33].

În contextul de mai sus, martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomuniști sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.

Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului^[34] și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul modern al zilelor noastre. Chiar torționarii care s-au căit de faptele lor, se pot mântui^[35], conform Cuvântului revelat de Dumnezeu.

Însă, cine se lasă modelat sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât „cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”^[36].

Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic și astfel martirul creștin, devine, pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al suferinţei lui de odinioară sau al suferinței altora!

Lupta împotriva răului pentru o mică sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta cu timp și fără timp, „împotriva duhurilor răutății”^[37], până în clipa morții, acestea dau cununa vieții veșnice.

2.1. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naște martiri creștini, ci și astăzi și pe viitor oricine luptă împotriva răului sau a nedreptății, prigonit fiind din „pricina numelui” lui Iisus Hristos^[38] se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare hristică mântuitoare.

Raportată la istorie și lume, mucenicia creștină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume. Raportată, deci, la persoana creștină, care nu se „lăsa biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele”^[39], mucenicia creștină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârșitul vieții terestre a creștinului. După primirea cununii cerești, mucenicia are valoare veșnică, întrucât sufletele martirilor sălășluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: „și când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o”^[40].

Martirii creștini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunați și nu și-au acuzat niciodată torționarii de atrocitățile lor^[41]. Aceștia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creștin și sunt o mulțumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoștință al întregii creştinătăţi. Ei sunt aleșii credinței și ai neamului, lămuriți în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România sub teroarea roșie a holocaustului comunist a dat „nor de mărturii”^[42] ai credinței creștine. Cred că va sosi clipa, când martirii creștini vor fi puși în calendare și în sinaxare cu numele, nu pomeniți „la grămadă”, și nu uitați în sertarele indiferenței.

Să nu uităm că fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârșire și îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioșilor ei și apoi aceasta lucrează dreapta cunoaștere și dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt.

România modernă între prigoană ideologică și asumarea istoriei

Vremea martirilor creștini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilele noastre, când trăim în direct: epoca mondializării, a masonizării fără graniţe, (vezi permisiunea de a fi masoni şi magistrații, parcă nu le era unora de ajuns eroarea judiciară, dreptatea schilodită la comandă politică, şi corupția judiciară demonstrată recent prin arestările și condamnările unor magistrați); a regionalizării impuse, a sodomizării afișată public şi legiferată, a globalizării fără de Hristos și împotriva lui Hristos, a des-creștinării lumii, a islamizării Europei, a defrișării pădurilor, a fragmentării hidraulice a subsolului şi a cianurării României, atacurile recente și fără precedent la adresa Bisericii Ortodoxe. Toate acestea au generat epoca postmodernistă și au fragmentat societatea românească, ceea ce poate duce la o disoluție a statului, la demolarea statului de drept, culminând cu un anti-creștinism şi anti-românism feroce.

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Rândurile de față ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii și ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta şi în același timp, pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovați prin tăcere, nelucrare, compromisuri, lașități şi chiar trădare. Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm, ci doar să ne rugăm pentru ei!

Trebuie reținut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta^[43], nici o instituție a unui stat nu-și poate desfășura activitatea liber, nici măcar o instituție divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituții ale Statului: Învățământul, Justiția, Poliția, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată dușmanul cel mai de temut şi imprevizibil al statului comunist^[44].

Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context şi să evalueze la justa valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sf. Sinod^[45].

Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate nivelurile societății civile, de a fi eliminați luptătorii jertfitori și sinceri împotriva răului și a neorânduielii oculte, întrucât dacă elimini luptătorii și pe cei care gândesc altfel decât sistemul, atunci poţi face ce doreşti cu un neam, cu un stat, cu Biserica sau cu o lume întreagă.

Răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei noastre până la sânge^[46], până la martiraj. Lipsa fermității împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, „domesticirea” (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor oamenilor: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinților, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obținem iertarea păcatelor noastre […]. Nu mai suntem vrednici să fim persecutați pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu”^[47]. Iată cel mai mare rău, care ne vizează pe toţi şi în zilele noastre.

Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când se fac presiuni oculte pentru a se înlocui ecumenicitatea Bisericii, cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, acum este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „[…] ocărați fiind, să binecuvântăm. Prigoniți fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunși ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”^[48], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unității neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

În acest context cred, că nu prudența, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora, au salvat Biserica în perioada comunistă, ci Însuși Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu și ca veșnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei și pentru sângele, prigoana și jertfele martirilor uciși în temnițele comuniste, precum și pentru persecuțiile de tot felul, îndurate în rândul creștinilor și a oamenilor verticali în fața răului, în perioada Holocaustului roșu^[49].

Dileme și întrebări actuale

Cei conștienți de rolul lor în istorie și de responsabilitatea acestora în cadrul comunității eclesiale sau civice, au reacționat și acționat conform convingerilor lor profesionale, morale și spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, iar unii se opun vehement și mondializării oculte actuale. Mulți au plătit cu viața, alții au suferit sau suferă până astăzi.

În 2006 puterea politică a simulat un gest, pe măsura caracterului ei duplicitar și nedeplin, condamnând formal comunismul. Paradoxal este faptul că, statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului dar nu și ideologia care le-a făcut posibile. Având în vedere că după unii^[50] „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 34 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul”^[51] și luând în considerare că istoria ține de conținutul credinței creștine, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice:

Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului,fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis? Vinovatul principal de toate crimele este sistemul şi ideologia comunistă. Prin analogie, Biserica nu a condamnat niciodată persoana eretică, ci erezia în sine, care aduce rătăcire şi moarte spirituală.
Este moral ca la finalul războiului rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimele sunt cele care au pierdut și atunci și acum, iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum?
Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi?
De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului?
De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sauun holocaust?

Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului. Fără reconsiderarea și asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât și pentru societatea românească.

4.2. Început bun, după o tăcere îndelungată

Este profund creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea și să îndemni la pocăință comunitară sau eclezială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație morală.

Sper că evenimentul organizat la Vatra Dornei, la Palatul Dornelor, pentru cinstirea martirilor din închisorile comuniste, să fie un început bun și promițător, privind procedura de canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Romani 14, 17).

Nu pot exista concret stările și elementele esențiale ale Împărăției lui Dumnezeu, enumerate mai sus, dacă Biserica nu le promovează și în mod liturgic, nu numai declarativ.

Slavă Domnului, că urmare acțiunii istorice a Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române s-a reușit pe 14 Mai 2017, să fie semnat decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. (Vezi Legea 127/2017 publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017; https://basilica.ro/14-mai-ziua-de-cinstire-a-martirilor-din-temnitele-comuniste/).

Propuneri şi perspective.

Reconcilierea națională prin iertarea creștină este soluția vindecării României și a rănilor sufletești din inimile foștilor deținuți politici sau deținuți pe motive de credință și luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru cei ce au torţionat şi să-i conştientizăm de răul făcut, măcar în ultima clipă a vieţii lor, să-i îndemnăm spre pocăință şi îndreptare, precizându-le faptul că, sintagma folosită de ei: mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat, nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptățire morală, ci starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viața lor: aceea, că au fost folosiți doar ca instrumente ale torturii şi ale morții.

5.1. Şansa torţionarilor

Pocăinţa torţionarilor ar reprezenta de fapt, dezicerea tocmai de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne într-o permanentă stare de de-cădere morală în veșnicia păcatului.

Recuperarea, asumarea şi transfigurarea istoriei şi nu condamnarea torţionarilor ca persoane, se poate face la nivel eclezial, din punct de vedere al învățăturii ortodoxe, decât dacă martirii şi eroii perioadei comuniste vor fi canonizați şi trecuţi în sinaxare şi în calendare.

Cred că nu are nimeni interesul, să lase răul să rămână rău, satana să nu primească nici o lecţie, iar Biserica să fie acuzată că bate toba despre nimicuri cotidiene, iar despre lucruri importante, cum ar fi jertfa neo-martirilor şi pregătirea aperceptivă a credincioșilor pentru a deveni rezistenți la era globalizării nimicului, nu vorbeşte şi nu face nimic…!?

Dacă pe parcursul celor două milenii de creştinism, potrivnicul a „perfecţionat arta de a nu face martiri”^[52], Biserica, dimpotrivă, nu trebuie să se lase prinsă în această capcană vicleană, întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării și al iertării, este chemată să amintească omului și generațiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor în mod personal, comunitar și plenar.

