Doamne, ajută!
Întrucât nu cunosc conținutul integral al predicii, am cerut un punct de vedere părintelui stareț al mănăstirii. Răspunsul privind punctele invocate din predica părintelui Meletie îl puteți citi în următoarele rânduri:
- Nu, acest lucru nu este adevărat. Iisus a spus-o categoric: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște cine este Fiul, decât numai Tatăl, și cine este Tatăl, decât numai Fiul și căruia voiește Fiul să-i descopere.” (Luca 10, 22), „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-L va trage Tatăl” (Ioan 6, 44), „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).
Care a fost problema evreilor? Sau mai exact a „iudaizanților”? Problema a fost că nu s-au aprofundat în învățătură „cu smerenie”, așa cum am zis. Unei persoane care învață cu smerenie îi rămâne o singură alegere: să-L recunoască pe Domnul Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor. După întruparea Cuvântului, învățătura iudaică nu mai are decât rolul de îndrumare către Cuvântul divin. Iar dacă această învățătură iudaică duce la altceva decât Cuvântul, este falsă. După întrupare, Vechiul Testament a devenit o cheie de interpretare a Noului Testament, ceva care ne ajută să înțelegem că Iisus este Mesia cel profețit și că El este plinirea Legii pe care Dumnezeu a dat-o evreilor ca să îi conducă către El. Cum am putea înțelege toate semnificațiile jertfei de pe Cruce dacă nu am înțelege semnificația jertfelor din Vechiul Testament?
Diferența între iudaizanți, pe de o parte, și Moise și Ilie și toți profeții din Vechiul Testament, pe de altă parte, este că acești profeți au înțeles învățătura cu smerenie, dar ei n-au ajuns „atât de înalți precum Hristos”. Fiindcă o mântuire fără răstignire nu există; „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Iisus Hristos și pe El răstignit”.
Deci tema pe care am pus aici accentul nu era mântuirea, ci smerenia.
În plus, tot smerenia duce la disponibilitatea, deschiderea pe care ucenicii au avut-o pentru a primi harul lui Hristos, lipsa ei făcând ca unii să se smintească și să plece de lângă El: „Și zicea: De aceea am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl. Și de atunci mulți dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi și nu mai umblau cu El.” (Ioan 6, 65-66).
- Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris. Amin.” (Ioan 21, 25) În plus, la moartea Mântuitorului, mulți oameni au înviat: „Mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora.” (Matei 27, 52-53)
Aici părintele Meletie s-a gândit în general la diferite minuni, din care nu pot fi excluse apriori alte învieri – spre folosul pentru cei înviați, desigur, ca toate minunile pe care le-a făcut Mântuitorul și le face Dumnezeu, în general.
- Moartea sufletească, adică păcătuirea, neascultarea, este cea care a adus corupția trupească. Nu este vorba aici despre moartea trupului. În toată predica, părintele Meletie nu a făcut nicio referire la moartea trupească, decât atunci când a vorbit despre puterea lui Hristos să învie trupul, nu numai sufletul.
Dumnezeu i-a spus omului că, în momentul în care va mânca, va „începe” să moară (a se vedea traducerile din limba ebraică din cartea „Iisus Mesia în Biblia ebraică” a Pr. Eugen Pentiuc). Prin urmare, neascultarea a deschis calea morții. Părintele vorbește aici de corupția pe care a început s-o lucreze moartea în om, adâncind prăpastia dintre el și Dumnezeu.
Trebuie să menționăm că omul nu a căzut într-un loc în care era timp (deci moarte). Timpul a luat „ființă” prin porunca lui Dumnezeu: „Să fie lumină! … și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi” (Facerea 1, 2, 5), ceea ce înseamnă că omul a fost creat în timp.
- Ca o observație, Părintele Meletie a folosit cuvântul „urmărind” (to watch), dar a confundat forma lui cu ce a dorit să spună: „urmând” (to follow).
Omul este alcătuit din trup și suflet, deci omul nu are suflet cum are o haină, ci este suflet, și omul nu poartă sufletul precum se transportă un sicriu, ci este suflet. La fel este valabil și pentru trup. A folosit termenii de fiu și de poartă, pentru a face ușor vizibilă analogiile cu fiul mort al văduvei care era purtat în sicriu spre mormânt.
Când ne gândim la partea divină a mântuirii, sufletul, și omul întreg, este fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu lucrează mântuirea omului, trup și suflet. Când ne gândim la partea omenească a mântuirii, sufletul devine un fiu al omului, adică omul lucrează mântuirea omului, trup și suflet. Nu se mântuiește omul decât prin ambele lucrări, lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea omului; una fără alta nu merge, altfel facem greșelile pe care celelalte biserici le-au făcut: dacă spunem că mântuirea este numai un dar de la Dumnezeu, ne facem ca protestanții care neagă orice rol omenesc pentru mântuire, iar dacă spunem că mântuirea este numai o străduință a omului, ne facem pe noi ca și catolicii care nu văd că există o mântuire decât prin fapte.
Iată un citat din predică, care are legătură cu lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omului, care este un dar:
„Este adevărat că și convertirea sa a avut loc pe drumul Damascului, când persecuta Biserica lui Hristos și chiar Îl persecuta pe Hristos însuși pentru „iudaizare”. Dar chemarea sa prin harul divin a început încă în pântecele mamei sale, fiind „ales din pântecele mamei mele”. Ales pentru mântuire? Nu, pentru că mântuirea este un dar de la Dumnezeu și o străduință din partea omului, ci a fost ales pentru propovăduirea legii. Atât de mult l-a covârșit dragostea lui Hristos încât nu-și mai găsește scopul vieții sale departe de El și de propovăduirea legii lui. El a fost pus deoparte pentru o sarcină specială, l-a chemat și apoi i-a revelat adevărul despre Fiul și lucrarea Sa răscumpărătoare de pe cruce, pentru a evangheliza lumea neevreiască”.
În general, problema „sufletului” pe care Părintele Meletie a abordat-o în predică este una foarte dificilă și delicată deopotrivă. Sufletul plin de har este fiu, din punct de vedere al unirii (ca nuntă) dintre firea omenească și Hristos (Mirele), așa cum arată Sfântul Pavel când scrie despre „omul cel nou” (Efeseni 4, 24; Coloseni 3, 10; 1 Petru 1, 23); este fiu, adică rod al unirii dintre om și Hristos. Pusă într-o astfel de „cheie”, exprimarea Părintelui își află foarte ușor dezlegarea.
Vă mulțumim pentru întrebări și vă rugăm să iertați neîmplinirile. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să vă dăruiască pace și lumina cunoștinței!”
Pace și mult bine!
