De măcar 8 ani, vorbesc necontenit despre „bunicii de la Solca”, despre „bunicii” rătăciți, chiar și pentru un răstimp, de cei dragi ai lor, și-o fac mai curând vorbind despre ei toți, pentru că fiecare zi petrecută într-un astfel de loc devenit „acasă” îmi pare a spune o aceeași poveste-tâlcuire de viață: vine o vreme când, pentru unii dintre noi, viața încape pe un lat de pat și-n două noptiere.
Cu ce cuvinte, rupte din raiul celor care încredințează, și vindecă, și împuternicesc să vi-i povestesc? Vi-i puteți închipui. Sprijiniți în baston, cu pâsla papuceilor de casă abia șoptind pe pardoseala clădirii, ca să nu le tulbure tihna sau durerea celorlalți, privind uneori spre razele ce numără încă o iarnă peste zilele lor și le bate-n fereastră, murmurând rugăciuni și întrebându-se unii pe alții de sănătatea de „azi”. Unii zâmbesc sfios, alții abia-și ascund din barbă plânsul, pe unii mi-e teamă să-i și întreb cum mai sunt, pentru că au ei pentru mine zeci de-ntrebări despre cumpăna vieții și n-am putere în cuvânt să le răspund. Unii te-ar vrea acolo doar pentru ei, măcar pentru o vreme, alții jinduiesc după clipa aceea de liniște din taina casei lor și-ar da la schimb ani, pe care și-așa nu știu dacă-i mai vor, să-și îndrepte junghiul din piept de pălitarul de la căpătâiul patului de-acasă.
Încăperile, pe care le împart în câte trei sau patru suflete și-n care-ncap trei-patru paturi și tot pe-atâtea măsuțe scunde și noptiere, au și ele poveștile lor. Sau, mai aproape de-adevăr, una și aceeași poveste. Vine o vreme când, pentru unele suflete cu care împărțim trecerea noastră pe-aici, zilele seamănă izbitor între ele și se măsoară cu ore smulse din timpul amintirilor. Zile care-ncep cu înșiruirea pe marginea dinspre perete a unui pat de cămin a câtorva lucrușoare dragi – fotografii cu nepoței ce se vor întoarce cândva de departe, câteva iconițe ce și-au pierdut și luciul și culoarea de-atâta ținut în căușul palmelor, la vremea rugăciunii, pe-alocuri o păpușă ciufulită vesel și-un ursuleț cu doar un ochi de catifea.
De-aceea și-ncerc, pe cât îmi stă în putere, să le prefac orele în care ne-ntâlnim în crâmpeie mici de sărbătoare. Și-așa a fost și întâlnirea de-acum câteva zile cu ei. Cu emoții frumoase, cu o bucurie ce nu se poate așeza pe de-a-ntregul în cuvinte, cu liniștea discretă și uimitoare cu care un act cultural pășește în pași grațioși de balet în zăpada inimii.
Se află între „bunicii” de la Solca și doamna Oltea Secula, fostă balerină a Teatrului Liric din Constanța, astăzi Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”. Am supranumit-o cu duioșie și drag „bunica balerina” și-i caut prezența de fiecare dată când sunt între „buniceii mei”. Are o personalitate complexă și fascinantă, de artist, de om care a făcut constant sacrificii personale pentru a răspunde pe măsură vocației profesionale și crezului cultural. Are acum 84 de ani. E discretă, cultivată, sensibilă, fină, l-a avut ca duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc și e fascinant s-o asculți vorbind despre balet, librete, operă, operete, coregrafi, trupe de balet, dansatori și costumieri.
Am dorit s-o surprindem pe „bunica balerina”, amintindu-i de anii în care umplea scena cu eleganța și virtuozitatea ei și, în aceeași măsură, să le oferim celorlalți „bunici” o experiență culturală inedită.
Micuța balerină Efrema-Ecaterina Matei, din clasa a III-a, de la Școala Gimnazială „Grigore Ghica Voievod” Suceava, a interpretat pentru ei, și între ei, un act din baletul clasic „Lacul lebedelor”, de Piotr Ilici Ceaikovski. Vă puteți închipui surprinderea și emoțiile balerinei de odinioară? În operă, ca și în lirica populară, lebăda e simbolul iubirii veșnice. Privea cu o dulce tulburare în ochi și cu nedisimulată admirație și cuvintele, chiar și așa, rostite cu o voioșie mai stângace acum, i se nestăvileau: mișcări grațioase – passé, plié, port de bras. Recunoștea pașii și rememora povestea. Impresionant!
Și privindu-le, la momentul aplauzelor la „scenă deschisă”, pe holul îngust, dar așa de primitor și inundat în emoții înalte și frumoase al Căminului de la Solca, mi-a venit în minte un poem al fiului Lancrămului, poetul luminii: „Din cer a venit un cântec de lebădă”. (Lucian Blaga)
Și nu-mi pot împiedica gândul că sunt printre noi oameni pentru care viața e asemeni unui „cântec mut”, că inima lor, așezată într-un trup ce învață, rând pe rând, când suferința, când neputința, cântă cântec de lebădă și-și tot întoarce privirea spre apus. Și au încă atât de multe de spus!
E vremea colindelor. Timp de pornit spre Betleem. Da, încă mai putem. Alege să fii mângâiere, om bun! Omenia înalță și vindecă. Și e mare. Și-i semn de dragoste dintr-aceea ce niciodată nu moare.
