Preacucernici și Preacuvioși Părinți,
Îndurerată familie,
Iubiți credincioși și credincioase,
Vestea trecerii din viața pământească a părintelui Tiberiu Mihăiță Mechno ne-a luat nu numai prin surprindere (părintele avea puțin peste 42 de ani), ci a determinat o mare tristețe. Nu doar în familia părintelui, după trup, ci în toți credincioșii de aici sau cei care au fost povățuiți de el. Am simțit aceasta nu doar din cele pe care le văd aici, lume multă care cu durere își petrece păstorul, ci și dintr-o mențiune aparent simplă: când am primit o scurtă descriere a vieții părintelui, aceasta se încheia cu cuvintele: „Îl plânge întreaga comunitate din Izvoarele Sucevei și nu numai. Enoriașii sfinției sale au rămas orfani de părinte duhovnicesc”.
Și mi-am adus aminte de ceea ce spunea despre preot un mare sfânt al Bisericii noastre, Sf. Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai de preț, nimic mai dătător de bucurie ca părintele duhovnicesc, a cărui dragoste și atenție către cel pe care-l iubește o întrece pe cea a oricărui părinte trupesc”[1]. Acest fel de părinte ați avut dumneavoastră aici. Unul care să fie dătător de bucurie, unul care să vă insufle nădejde, unul plin de dragoste și de atenție față de toți. Dragostea și atenția, două virtuți care i-au împodobit viața părintelui Tiberiu Mihăiță.
A împărtășit dragoste pentru că a primit dragoste. S-a născut din dragostea părinților săi, Mihai și Viorica, care acum, nefiresc, își conduc ei fiul la groapă, și nu fiul, care este și preot, își prohodește părinții. Sigur, rămâneți cu ceilalți doi copii, Adela-Larisa și Robert-Gabriel, dar dragostea pe care i-ați purtat-o părintelui, pe care atât de mult l-ați sprijinit, și înainte și după ce a ajuns preot, nu poate fi decât cu greu ostoită. L-ați iubit pentru că v-a fost ascultător, și față de dumneavoastră și față de profesorii de la Școala Gimnazială de aici, din Izvoarele Sucevei, și și față de la cei de la Seminarul Teologic de la Neamț sau de la Facultatea de Teologie de la Cluj, pe care le-a urmat tânărul Tiberiu Mihăiță. Și-a iubit familia și îndeosebi bunicii, pe care îi prețuia foarte mult. Iar ultima lui rugăciune pe acest pământ a fost tocmai pomenirea lor, a bunicilor săi, dimpreună cu toți cei adormiți în Sâmbăta trecută, Sâmbăta Moșilor de iarnă.
Dragostea față de părinții după trup și față de familie în general a fost însoțită și de dragostea față de Dumnezeu. S-a pus în slujba lui Dumnezeu de tânăr. A urmat calea preoției pentru că L-a iubit pe Dumnezeu și a iubit Biserica. „Petre, Mă iubești tu pe Mine?”, l-a întrebat Iisus pe Apostolul Petru , după Învierea din morți. „Da, Doamne, Tu știi toate, Tu știi că Te iubesc”, i-a răspuns Petru. Dar Mântuitorul nu S-a mulțumit cu atât, ci a adăugat și semnul dragostei de Hristos: „Paște oile Mele” (cf. Ioan 21, 15-17)[2]. Păstorirea credincioșilor, grija de Biserica lui Hristos, care este Trup al lui Hristos, nu se face din calcule omenești, pentru carieră, pentru bani, pentru faimă, pentru cinste. Sau cine se gândește la acestea nu este păstor adevărat, ci năimit. Dar pe acesta oile nu-l cunosc, credincioșii nu-l au aproape: „Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar. Cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide și oile ascultă de glasul lui, și oile sale le cheamă pe nume și le mână afară. Și când de scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, și oile merg după el, căci cunosc glasul lui” (Ioan 10, 1-4). Așa a mers părintele înainte și dumneavoastră, credincioșii, care ați ascultat glasul lui, l-ați urmat. Iar dumneavoastră vă plângeți astăzi păstorul, pe părintele duhovnicesc, tocmai pentru că v-a iubit. 