Prima duminică a lui Brumar, deși răcoroasă, vestind apropierea iernii, i-a adus împreună pe numeroși credincioși în curtea Mănăstirii Teodoreni, o ctitorie boierească a cărei existență în preajma vechii Cetăți de Scaun a Moldovei a depășit pragul a patru veacuri. Iar dragostea cu care înconjoară acest așezământ, unde mulți mărturisesc că, venind la slujbe, se simt ca acasă, le-a fost răsplătită atât de soarele de toamnă târzie care a înveșmântat în lumină incinta ce punctează grațios dealul Burdujenilor, cât și de întâlnirea cu unul din ierarhii eparhiei.
Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, a poposit astăzi, 3 noiembrie 2024, în mijlocul obștii monahale și al celor ce îndrăgesc acest lăcaș de cult, în care rucodelia mâinilor și plecarea genunchilor în rugăciune la Sfânta Liturghie ori la cele Șapte Laude se împletesc zilnic, ca prinos de recunoștință Celui Preaînalt pentru toate bunătățile primite.
Ierarhul a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur în biserica ce are drept hram praznicul Înălțării Domnului, fiind însoțit în slujire de un sobor de preoți și diaconi, dintre care îl amintim pe părintele Doru-Ionel Budeanu, protoiereu al Protopopiatului Suceava I.
Părintele protosinghel Macarie Cîrlan, preot slujitor al mănăstirii și îndrumător duhovnicesc al obștii, dimpreună cu monahiile, au psalmodiat răspunsurile liturgice la ecteniile și rugăciunile înălțate de soborul slujitor, înfrumusețând slujba.
După citirea fragmentului Sfintei Evanghelii în care este relatată Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, rânduit de către Sfinții Părinți a se citi în bisericile ortodoxe în Duminica a XXII-a după Pogorârea Sfântului Duh, ierarhul a rostit un cuvânt de învățătură. În cadrul acestuia a tâlcuit textul scripturistic și a evidențiat faptul că pentru a dobândi viața veșnică avem nevoie de aproapele nostru, ca prin cele bune săvârșite din dragoste față de acesta să dobândim bucuria fără sfârșit în Împărăția lui Dumnezeu.
„Evanghelia ne vorbește despre faptul că după trecerea din această lume, după moartea cu trupul, viața noastră continuă, continuă cu sufletul. Dar cu ce plecăm noi dincolo? Îmi spune, la un prim răspuns, că plecăm cu cele pe care le-am făcut aici. Luăm cu noi cele pe care le-am lucrat. Dacă am lucrat cele bune sau dacă am lucrat cele rele, cu acestea plecăm. (…) Spune Domnul Hristos în Evanghelia după Ioan că morții vor auzi glasul Fiului Lui Dumnezeu și vor ieși cei care au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândei. Cele bune aduc viața veșnică într-o bucurie și fericire și cele rele aduc osânda. (…) Nemilostivirea bogatului i-a dus gheena și focul, iar săracului acestuia, răbdarea într-o sărăcie, necârtirea și altă lucrare a lui, pe care o presupunem, pentru că Evanghelie nu dă toate detaliile, i-a dus fericirea din sânul lui Avraam.”
Preasfinția Sa a reiterat ideea că omul pleacă din această lume nu cu ceea ce a acumulat în plan material, ci cu virtuțile cu care și-a înfrumusețat viața, Dumnezeu dând fiecărui om libertatea de a trăi frumos, aici și Dincolo: „Noi nu plecăm dincolo cu cele pe care le-am adunat în viață, ci plecăm dincolo cum suntem la sfârșitul vieții. Cele pe care noi ne lucrăm în viața aceasta de pe Pământ, bune sau rele, ne pictează chipul sufletului nostru. (…) Totul se întipărește în noi; și cele bune, și cele rele. Și cu aceasta plecăm dincolo. (…) Nu Dumnezeu trimite în Rai și nu Dumnezeu trimite în Iad. Când spune Sfânta Scriptură că se vor deschide cărțile conștiinței, cărțile vieții, Dumnezeu nu va face decât să citească în cartea respectivă. (…) Și dacă am vrea să ne schimbăm starea sufletului după ce trecem din această viață, nu putem. Singurul interval în care putem să ne hotărâm destinul nostru veșnic este viața de aici pe Pământ. (…) Dincolo nu se mai poate face nimic de către tine. Nu-ți mai poți schimba starea, ori cea care te-a dus întru fericirea cea veșnică, ori întru durerea cea veșnică. De aceea este atât de important, fraților și surorilor, să profităm în sensul cel bun de timpul acestei vieți, ca să ne lucrăm mântuirea. Noi ne scriem destinul cel veșnic. (…) Dumnezeu nu poate face nimic fără consimțământul nostru. Marea neputință, a zis părintele Rafael Noica, un mare duhovnic al secolului nostru, marea neputință Atotputernicului Dumnezeu sunt eu.”
