Cu toate că textele profetice veterotestamentare au impresionat și continuă să impresioneze generații întregi de credincioși, ele sunt în general puțin cunoscute astăzi. Pericopa evanghelică rânduită a se citi la Sfânta Liturghie se concentrează pe ceea ce putem numi „smerenia mesianică”; atitudinea smerită a Domnului Hristos străbate ca un fir roșu, de la un capăt la altul, întreagul fragment lucanic. Făcând aluzie la un text profetic isaianic, anume la v. 12 din Isaia 53, Sfântul evanghelist Luca amintește că Domnul S-a lăsat numărat printre cei fără de lege.
În acest context, nu este întâmplător faptul că pericopa lucanică pune în oglindă două imagini: cea a „Robului lui YHWH” cu aceea a „sabiei”. Simfonia perfectă a celor două ne arată, pe de o parte, dimensiunea slujirii lui Dumnezeu, avându-L ca model desăvârșit pe Hristos, Care a venit în lume nu „ca să I se slujească, ci ca să slujească” (Matei 20, 28), iar pe de altă parte arătându-ne că numai o astfel de slujire, așa cum a fost predicată ucenicilor, poate să restaureze umanitatea, în situațiile în care, de pildă, mai marii Bisericii, avându-L mereu ca model suprem pe Hristos în chip de Slujitor, se vor face asemenea sabiei: cuvântul lor, doar însoțit de atitudinea de continuă smerenie va putea penetra viața umană, reușind să ajungă și să atingă cele mai intime colțuri ale ființei umane, transformând pozitiv întreaga viață.
În altă ordine de idei, pericopa de astăzi ne arată importanța așa-numitului titlu acordat în unele situații Mântuitorului, respectiv apelativul „Domn”.
O parte interesantă asupra formulării doctrinare o reprezintă dezbaterea asupra unui text neoterstamentar, Faptele Apostolilor 2, 36: „Dumnezeu, pe Acest Iisus pe care voi L-ați răstignit, L-a făcut Domn și Hristos”. Verbul grecesc, „epoisen”, cu toate că ajungea să implice ideea unei „schimbări” sau a unei „promovări”, după cum arată și Jaroslav Pelikan în monumentala lucrare intitulată „Creștinismul și lumea clasică”, Sfinți Părinți de talia lui Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare sau Grigorie de Nyssa, vor păstra cu fermitate ceea ce Biserica, prin Sfinții Apostoli a crezut întotdeauna. Afirmația potrivit căreia Hristos a devenit Împărat după asumarea de bunăvoie a Crucii, după care a devenit și „Domn”, va fi reorganizată de Sfântul Atanasie, care va invoca principiul iconomiei asumate de dragul nostru; la fel, pentru Sfântul Grigorie de Nyssa verbul „epoisen” va fi pus doar în legătură cu „chipul de rob” pe care, iarăși, în acord cu teologia lui Atanasie, Hristos „l-a asumat de dragul iconomiei divine” (cf. Jaroslav Pelikan, Creștinismul și lumea clasică, traducere de Sergiu-Adrian Adam, Editura Doxologia, Iași, 2018, p. 358). Iconomia se înțelege, din nou, în termenii „chenozei”, adică a smeririi de bunăvoie, însă va fi exprimată limpede de același Grigorie de Nyssa care, în Marele cuvânt catehetic va arăta cum iconomia divină a avut loc în timp, prin ea înțelegându-se că „puterea lui Dumnezeu este etalată nu atât în imensitatea cerurilor, în strălucirea stelelor, în aranjamentul ordonat al universului sau în supravegherea permanentă a acestuia, cât în coborârea lui Dumnezeu la firea noastră slabă” (cf. Jaroslav Pelikan, op. cit., p. 359).
Taina este de o importanță atât de mare pentru dreapta credință, încât Sfântul Chiril al Alexandriei îi va scrie lui Succensus, episcop de Diocezareea, (apud. John McGuckin, „St. Cyrill of Alexandria. The Christological Controversy: Its Hystory, Theology, and Texts”, New York, 2004, pp. 352-358), că ortodocșii, „unind pe Logosul/Cuvântul Tatălui cu Sfântul Trup înzestrat cu suflet rațional, în chip inefabil, mai presus de minte, neamestecat, neschimbat, nemodificat, mărturisesc un singur Hristos, Fiu și Domn, același Dumnezeu și Om, nu altul și altul, ci Unul și Același” (cf. John McGuckin, p. 353).
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
