Speculațiile privitoare la venirea Sfântului Ilie la așa-numita „inaugurare” a Împărăției lui Dumnezeu, erau standardele după care se ghida, în dese rânduri, comunitatea iudaică. Ele erau întemeiate atât pe minunea neobișnuită a ridicării profetului Ilie la cer, consemnată în 4 Regi 2, 11, cât și pe textele profetice ale lui Maleahi 3, 1. În ultima situație, cuvintele profetului vor fi actualizate de Hristos înaintea ucenicilor Săi.
Maleahi avertizase că, în zilele din urmă, Dumnezeu va trimite un mesager care va pregăti calea înaintea Sa. Din punct de vedere exegetic, forma de piel a verbului pānâ cu derek (cale), înseamnă „a înlătura toate obstacolele apărute”. Tradiția exegetică e împărțită: dacă unii exegeți ca, de pildă, profesorul Van der Woude, sugerează că „mesagerul” din profeția lui Maleahi ar fi cel mai important înger, Blenkinsopp consideră că putem observa mai mult de o singură interpretare. Astfel, ar putea fi vorba fie de profetul Ilie, fie de însuși Moise.
La fel de controversat e răspunsul Domnului dat ucenicilor. C. C. Torrey, de pildă, în Our Translated Gospels, London, Harper&Brothers, 1936, pp. 56-58, susține că în aramaică, v. 12 a fost inițial o întrebare de felul acesta: „Vine Ilie primul pentru a restaura lucrurile? Atunci cum este scris că…?”. Mai potrivită e perspectiva profesorului Joel Marcus, cel care afirmă că e vorba despre faptul că, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, profetul Ilie a venit, dar nu pentru a restaura lucrurile, ci pentru a suferi împreună cu Fiul Omului.
Interpretarea se potrivește contextului generat de textul lui Maleahi: dacă oamenii nu răspund chemării profetice la pocăință, Dumnezeu va lovi țara cu blestem, ceea ce înseamnă, mai departe, că respingerea atât a textelor profetice, dar și a Domnului Iisus Hristos va atrage distrugerea, nu restaurarea națiunii.
Ideea este importantă, dacă este privită în ansamblu: ori de câte ori mesajul Sfintelor Evanghelii a fost denaturat, scopul său, firește, a fost trecut cu vederea. De fapt, în Psalmul 12, după cum știm, Sfântul David, proorocul, reamintește o caracteristică a lui Dumnezeu: El este Cel ce își păzește poporul, deoarece cuvintele Sale sunt curate (amarot tehorot, în ebraică), ceea ce sugerează că niciodată Dumnezeu nu vorbește „cu impurități”. Orice persoană poate și trebuie să aibă încredere deplină în tot ceea ce spune Domnul, deoarece ceea ce spune El este corect, ceea ce ne învață este potrivit și drept, iar ceea ce promite El e întotdeauna sigur!
Așa se înțelege că, mulțimea, în alte situații indiferentă sau ostilă Domnului, vine să I se închine, ceea ce denotă, pe lângă faptul că Iisus învăța cu autoritate, sau că închinarea e un răspuns la vreo presupusă minune săvârșită atunci de Domnul, un comportament care are la bază faptul că fața Domnului încă mai era vizibilă strălucind, în ochii celor vrednici, deoarece episodul se petrece după coborârea Domnului de pe Tabor.
La fel, după ce a coborât de pe muntele Sinai, Moise, cu fața strălucind, a provocat frică și uimire israeliților (cf. Ieșire 34, 29-30; 2 Corinteni 3, 12-13). Frica, însă, nu trebuie să fie generatoare de îngrijorare, ci trebuie să ne facă să ne comportăm adecvat identității noastre de creștini, din moment ce ar trebui să ne facă să nu mai păcătuim, dar nu de frica pedepsei, ci de dragul Celui Care S-a dat pe Sine răstignirii pentru mântuirea noastră.
peculațiile privitoare la venirea Sfântului Ilie la așa-numita „inaugurare” a Împărăției lui Dumnezeu, erau standardele după care se ghida, în dese rânduri, comunitatea iudaică. Ele erau întemeiate atât pe minunea neobișnuită a ridicării profetului Ilie la cer, consemnată în 4 Regi 2, 11, cât și pe textele profetice ale lui Maleahi 3, 1. În ultima situație, cuvintele profetului vor fi actualizate de Hristos înaintea ucenicilor Săi.
