Problema învierii celor adormiți, deși era acută și serioasă, deopotrivă, în comunitatea saducheilor, nu se limita la spațiul iudaic. În Faptele Apostolilor, de pildă, Sfântul Apostol Pavel este ascultat de unii filozofi epicurei și stoici, dar până în momentul în care a început să le vorbească despre învierea morților. Ajungând la vestirea învierii, răspunsul elenismului a fost ferm: „și auzind de învierea morților, unii l-au luat în râs, iar alții i-au zis: te vom asculta și altă dată despre aceasta” (Fapte 17, 32). David Gooding arată că în secolul I d. Hr., Atena decăzuse de la strălucirea intelectuală pe care o avusese în perioada clasică, stoicismul suportând mari modificări, la fel cum s-a întâmplat cu epicurismul promovat în special de poetul Lucrețiu (94-55 î. Hr.), care, în De rerum natura îi elibera pe oameni de teama unei judecăți în viața de apoi, de teama de pedeapsă sau de chinurile iadului.
Fragmentul din Evanghelia după Marcu, rânduit astăzi de Biserică, expune o polemică serioasă adusă de oameni în fața lui Hristos, Domnul vieții. „Rătăcirea” saducheilor este sancționată de Iisus. Împietrirea și fixarea pe unele principii ale Legii mozaice, e „dizolvată” de o afirmație interesantă: la înviere nu se mai pune problema căsătoriilor, ci oamenii „sunt ca îngerii în ceruri” (Marcu 12, 25).
Tema va fi reluată de Sfântul Ioan Damaschin: pentru orice om, moartea înseamnă ceea ce a însemnat căderea pentru îngeri. Și, din moment ce în Hristos omul este restaurat, sigur că această restaurare va însemna readucerea la starea pierdută, aceea a protopărinților Adam și Eva din rai. Pe funalul acestor observații, Toma din Aquino, pare a pune moartea omului în relație cu statutul definitiv al îngerilor. În cele două situații, implicațiile teologice sunt evidente: numai libertatea unui înger este capabilă să-și asume responsabilitatea unui destin etern. Deși afirmația a fost supusă criticii lui Joseph Ratzinger (papa Benedict al XVI-lea), care considera inacceptabilă o atare situație, deoarece atacă ceea ce Ratinger numește conditio humana, totuși, în deplin acord cu exegeza patristică, Sfântul Teofilact arăta, la rându-i, că nunta „pentru stricăciunea noastră se face acum, ca prin nașterea de fii să nu pierim, de la un neam la altul trăgându-ne. Atunci, însă, de vreme ce nu ne vom mai strica, ci vom rămâne aceiași, de aceea și căsătoria se va lua de la noi.” (Apud. Ioannis Karavidopoulos, Evanghelia după Marcu, traducere de lect. dr. Sabin Preda, Editura Bizantină, București, p. 289).
Așadar, cum spunea cândva Oscar Cullmann, prefacerea trupului nostru în trup duhovnicesc nu se săvârșește până ce întreaga creație nu va fi făurită din nou de Dumnezeu. Atunci, în locul materiei carnale, va apare duhovnicescul sau necoruptibilul (cf. Oscar Cullmann, Nemurirea sufletului sau învierea morților? Mărturia Noului Testament, trad. Monica Medeleanu, Editura Herald, București, 2007, p. 73).
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