În încheiere, ierarhul a adus în atenția celor prezenți un fragment din cartea Sfântului Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, recomandând lecturarea unei pagini din această scriere în „momentele de tulburare, de întunecime sufletească”, „când se întunecă chipul acestei vieți”:
„Voi spune adevărul în fața lumii întregi: sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu și aș fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Și Duhul Sfânt m-a învățat și de aceea scriu despre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.
Mi-e milă și plâng și suspin pentru oameni. Mulți gândesc: Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat și am făcut multe alte lucruri, și de rușine nu vin la pocăință. Dar ei uită că înaintea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.
O, frații mei din tot pământul, căiți-vă până când mai e vreme! Dumnezeu așteaptă cu milostivire pocăința noastră. Și tot cerul, toți sfinții așteaptă această pocăință. Așa cum Dumnezeu este iubire [I Ioan 4, 8], așa și Duhul Sfânt în sfinți e iubire. Cere iertare, și Dumnezeu te va ierta. Și când vei primi iertarea păcatelor, atunci în sufletul tău va fi bucurie și veselie, și harul Duhului Sfânt va intra în sufletul tău și vei zice: Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu și de la Dumnezeu.”
Stareța așezământului monahal, stavrofora Marina Andreica, a adus prinos de recunoștință și mulțumire Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic pentru binecuvântare și permanenta purtare de grijă, Preasfințitului Părinte Damaschin Dorneanul pentru prezența în mijlocul comunității și slujirea arhierească, precum și părinților slujitori pentru împreuna-rugăciune. Maica stareță a mulțumit și tuturor celor care au fost prezenți la acest eveniment deosebit și care constituie familia mare a Teodorenilor, experților care se preocupă de redarea strălucirii acestui lăcaș de rugăciune, dar și autorităților locale, județene și naționale care sprijină cele trei proiecte în derulare, menite să așeze ctitoria mai puțin cunoscută a Movileștilor în rândul mănăstirilor de seamă ale eparhiei:
„Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului și al tuturor Sfinților, ne străduim să așezăm Mănăstirea Teodoreni în salba mănăstirilor Bucovinei. Avem trei proiecte mari în derulare: Construire Corp Chilii la Mănăstirea Teodoreni, prin Compania Națională de Investiții; apoi cel de restaurare a patrimoniului cultural și spiritual, care cuprinde catapeteasma, icoanele și stranele vechi, care în parte este finanțat de Primăria Sucevei; și un alt proiect, în parteneriat cu Primăria Sucevei, de împădurire a dealului mănăstirii. Ne rugăm Milostivului Dumnezeu să putem duce la bun sfârșit această misiune și mulțumim tuturor credincioșilor și experților în domeniu care sunt lângă noi și ne ajută să ducem la capăt tot ce am început.”
În semn de prețuire și spre aducere-aminte a acestei zile de sărbătoare, preacuvioasa maică i-a oferit Părintelui Episcop-Vicar, într-un mic chivot, părticele din moaștele Sfinților Cuvioși Macarie cel Mare și Antonie cel Mare, pentru a-i fi mijlocitori, ajutători și călăuzitori în lucrarea Preasfinției Sale.
Credincioșii care au ales să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la Cel Ce este Mult-Milostiv Părinte, aducând jertfă de rugăciune în bisericuța veche a postelnicului Teodor Movilă, s-au închinat cu evlavie și numeroaselor părticele din trupul sfinților, aflate în patrimoniul mănăstirii.
Scurt istoric
La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, ori, după unele informații, chiar două decenii mai devreme, postelnicul Toader Movilă, fiul lui Ioan Movilă mare logofăt şi al Greacăi, și frate după tată cu domnii Ieremia și Simion Movilă și cu mitropolitul Gheorghe Movilă, a început „să zidească și să ridice”, pe malul stâng al Sucevei, aproape de Cetatea de Scaun, o „sfântă biserică şi mănăstire, numită Teodorova” (adică „a lui Teodor”), pe locul unei bisericuțe de lemn, ridicată de sfetnicul Bunea în anul 1472, în care le-a adus pe domnița Maria și fiica ei, Maria Voichița, de la curtea lui Radu cel Frumos, din porunca lui Ștefan cel Mare.