Calendarele creștine sunt pline de martiri dar şi de unii din călăii şi torţionarii lor, care s-au căit şi s-au convertit, transfigurând astfel, fapta lor abominabilă, prin pocăinţă sinceră şi harul Sfântului Duh, în șansă a îndreptării şi a mântuirii lor.

În Ortodoxie nimic nu este irecuperabil. Jertfa martirilor şi convertirea torţionarilor reprezintă o lecţie concretă, dată de Dumnezeu satanei în istorie, care în epoca globalizării sărăciei, a nimicului şi a neomeniei şi-a schimbat tactica şi nu mai lasă creştinului actual „dreptul martirului public, pentru a nu se converti. El ştie deja că cei tari în credință le înfruntă pe toate cu bărbăție, ajutați de Dumnezeu”^[53].

Concluzii finale

Noi, ca şi creştini, nu trebuie să ne întristăm că ne mor torţionarii nepedepsiţi, ci să ne întristăm, dacă aceştia mor nepocăiţi. Este necesar ca noi să-i vânăm (pescuim – pescari de oameni) nu pentru ca să ne răzbunăm, ci pentru ca să-i recuperăm, converti şi mântui.

Biserica este obligată prin vocația ei profetică, să amintească fostelor slugi ale regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitență și remușcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat și că nu e corect și drept să se bucure de o amnistie generală tacită, fără penitență morală, de conștiință măcar, dacă nu una de ispășire spirituală eclezială, urmare unui canon dat de duhovnic. Aceeași atenționare hristică ar trebui să o adreseze Biserica, preventiv şi noilor artizani, diriguitori, ideologi şi slugi ai mondializării fără Dumnezeu şi împotriva omului şi a neamului românesc.

Creștinește, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovați, ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos^[54], sau să despartă cu forța pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină^[55], ne arată că numai Dumnezeu poate desparți pe supușii Împărăției de supușii celui rău, la sfârșitul veacurilor^[56].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viață nu este numai grâu, ci și neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane șansa de a deveni grâu, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui^[57].

Pentru economiştii şi politicienii nepracticanţi ai credinţei creştine sau pentru cei necreştini se impune minima moralia pentru homo economicus de a stabili graniţe liberalismului darwinist şi mondialist actual şi să nu permită ca statul naţional să fie confiscat în numele unei ideologii globaliste himere şi utopice, de clici politice, economice sau mondialiste oculte sau să favorizeze economia unei minorităţi clientelare. În caz contrar dictatura partidului unic va fi înlocuită cu dictatura unei oligarhii economice despotice şi oculte, dacă nu deja s-a şi instalat în România recentă şi în lume! În acest caz statul intrumentalizează şi instituţionalizează războiul continuu cu proprii cetăţeni. În aceste circumstanţe Biserica trebuie să aibă o atitudine critică şi moralizatoare, în sens profetic^[58] şi după modelul patristic şi să sancţioneze hristic derapajul şi dictatura statului, cu riscul de a se întoarce înapoi în catacombe şi nu de a tăcea vinovată şi colaboraţionistă cu acesta, doar de dragul de a sluji în Biserici frumoase şi în Catedrale măreţe cu orice preţ şi de a nu-şi pierde confortul şi avantajele materiale.

Personal cred, că Ortodoxia poate inspira şi ajuta puterii lumeşti, dacă noii artizani:

vor exorciza răul şi nedreptatea din economia și politica actuală;
nu vor pune eşecul, incompetenţa şi corupţia unora dintre ei pe seama întregului popor, ca fiind hoţ sau leneş congenital, şi nu pe proasta lor conducere şi reaua credinţă faţă de neam şi ţară;
nu vor avea aroganţa să făurească o Românie fără să ţină cont de valorile democraţiei (votul) şi ale moralei creştine şi nu se vor considera deasupra poporului şi a Bisericii ca fiind iluminaţi şi elite, atitudine, ce le-ar da dreptul, închipuit numai de ei, că doar ei ştiu cum este cu ştiinţa economiei, cu politica şi cu criza, şi că lor, ca mari tehnocraţi li se datorează doar ascultare şi adulaţie!

