Aduse de la Mănăstirea Dionisiu la Mănăstirea Dealu, moaştele Sfântului Ierarh Nifon au rămas până a doua zi după târnosirea Mănăstirii Curtea de Argeş, 16 august 1517, când a avut loc şi proclamarea canonizării lui, în prezenţa patriarhului ecumenic Teolipt I; aceasta a fost prima canonizare care s-a făcut pe teritoriul ţării noastre. După aceste evenimente, moaştele sfântului s-au întors la muntele Athos, fiind însoţite de o delegaţie condusă de mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, şi au fost aşezate la Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte.
Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Viaţa şi traiul Sfântului Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, a fost scrisă, între anii 1517-1519, de Gavriil Protul – întâiul între egumenii mănăstirilor ortodoxe din Muntele Athos – la îndemnul lui Neagoe Basarab (1512-1521), voievodul Ţării Româneşti, şi a fost tradusă de Udrişte Năsturel din slavoneşte în româneşte la porunca voievodului Matei Basarab (1632-1654).
Sfântul Nifon s-a născut în jurul anilor 1435/1440, în ţinutul Peloponezului din sudul Greciei, primind la botez numele Nicolae; a fost al doilea copil dintre cei trei ai părinţilor săi, care se numeau Manoil şi Maria. Rămaşi orfani de tată, Manoil strămutându-se dureros de timpuriu la cele veşnice, mama lor Maria i-a rânduit pe cei trei copii după cum a crezut ea că este mai bine; pe Dimitrie l-a dat să slujească la curtea domnului Toma Cantacuzino, în Peloponez; pe Nicolae l-a trimis să înveţe carte la un dascăl grec, pe nume Eftimie, iar pe Maria a oprit-o acasă.
Printre profesorii lui Nicolae s-au numărat, pe lângă Eftimie, monahul Ioasaf, schimnicul Antonie din cetatea Epidaur, care l-a şi călugărit cu numele Nifon, și Zaharia din cetatea Artei, un monah învăţat, format în Mănăstirea Vatopedi din Athos, care i-a fost şi părinte duhovnicesc.
După ce a fost hirotonit ierodiacon de către Mitropolitul Artei, de frica otomanilor, Nifon – împreună cu Zaharia, duhovnicul său, şi cu alţi fraţi – a plecat în Albania (Ascalonia), găsind adăpost la Dirachion, apoi la Croia (Kruja). În Croia a fost hirotonit ieromonah, la curtea despotului Gheorghe Kastrioti (Scanderbeg), unul din marii luptători pentru apărarea acelei ţări în faţa primejdiei otomane. Aici, Zaharia şi Nifon au rămas până în primăvara anului 1466, când sultanul Mehmed al Il-lea – cuceritorul Constantinopolului – a pornit cu urgie asupra Albaniei, fără însă a putea să o cucerească.
După ce au părăsit Albania, s-au refugiat în cetatea Ohridei din Bulgaria, la Mănăstirea Maicii Domnului. Aici, din păcate, nu s-au putut bucura de liniştea dorită, deoarece, la scurt timp, sultanul Mehmed al II-lea a poruncit ca arhiepiscopul Dorotei, împreună cu mulţi preoţi, între care Zaharia şi Nifon, să fie surghiuniţi la Constantinopol. La Ohrida a fost trimis să păstorească Marco Xilocarav, fost patriarh ecumenic.
După strămutarea la cele veşnice a lui Zaharia, care la scurt timp de la trimiterea în exil s-a îmbolnăvit şi a murit, ieromonahul Nifon a plecat în Muntele Athos, la Mănăstirea Cutlumuş, ctitoria lui Hariton, fost mitropolit al Ţării Româneşti (1372-1381). Din motive neştiute, nu a rămas acolo, ci, dorindu-şi mai multă nevoinţă, s-a retras pentru o vreme în peştera Crit, de unde a fost chemat la Marea Lavră a Sfântului Atanasie Athonitul. De acolo a mers la Mănăstirea Dionisiu de unde, în 1483, după moartea mitropolitului Partenie, – a fost ales Mitropolit al Tesalonicului.
Ca mitropolit, în cei trei ani de păstorire (1483-1486), din activitatea sa este demnă de reţinut participarea sa la Sinodul de la Constantinopol; acest sinod este cel în cadrul căruia au fost condamnate hotărârile Sinodului unionist din 1439 de la Florenţa.
Spre sfârşitul anului 1486, mutându-se la Domnul Simeon, patriarhul ecumenic, în scaunul rămas vacant a fost ales Nifon, mitropolitul Tesalonicului. Din păcate, păstorirea sa a durat doar până la jumătatea anului 1488, când sultanul l-a înlăturat din scaun.
Părăsind scaunul patriarhal, s-a retras în Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, situată nu departe de oraşul Sozopolis, din Golful Burgas (Bulgaria de astăzi). În timpul şederii sale în acea mănăstire, aproape de oraşul Akra, situat nu departe de ţărmul Mării Negre, a ctitorit un schit cu hramul „Sfântul Nicolae”, pe care l-a închinat Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul”.
După opt ani de exil, pe la mijlocul anului 1496 a fost rechemat la cârma Patriarhiei Ecumenice, însă nici de această dată nu a stat în scaun decât până în partea a doua a anului 1498, an în care a fost scos şi trimis în exil la Adrianopol, ca slujitor la Biserica „Sfântul Arhidiacon Ştefan”.