19 ani a slujit aici ca preot. La sfârșitul lui ianuarie 2006, la pomenirea Sf. Trei Ierarhi, a fost făcut diacon, iar peste câteva zile, la 2 februarie, la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, a primit harul preoției, prin mâinile vrednicului de pomenire părinte arhiepiscop Pimen. 20 de ani aproape de slujire aici: nu contează că a fost preot coslujitor mai întâi în satul de aici, Ploșcii, iar din 2010, preot paroh la Parohia Izvoarele Sucevei II, nou înființată. În orice demnitate, pe orice poziție de slujire ai fi, dacă ești păstor adevărat, te jertfești, din dragoste, pentru credincioșii tăi. Așa a spus Domnul Iisus Hristos: „Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11; cf. Ioan 10, 15). Aceasta s-a văzut nu numai din zidirea bisericii de zid, precum cea frumoasă din Bobeica, pe care a ridicat-o de la temelie, dimpreună cu enoriașii și ajutat și de tatăl său, pe atunci primar la Izvoarele Sucevei. Nu doar din primenirile și de cealaltă biserică și la construcțiile din jur ori la cimitir. S-a spus de multe ori și nu vom conteni a spune: Frumusețea Bisericii sunteți dumneavoastră! Cum s-ar fi simțit părintele dacă în septembrie 2015, la sfințirea bisericii nou ridicate din Bobeica, ar fi fost curtea goală? Cum ar fi privit el în ochii IPS Părinte Pimen, care a venit atunci să inaugureze lucrările, că nu doar lucrări avea să sfințească, ci pe dumneavoastră să vă binecuvinteze și să vă încurajeze și să se bucure cu această comunitate, dimpreună păstorul cu păstoriții, preotul cu credincioșii. Când a primit, atunci, crucea la gât (crucea pectorală cum îi spunem noi), a fost semnul prețuirii pentru ce ați făcut toți împreună, nu singur părintele. Căci aceasta, este, iubiți credincioși imaginea frumoasă a unei comunități, a unei parohii animate, însuflețite de duhul dragostei. Și de aceea ați mărturisit dumneavoastră, așa cum amintit la început că vă simțiți „orfani de părinte duhovnicesc”.
V-a iubit ca pe propria familie. Uneori și mai mult, căci a trebuit să lase la o parte, de multe ori, grijile personale de dragul dumneavoastră. Sigur, și-a iubit și familia, pe dna preoteasă Maricica Rodica, cu care 20 de ani au împărțit și bucuriile și necazurile, și o, bineînțeles, pe Mihai, îndelung așteptat și mult iubit. În căminul mic s-a plămădit dragostea; aici, în casa lui, preotul își adună forțele, întărit de preoteasă, încurajat să meargă mai departe de dragul copiilor. De multe ori le este și lor greu, pentru că preotul – tată și soț – trebuie să se împartă mult, și nu mai are timpul atât de necesar pentru grija de cei de acasă. Casa lui, a preotului, este, deopotrivă, familia mică și familia mare. Orfan rămâne nu doar Mihai, la cei 10 ani ai lui, orfani rămâneți și dumneavoastră, pentru că a plecat părintele, a plecat tata.
