„Să tacă tot trupul omenesc
și să stea cu frică și cutremur,
și nimic pământesc întru sine să nu gândească;
că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să Se junghie
și să Se dea spre mâncare credincioșilor.
Și merg înaintea Lui cetele îngerești, cu toată căpetenia și puterea,
heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi,
fețele acoperindu-și și cântând cântarea:
Aliluia, Aliluia, Aliluia”[1].
Nici vreme, nici cuviință nu este astăzi pentru cuvânt. În fața tainei piere graiul. Tot trupul omenesc se cade să tacă. Să tacă și gândul, ca nu cumva ceva pământesc întru sine să cugete. Nevrednic de cele dumnezeiești. Cu frică și cutremur atât să zică: Vorbește de acum doar Tu, Doamne, căci robul Tău ascultă[2].
Preaiubitul sufletului Meu,
știi tu că, de dragul tău, fost-au toate?
Astăzi tu trebuia să fii în mormânt. Pecetluit nu de Pilat, păzit nu de ostași, ci pecetluit, pe vecie, de moarte. O sâmbătă fără ziua cea dintâi a săptămânii, căci după o astfel de omorâre veșnică nou început ar fi fost cu neputință…
Dar am ales ca Eu să fiu în locul tău. Și azi, în mormântul din grădină. Și ieri, pe Cruce. Ca să te înnoiesc. Ca să te liberez. Ca să-ți arăt, încă o dată, că te iubesc.
A jubilat iadul, crezând că întâmpină pe încă un Adam. Și s-a amărât și s-a rănit, că și-a văzut zdrobită puterea. I-am dat mâna lui Adam. Cum ți-o dau și ție, acum. Zac cu trupul în mormânt, săvârșind și plinind toate. Dar cobor în cele din adâncuri, ale iadului și ale tale, ca să aduc Viața Mea. Lumina Mea.
Veacuri întregi a așteptat omenirea clipa aceasta. Așteptat-a și Tatăl să Mă trimită, și Eu să spun, ca Fiu iubit: Voia Ta să fie! „Fie” a așteptat Tatăl și a primit de la Maria, Fecioara și Maica Mea. Și zice astăzi, mai adevărat ca-n ziua cea dintâi: „Să fie, nezdruncinat de acum, lumină!”.
Cum să te încredințez că nu mai are putere asupra ta întunericul? Nici al neștiinței, căci Eu Îți sunt cunoașterea cea adevărată. Nici al fricii, căci am nimicit-o, deodată cu moartea. Nici al deznădejdii, căci nicio putere nu mai poartă cu sine aceasta, deodată ce iad nu mai este pentru cei ce-Mi spun, aidoma glasului din Nazaret ori din Ghetsimani: Fie, Doamne, de acum, după voia Ta!
Fiul Meu cel iubit, tu știi că pe toate le-am făcut pentru că pe tine te iubesc și întru tine voiesc a binevoi. Ți-e deschisă calea spre Rai! Heruvimul nu mai păzește pomul vieții, sabia de foc se îndepărtează, căci Pomul Vieții Eu îți sunt. Alege Viața, ca să trăiești în veșnicie. Leapădă sămânța morții, ca să nu fie zadarnică moartea Mea.
Ieși, Lazăre, din mormânt – i-am spus acum șase zile prietenului Meu – ca să intru Eu în el. Ieși, fiul Meu, afară din mormânt, îți spun și ție, acum. Cu legăturile Mele dezleg legăturile cu care diavolul te-a legat. Pecețile mormântului Meu le vor zdrobi și pe ale tale. Căci mormântul în care Mă odihnesc astăzi se va preface în izvor de viață peste puțin timp.
Deschide-mi porțile Ierusalimului tău, ale cetății tale, tânjind după pacea pe care tot Eu ți-o dau: bat la ușă, cerșind, smerit ca altă dată, intrare, căci numai așa pot mântui suflet de om, nicicând forțând, nicicând grăbind, nicicând silind.
Flămând sunt și acum de mântuirea ta: fii smochinul care aduce roadă, de care să mă bucur, împreună călătorind pe calea spre înălțime, ținându-te de mână și purtându-te pe brațe. Iar la capăt, la Emaus, Cină îți voi face, în Împărăția Mea.
Așteaptă-mă, ca fecioarele cele înțelepte, pe Mine, Mirele Tău, cel mai frumos cu podoaba decât toți oamenii, ca să se vadă în lumina candelei tale chipul Meu și chipul tău, unul pe altul recunoscându-ne în taina sălașului de nuntă. Mir de preț nu ai, dar lacrimile tale ca pe cele ale desfrânatei le-am primit și le primesc atunci când, încărcat de osândă, lepezi povara ce ți-a pus-o acela care a vrut a te asemăna cu Iuda.
Îți voi da loc la masa Mea. Întinsă stă pusă, așteptându-te. Eu Însumi, ca altă dată, îți voi sluji. Căci cu dor am dorit să mănânc și cu tine acest Paște. Ospățul de nuntă este gata și te îmbrățișez și te sărut, pe tine, de dragul căruia nimic nu am pregetat a jertfi. Nici chiar pe Mine Însumi.
Cu condeiul Crucii întins în sângele Meu Ți-am scris mântuirea.
Cu condeiul dragostei, în mărturia heruvimilor cu ochi mulți și a serafimilor cu câte șase aripi, voiesc a pecetlui și rostul tău cel veșnic.
Astăzi doresc a-ți spune și ție, ca tâlharului ce M-a mângâiat cu o vorbă bună: Raiul s-a deschis pentru tine!
Acum, când toate stau să se umple de lumină, și cer, și pământ, și cele de dedesubt, bucurie se face Sus și pentru tine.
Pentru tine și pentru toți ce-ți urmează în chemare, în alegere și răspuns, este promisiunea: Băutură nouă, mai presus de cuvânt, voi bea cu voi în Împărăția Mea, căci ca un Dumnezeu cu voi ca și cu niște dumnezei voi fi.
Veniți și primiți-Mă pe Mine, Lumina!
Al tău,
Eu Sunt
Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
Extras din lucrarea „Adam la RăsCruce”, Editura Crimca, Suceava, 2023.
[1] În Sfânta și Marea Sâmbătă, imnul heruvic de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
[2] Cf. 1 Regi 3, 9.