Radu cel Mare, voievodul Ţării Româneşti (1495-1508), auzind de viaţa lui sfântă, dar şi de înţelepciunea şi de opera sa, tradusă din limba greacă în slavonă, operă care se găseşte în manuscrisele româneşti împreună cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, cu prilejul unei vizite la Constantinopol, unde mergea să plătească tributul, trecând prin Adrianopol, cu învoirea autorităţilor otomane, l-a contactat personal pe patriarh şi i-a propus să vină în scaunul de Mitropolit al Ţării Româneşti.
Aşa se face că, ajuns în Ţara Românească în primăvara anului 1503, fostul patriarh ecumenic Nifon a convocat la Târgovişte un Sinod Mitropolitan mixt, format din clerici şi mireni, în care s-a luat în discuţie organizarea Bisericii străbune din Muntenia la începutul secolului al XVI-lea. În cadrul acelui sinod s-a hotărât înfiinţarea Episcopiilor Râmnicului şi Buzăului şi numirea episcopilor titulari, precum şi mutarea reşedinţei mitropolitane de la Curtea de Argeş la Târgovişte. Această din urmă hotărâre se va concretiza mai târziu, la 16 august 1517. Atunci, după sfinţirea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, s-a propus şi canonizarea Sfântului Nifon de către membrii acelui sinod mixt, prezidat de Teolipt I, patriarhul Constantinopolului, sub domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521).
Intrat în război făţiş cu domnul Radu cel Mare, care îngăduise căsătoria surorii sale, domniţa Caplea, cu Bogdan, un boier moldovean care avea soţie şi copii, dar care fugise în Ţara Românească pentru a scăpa de mânia lui Ştefan cel Mare motivată de trădare, în vara anului 1505 mitropolitul Nifon s-a retras din scaun, închinoviindu-se în Mănăstirea Vatopedi din Sfântul Munte Athos. De acolo, după un an, împreună cu ucenicul său Ioasaf, care va muri mucenic în Constantinopol, fiind aruncat în foc de otomani, s-a retras la Mănăstirea Dionisiu, unde trei ani mai târziu, în ziua de 11 august 1508, s-a strămutat la cele veşnice.
Şapte ani mai târziu, în anul 1515, Neagoe Basarab, în cel de-al treilea an de domnie, printr-o scrisoare adresată egumenului Mănăstirii Dionisiu, a solicitat să fie aduse racla cu moaştele Sfântului Nifon într-o procesiune în Ţara Românească. Ajunse în ţară, moaştele au fost întâmpinate la Mănăstirea Dealu de către mitropolitul Neofit şi au fost aşezate spre cinstire într-o raclă donată de Neagoe Basarab; aceasta era confecţionată din argint aurit, fiind împodobită cu pietre preţioase şi emailuri. Deasupra capacului raclei era încrustat chipul Sfântului Nifon, iar jos, la picioarele lui, era prezentat domnul în genunchi, rugându-se acestuia.
Aici, la Mănăstirea Dealu, moaştele au rămas până a doua zi după târnosirea Mănăstirii Curtea de Argeş, 16 august 1517, când a avut loc şi proclamarea canonizării sfântului, în prezenţa patriarhului ecumenic Teolipt I; aceasta a fost prima canonizare care s-a făcut pe teritoriul ţării noastre. După aceste evenimente, moaştele sfântului s-au întors în Muntele Athos, fiind însoţite de o delegaţie condusă de mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, şi au fost aşezate la Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte.
Egumenul Mănăstirii Dionisiu, impresionat de felul în care a fost cinstit sfântul în fosta sa eparhie, i-a trimis domnului Neagoe Basarab – ca un fel de „plocon” – capul şi mâna dreaptă ale Sfântului Nifon. Atunci, voievodul muntean, în semn de aleasă cinstire, pe lângă dăruirea acelei racle din argint masiv aurit, a zidit pe mormântul sfântului o biserică închinată Sfântului Nifon, iar mănăstirea a îmbogăţit-o cu multe danii şi zidiri.
Darurile – adică moaştele primite – au fost purtate de domnul Neagoe Basarab cu sine pe oriunde mergea. Mai târziu, acesta a dăruit moaştele Mănăstirii Curtea de Argeş. Ulterior, au fost aşezate cu bună rânduială, mâna dreaptă într-o raclă de argint făcută de episcopul Iosif al Argeşului, la 11 august 1795, iar capul într-o altă raclă, făcută de arhimandritul Partenie şi împodobită – în anul 1799 – tot de episcopul Iosif al Argeşului. În anul 1949, moaștele Sfântului Ierarh Nifon au fost mutate în Catedrala Mitropolitană din Craiova cu hramul „Sfântul Dumitru”, unde se află și astăzi.
Slujba Sfântului Nifon a fost tradusă din greacă în limba română şi a fost tipărită în 1806 la Sibiu de același episcop Iosif al Argeşului. A apărut apoi şi în alte ediţii, cum este cea din 1841, retipărită de ierodiaconul Dionisie, viitorul Episcop al Buzăului, dar şi în Mineiul de la Neamţ din 1847, urmat de ediţia Sfântului Sinod din 1894. Din 1862, prin Mineiul de la Râmnic, s-a introdus definitiv în bisericile de pe cuprinsul Ţării Româneşti prăznuirea lui. Rămâne însă mai degrabă un sfânt local, cinstit preponderent în Ţara Românească şi la Muntele Athos.
În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului Sfântului Ierarh Nifon al Constantinopolului, alături de al altor sfinți locali, în întreaga țară, numele său fiind înscris în calendarul bisericesc anual.