Cele patru versete lucanice reprezintă cea de-a treia vestire a Patimilor. Anterior, Sfântul Luca, în 9, 22 și 9, 44 arătase că mesajul salvific al lui Hristos mai fusese adus la cunoștința grupului de ucenici. Totuși, deși aparent textul lucanic se repetă, sunt operate și câteva modificări față de elementele anterioare.
Spre deosebire de textul Evangheliei după Marcu, cel al Sfântului Luca omite intenționat orice referire la cei care L-au condamnat pe Iisus la moarte: arhiereii și cărturarii. În spatele acestei opțiuni, se ascunde intenția pe care ar fi avut-o Luca: Iisus este menționat doar ca „adus” de către autoritățile iudaice în fața lui Pilat, iar „liderul” grupului Sfinților Apostoli, Petru, se opune insistent acestui act hristologic, motiv pentru care, scurtul text al Evangheliei după Marcu referitor la Patimi se încheie astfel: „ei, însă, nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe” (Marcu 9, 32). Luca, în textul paralel, adaugă un element interesant: neînțelegerea ucenicilor era „un dat divin”, din moment ce capacitatea de a pătrude cu mintea în această taină a Patimilor „era ascunsă”, lucru repetat în 18, 32, cu mențiunea că ar putea fi vorba despre o aluzie la Învierea din morți despre care nu vorbește Luca în acest context.
Au fost aduse numeroase argumente, de-a lungul timpului, în favoarea acestei taine. Dintre opiniile exegetice, convingătoare sunt cele care se referă la faptul că neînțelegerea Sfinților Apostoli a constituit pentru Biserica Primară o garanție a realității Învierii.
Într-un alt verset, de această dată desprins din textul Evangheliei după Ioan, se confirmă faptul că încredințarea cu privire la realitatea Învierii Domnului Hristos a fost oferită atunci când ucenicii au văzut mormântul gol (cf. Ioan 20, 9).
De aceea, în spiritualitatea Răsăritului ortodox, taina, ascunderea voluntară a lui Dumnezeu în anumite condiții, este privită ca un element necesar al pregătirii lăuntrice, a sufletului, a minții și a inimii, în vederea realizării comuniunii. Taina e cea care pregătește ridicând și ordonând întreaga persoană a creștinului. De aceea, teologia ortodoxă, mai ales cea slavă, recuperând constructiv sensurile mistagogice ale Sfintei Scripturi, prin voci ale unor teologi proeminenți, între care se remarcă exilații ruși, preoții Sergej Bulgakov și Pavel Florenski, de pildă, au arătat faptul că, cu cât un creștin se ridică (să contemple) adevărurile izvorâte din mormântul dătător de viață, „pășind” spre lumea de sus, asemeni Sfinților Apostoli, va avea „o privire duhovnicească interioară” mult mai luminoasă, iar Duhul Sfânt coboară în inima sa și îl înflăcărează cu o iubire sinceră și necondiționată de nimic din cele pământești față de cele referitoare la înomenirea lui Hristos.
Din acest motiv, pericopa, oarecum neașteptat, nu se citește în apropierea Săptămânii Patimilor, ci în perioada Postului Nașterii Domnului Hristos. E o ocazie a fiecăruia dintre noi ca, prin post, rugăciune, spovedanie și cuminecare, să conștientizăm că Betleemul a fost centrul din care a răsărit pentru întreaga umanitate lumina veșnică a lui Hristos spre mântuirea noastră.
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