Dacă într-adevăr spuneți că l-ați iubit, atunci, fraților și surorilor, nu-l faceți de râs pe părintele dumneavoastră, pe păstorul dumneavoastră. Dacă părintele avea un caracter atât de frumos, deosebit de harnic și priceput, fiți și dumneavoastră, mai departe, frumoși în viețuire, harnici și darnici, ca oameni demni, oameni drepți și creștini adevărați. De Sus, din Împărăția lui Dumnezeu, părintele vă va vedea și se va bucura. Vi-l aduceți aminte pe părintele Tiberiu Mihăiță ca cel care nu refuza pe nimeni, pentru a oferi un ajutor? Ca cel pentru care nu exista cuvinte precum „nu pot”, „nu am timp”, „mai vedem”? Mai cu dinadinsul să fiți și dumneavoastră săritori la nevoia celuilalt. Deschiși în a ajuta, pe semeni și Biserica lui Dumnezeu. Milostivi și buni la suflet, după cum v-a fost și părintele. Dacă ar fi trăit încă o singură zi, părintele v-ar fi citit duminică la slujbă cuvintele din Evanghelie care ne spun cum va fi la sfârșitul lumii, la Judecata lui Hristos. Celor din dreapta le-a zis Judecătorul cel drept: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 34-40).
În slujba acestor frați ai lui Hristos, prea mici, a fost și părintele Tiberiu Mihăiță. Și pe dumneavoastră v-ar dori tot așa să fiți, precum i-a fost lui viața. Faceți-i bucuria să vă vadă de-a dreapta Domnului, nu în stânga, dimpreună cu cei condamnați pentru nepăsare, negrijă, lipsă de atenție, și inimă nemilostivă.
Viața părintelui s-ar părea scurtă, prea scurtă. La începutul lui februarie, pe 6 ale lunii, împlinise 42 de ani. Dnă preoteasă, țineți minte nu sfârșitul părintelui, ci cele frumoase din cele două decenii de viață împreună cu dumneavoastră. Jumătate din viața lui și-a petrecut-o cu dumneavoastră, jumătate cu părinții. Dle primar și dnă Viorica, fiți tată și mamă, de două ori, pentru dna preoteasă și mai ales pentru Mihai, care poartă și numele tatălui și al bunicului.
Părinți și frați creștini care suntem aici rugători pentru iertarea păcatelor părintelui Tiberiu Mihăiță: o fracțiune de secundă face diferența dintre viață și moarte. Azi suntem, mâine nu știm. Ne amăgim dacă spunem că sunt încă tânăr, să-mi trăiesc viața, am timp să mă îndrept, să mă pocăiesc. Cine se gândea că părintele nu va veni acasă de la slujbă, nu va păstori mai departe credincioșii de aici, din Izvoarel Sucevei, nu vă va invita la slujbe frumoase și peste câțiva ani, la nuntă, la nunta băiatului? Planuri și gânduri frumoase, spulberate de secera nemiloasă a morții. Încă o dată, prilej pentru noi toți de a ne revizui viața, de a ne gândi ce este mai important, de a ne întreba cum mă înfățișez eu înaintea lui Dumnezeu dacă plec astăzi sau mâine înaintea Lui?
Cu acest gând despre faptul că trebuință este să fim cât mai mult pregătăți pentru întâlnirea cu Domnul, ne despărțim astăzi, vremelnic, de părintele Tiberiu Mihăiță. Ne rugăm pentru iertarea păcatelor lui. Să caute Dumnezeu la dragostea lui față de Biserica Sa, la dragostea și atenția lui față de cei pe care i-a păstorit. Să fie sfârșitul lui, năprasnic, neașteptat și dureros, primit ca jertfă pentru iertarea lui și pentru iertarea celor pe care i-a purtat în rugăciunea și dragostea lui.
Purtați-l și dumneavoastră, toți – familie, prieteni, cunoscuți, frați de slujire preoțească – în dragostea și rugăciunea dumneavoastră. Așază-l Doamne, pe păstorul cel bun, părintele Tiberiu Mihăiță, în Împărăția Ta, cea gătită celor buni și milostivi, de la întemeierea lumii (Matei 25, 34).
Veșnică să-i fie pomenirea, din neam în neam. Amin.
Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, 6, traducere de arhimandrit Teodosie Atanasiu (1903), Ed. Icos, Cluj Napoca, 1998, p. 93.
[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, II, 1, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 44-45;