Deci, în contextul globalizării fără Dumnezeu, a privatizării bogăției de potentații zilei și a mondializării sărăciei este nevoie, mai mult ca oricând, de o activitate misionară practică și de o responsabilitate eclezială și civică fermă.

O Biserică dacă se teme într-atât de prigoanele timpului, încât îşi cosmetizează diplomatic misiunea sa, de mult ori, sub masca unui sistem social-diaconal adus la zi, sau care foloseşte dubla măsură, adică una spune în Biserică şi alta în faţa lumii seculare, neavând curajul mărturisirii adevărului fără şiretenii şi făţărnicii, acea Biserică nu are viitor, ci devine o antibiserică chiar în inima Bisericii.

Clericii care scot mereu în evidență micul bine făcut pentru cei defavorizați, dar strecoară țânțarul și înghit cămila (Matei 23, 24), trecând cu vederea marea bârnă a nedreptăților celor puternici (Matei 7, 3), atunci toată osteneala misionar-diaconală a lor devine amăgire și diplomație ieftină.

O Biserică aliniată la duhul legislației seculare și al mondialismului impus, care imită modele misionare și pastorale străine de duhul Ortodoxiei și va neglija modelul hristic şi patristic al misiunii autentice, acea Biserică se va des-biserici vizibil și va genera creștinismul „post-Ortodoxie”.

Se vorbeşte despre o Românie profundă, care ar putea face o Românie posibilă, însă ambele Românii nu se pot realiza fără Iisus Hristos, Biserica Sa şi Poporul Său, aşa cum ne şi atenţionează însuşi Mântuitorul lumii: fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 1-5).

Pr. prof. dr. docent Mihai VALICĂ

___________________________

^[1] Vezi pe larg Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în: Moartea martirică, fundația Sf. Irina, București 2010, p. 65.

^[2] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.

^[3] Mihai Eminescu, Manuscrisul Superfluenţa populaţiei, în Opere, vol. XV, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 85.

^[4] Ioan 8, 32.

^[5] Irlandezul C. S. Lewis, un apologet creştin contemporan nouă, în: Surprins de bucurie, citat de Claudiu Târziu în: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie-cum-ne.html

^[6] Mihai Eminescu, Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 457. El scrie: “Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional. Naţionalitatea în margenile adevărului”.

^[7] Apocalipsa 21, 26.

^[8] Apocalipsa 21, 24.

^[9] Apocalipsa 15, 4.

^[10] Sorin Lavric, Despre martiri, op. cit; Vezi și ziarul Lumina, 15 oct. 2010.

^[11] Efeseni 2, 19.

^[12] Op. cit.

^[13]Vezi articolul și comentariile pr. dr. Mihai Valică în: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/

^[14] Vezi pe larg http://www.sud-est.md/numere/20010922/martiri/.

^[15] Nina NEGRU, „Arta de a nu face martiri”, în: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/123-nina-negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html.

^[16] Pr. Mihai Claudiu Băzăvan, „Teologia cuvântului la Sfinţii Părinţi (sec. II-III)”, teză de doctorat (rezumat), în: http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/REZ-ROM-BAZAVAN.pdf, 25 mai 2015.

^[17] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale. Despre condiţia muritoare a omului, trad. rom. de Pr. Prof. Alexandru I. Stan şi Adina Roşu, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013, p. 110.

^[18] Sfântul GRIGORE TEOLOGUL, Panegiric în cinstea Sfântului Vasile cel Mare, (Cuvântarea 43), în colecția „Credința Ortodoxă”, Ed. IBMBOR, București, 2014, p. 17.

^[19] A se vedea : Sfântul CIPRIAN AL CARTAGINEI, „Către Fortunatus”, în: PL IV, 651-676. Este un tratat bazat pe textele biblice în care descrie îndatoririle creștinilor în timpul persecuțiilor.

^[20] IDEM, Despre unitatea Bisericii universale. Despre condiţia muritoare a omului, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013, pp. 17-18.

^[21] IDEM, Ibidem, p. 111.