Maleahi avertizase că, în zilele din urmă, Dumnezeu va trimite un mesager care va pregăti calea înaintea Sa. Din punct de vedere exegetic, forma de piel a verbului pānâ cu derek (cale), înseamnă „a înlătura toate obstacolele apărute”. Tradiția exegetică e împărțită: dacă unii exegeți ca, de pildă, profesorul Van der Woude, sugerează că „mesagerul” din profeția lui Maleahi ar fi cel mai important înger, Blenkinsopp consideră că putem observa mai mult de o singură interpretare. Astfel, ar putea fi vorba fie de profetul Ilie, fie de însuși Moise.
La fel de controversat e răspunsul Domnului dat ucenicilor. C. C. Torrey, de pildă, în Our Translated Gospels, London, Harper&Brothers, 1936, pp. 56-58, susține că în aramaică, v. 12 a fost inițial o întrebare de felul acesta: „Vine Ilie primul pentru a restaura lucrurile? Atunci cum este scris că…?”. Mai potrivită e perspectiva profesorului Joel Marcus, cel care afirmă că e vorba despre faptul că, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, profetul Ilie a venit, dar nu pentru a restaura lucrurile, ci pentru a suferi împreună cu Fiul Omului.
Interpretarea se potrivește contextului generat de textul lui Maleahi: dacă oamenii nu răspund chemării profetice la pocăință, Dumnezeu va lovi țara cu blestem, ceea ce înseamnă, mai departe, că respingerea atât a textelor profetice, dar și a Domnului Iisus Hristos va atrage distrugerea, nu restaurarea națiunii.
Ideea este importantă, dacă este privită în ansamblu: ori de câte ori mesajul Sfintelor Evanghelii a fost denaturat, scopul său, firește, a fost trecut cu vederea. De fapt, în Psalmul 12, după cum știm, Sfântul David, proorocul, reamintește o caracteristică a lui Dumnezeu: El este Cel ce își păzește poporul, deoarece cuvintele Sale sunt curate (amarot tehorot, în ebraică), ceea ce sugerează că niciodată Dumnezeu nu vorbește „cu impurități”. Orice persoană poate și trebuie să aibă încredere deplină în tot ceea ce spune Domnul, deoarece ceea ce spune El este corect, ceea ce ne învață este potrivit și drept, iar ceea ce promite El e întotdeauna sigur!
Așa se înțelege că, mulțimea, în alte situații indiferentă sau ostilă Domnului, vine să I se închine, ceea ce denotă, pe lângă faptul că Iisus învăța cu autoritate, sau că închinarea e un răspuns la vreo presupusă minune săvârșită atunci de Domnul, un comportament care are la bază faptul că fața Domnului încă mai era vizibilă strălucind, în ochii celor vrednici, deoarece episodul se petrece după coborârea Domnului de pe Tabor.
La fel, după ce a coborât de pe muntele Sinai, Moise, cu fața strălucind, a provocat frică și uimire israeliților (cf. Ieșire 34, 29-30; 2 Corinteni 3, 12-13). Frica, însă, nu trebuie să fie generatoare de îngrijorare, ci trebuie să ne facă să ne comportăm adecvat identității noastre de creștini, din moment ce ar trebui să ne facă să nu mai păcătuim, dar nu de frica pedepsei, ci de dragul Celui Care S-a dat pe Sine răstignirii pentru mântuirea noastră.
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