Nu întâmplător a ales postelnicul drept hram praznicul Înălțării Domnului, prin corespondență cu hramul rar ales pentru impozanta ctitorie a familiei sale, Mănăstirea Sucevița, și anume Învierea Domnului.
Evlaviosul boier mărturisește, într-un document din 22 martie 1604: „M-am străduit şi am împodobit-o înăuntru cu tot felul de împodobiri, şi odoare, şi podoabe şi odăjdii, ca pe o mireasă prea înfrumusețată mirelui său, precum arătat stă înaintea tuturor celor ce o privesc pe dânsa, şi cu toată îndestularea, iar din afară, iarăşi am întărit-o cu toate dobitoacele, boi, şi vaci, şi oi şi stupi, pentru hrana fraţilor petrecători în acest sfânt lăcaş.”, confirmând un act de înzestrare a noii ctitorii cu bunuri, datat la 4 martie 1604.
Sunt de altfel și două dintre extrem de puținele atestări documentare ale acestei mănăstiri, numită și Pantocrator, întrucât pisania nu s-a păstrat. Anul încrustat pe una dintre pietrele turnului clopotniță, 1587, ori inscripția în limba greacă descoperită pe copertina contrafortului altarului, vizibilă la începutul secolului al XIX-lea și publicată de Simion Florea Marian: „KOS 1597 BT”, despre care Nicolae Iorga credea că este o prescurtare a numelui „Constantin Batiste Vevelli”, nu sunt susținute de suficiente dovezi pentru a considera anul 1587 sau 1597 drept anul zidirii acestui așezământ monahal, pus sub îndrumarea egumenului Ioasaf.
Dregătorul moldovean s-a preocupat și de înzestrarea cu moșii, aducând ruteni pentru a lucra pământurile, ceea ce a condus la formarea satului Teodoreni.
După moartea lui Teodor Movilă, Mănăstirea Teodoreni gustă din paharul vitregiei vremurilor, cauzate și de schimbările dese de domni, unii potrivnici Movileștilor, bucurându-se de o relativă perioadă de liniște în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). La 24 februarie 1664, printr-un act redactat de pârcălabul Hotinului, Miron Costin, care se căsătorise cu o nepoată a ctitorului, Ileana Movilă, asumându-și îngrijirea ctitoriilor lor, lăcașul de cult este închinat Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos.
Veacul ce a urmat a fost presărat cu suișuri și coborâșuri, însă evenimentele din anii 1762-1775, îndeosebi războiul ruso-turc (1769 -1774), ce au precedat anexarea părții de nord-vest a Țării Moldovei de către Imperiul Habsburgic, au dus la ruinarea clădirilor.
Între anii 1783-1785, în timpul egumenului Anania, mitropolit al Sevastiei, au loc ample lucrări de restaurare, fiind realizată o nouă catapeteasmă, cu cheltuiala mitropolitului, „pentru pomenirea sa și a soborului”. Pictura a fost restaurată prin mâna zugravului Veniamin ierodiacon, dar s-a degradat în timp, astăzi fiind vizibil doar tabloul votiv, în care este reprezentat în mărime naturală Teodor Movilă și fiul său, Ioan. Elemente din pardoseala realizată din parchet de stejar oferit de țarina Ecaterina a II-a a Rusiei în anul 1785 pot fi văzute și astăzi.
Ca urmare a Legii secularizării averilor mănăstirești din 1863, chinovia Teodorenilor a fost desființată, iar biserica a devenit parohială, deservind noua comunitate ce s-a dezvoltat în jurul ei, târgul Burdujeni.
Între anii 1986 si 1992, biserica a fost renovată și pictată, iar clădirile anexe distruse de incendiul din 1917 și zidurile din piatră care înconjurau complexul mănăstiresc au fost refăcute.
Reînnodarea vieții monahale în bisericuța cochetă, numită sora mai mică a Suceviței, a fost hotărâtă de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, în data de 10 octombrie 1992, Mănăstirea Teodoreni fiind redeschisă cu obște de maici, sub păstorirea stareței Nimfodora Utale (1992- 2017).
Daniela Livadaru