^[22] Arhimandrit Simeon KRAIOPOULOS, Taina suferinţei, trad. rom. de pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 199. Sfântul Ignatie în faţa martiriului său spunea: „Nu voi deveni al lui Hristos, dacă nu mă vor strivi dinţii fiarelor, dacă nu voi trece prin acest fel de martiriu”. El nu a gândit niciodată astfel: „Măcar să fi fost altceva, această suferinţă nu pot să o primesc!”. Ci, el spunea: „Grâu al lui Dumnezeu sunt şi mă macin prin dinţii fiarelor, ca să mă fac pâine curată lui Dumnezeu. Şi mai ales adulaţi fiarele care-mi gătesc mormântul şi nici un os din trupul meu să nu rămână, ca să mă aflu murind îngreunat. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Iisus Hristos, când lumea nu va mai privi trupul meu”, apud SÂNTUL IGNATIE AL ANTIOHIEI, „Epistola către Romani”, în: VEPES, Ed. Diaconia Apostolică a Bisericii Greciei, vol. 2, Atena, 1955, pp. 303-304.

^[23] Arhimandrit Simeon KRAIOPOULOS, Op. cit., p. 201.

^[24] Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale…, p. 112.

^[25] Arhimandrit Simeon KRAIOPOULOS, Op. cit., p. 200.

^[26] A se vedea: Pr. lector Nicolae DURA, „Invăţarea dreptei credinţe după canoanele Bisericii Ortodoxe”, în: Biserica Ortodoxă Română, XCVIII, (1980), nr. 5 -6, pp. 663-670.

^[27] Este cunoscut faptul că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! ”Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, a nazismului şi a jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până astăzi” spune prof. G. Metallinos în: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216

^[28] Vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilárd Bogdánffy, de origine maghiara, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca un om plin de ură contra românilor din Ardeal: http://theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/.

^[29] http://razvan-codrescu.blogspot.com/.

^[30] 1 Ioan 5, 19.

^[31] Romani 12, 9.

^[32] 2 Timotei 4, 5.

^[33] Compară și Sorin Lavric, op. cit.

^[34] Vezi Iezechil 33, 12, 18; Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri

pentru aceasta.

^[35] Iezechil 33, 19: De asemenea, dacă nelegiuitul s-a întors de la nelegiuirea sa şi a început să facă judecată şi

dreptate, pentru aceasta el va trăi; Iezechil 18, 27-32.

^[36] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

^[37] Efeseni 6, 12.

^[38] Matei 5, 11: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

^[39] Romani 12, 21.

^[40] Apocalipsa 6, 9.

^[41] Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor ed. Agnost, Sibiu, 2009. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu; Vezi și: Anca Bujoreanu, Sfinți martiri și mărturisitori în epoca contemporană, ed. Fotini, Galați, 2007; Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România, ed. Agaton, Făgăraș, 2010; Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2010.

^[42] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.

^[43] Vezi: http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil

^[44] Vezi şi art. Pr. Ioan Alexandru Mâzgan, Biserica şi securitatea, în „Rost” din 10 febr. 2006.

^[45] Vezi şi articolul Pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista „Biserica Ortodoxă Română”, an CIX (1991), nr. 7-9, pp. 91-98.

^[46] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

^[47] Origen, Scrieri alese, PSB 6, Bucureşti 1981, p 155.

^[48] 1 Corinteni 4, 12-13.

^[49] Vezi Alexandru Salcă, În zeghe, printre sfinți – memorii II, Brașov, 2000, pp. 5-13; Vezi și Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Cluj-Napoca, 2010, pp. 11-15.

^[50] Andrei Pleșu, „N-am să mai apuc alt chip al acestei țări”, Adevărul , 7 august 2009.

^[51] Jeliu Jelev, „Comunismul este mai periculos decât fascismul”, în ziarul Lumina 14, nov. 2009, p. 15.

^[52] Vezi pe larg Nina NEGRU, „Arta de a nu face martiri”, în: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/123-nina-negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html:

^[53] IDEM, Ibidem.

^[54] Matei 6, 14-15. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

^[55] Matei 13, 2430, 3643.

^[56] Matei 25, 31.

^[57] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu și dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

^[58] Temeiuri biblice: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce intră nui lăsaţi să intre!” (Matei 23,14). „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile cele mai grele ale legii: dreptatea, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi, fără ca pe acelea să le lăsaţi!” (Matei 23.23). „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru ele sunt pline de răpire şi de nenfrânare!” (Matei 23, 25).